MINERIADA 13-15 IUNIE 1990 – DECIZIA CEDOMINERIADA 13-15 IUNIE 1990 – DECIZIA CEDOMINERIADE 13-15 JUIN 1990 – CEDO DÉCISION

29.jpg

Secţia a treia CAUZA ANCA MOCANU ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (Cererile nr. 10865/09, 45886/07 şi 32431/08) Hotărâre Strasbourg 13 noiembrie 2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Anca Mocanu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Egbert Myjer, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, Florin Streteanu, judecător ad hoc,şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce au deliberat în camera de consiliu la 25 septembrie 2012, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află trei cereri îndreptate împotriva României prin care trei resortisanţi ai acestui stat, doamna Anca Mocanu (cererea nr. 10865/09) şi domnul Marin Stoica (cererea nr. 32431/08), precum şi domnul Teodor Mărieş şi o persoană juridică de drept român, cu sediul în Bucureşti, Asociaţia „21 Decembrie 1989” (cererea nr. 45886/07), au sesizat Curtea la 13 iulie 2007, 25 iunie 2008 şi, respectiv, 28 ianuarie 2009 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamanţii, doamna Anca Mocanu, domnul Teodor Mărieş şi asociaţia reclamantă, sunt reprezentaţi de către Ionuţ Matei, Antonie Popescu şi Ioana Sfîrăială, avocaţi în Bucureşti. Reclamantul Marin Stoica, care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de Diana Nacea, avocat în Bucureşti, până la 8 decembrie 2009. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, ulterior doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România, Guvernul l-a desemnat pe domnul Florin Streteanu în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament). 4. Reclamanţii se plâng, în special, de absenţa unei cercetări efective cu privire la represiunea violentă căreia i-au fost victime în timpul manifestaţiilor antiguvernamentale care au avut loc în iunie 1990. 5. La 9 februarie 2009, Curtea a hotărât să conexeze cererile nr. 45886/07 şi 32431/08 şi să le comunice Guvernului. 6. La 15 martie 2011, Curtea a hotărât să comunice Guvernului şi cererea nr. 10865/09.
7. În temeiul art. 29 § 1 din convenţie, admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună de cameră.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamanţii, doamna Anca Mocanu şi domnul Marin Stoica, sunt doi resortisanţi români născuţi în 1970 şi, respectiv, 1948 în Bucureşti. 9. Solicitantul, domnul Teodor Mărieş, este resortisant român, s-a născut în 1962 şi are domiciliul în Bucureşti. În prezent, este preşedintele asociaţiei reclamante. 10. Asociaţia 21 Decembrie 1989 este o asociaţie înfiinţată la 9 februarie 1990, care reuneşte victime rănite şi rude ale victimelor decedate în cursul represiunii violente a manifestaţiilor anticomuniste care au avut loc în România în decembrie 1989, în momentul răsturnării şefului statului în exerciţiu, Nicolae Ceauşescu. Asociaţia, care susţine interesele victimelor evenimentelor din decembrie 1989 în procedura penală efectuată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie), se număra printre grupurile care au susţinut manifestaţiile antiguvernamentale care au avut loc la Bucureşti în perioada aprilie-iunie 1990. Manifestanţii solicitau, între altele, identificarea persoanelor responsabile pentru actele de violenţă săvârşite în decembrie 1989.
A. Incidentele violente care au avut loc între 13 şi 15 iunie 1990 la Bucureşti
11. La 13 iunie 1990, s-au desfăşurat manifestaţii importante pe străzile Bucureştiului şi, în special, în Piaţa Universităţii. Intervenţia forţelor de securitate, hotărâtă de Guvern, astfel cum reiese din rezoluţia din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a făcut mai multe victime în rândul civililor, printre care se numără şi soţul doamnei Anca Mocanu, domnul VelicuValentin Mocanu, care a fost împuşcat mortal. 12. La 14 iunie 1990, au fost conduse la Bucureşti convoaie de mii de mineri, în principal din regiunea minieră Valea Jiului, situată la aproximativ 300 km de Bucureşti, cu scopul de a susţine represiunea manifestanţilor. La 14 iunie 1990, la ora 6.30, Preşedintele României s-a adresat minerilor care sosiseră în piaţa din faţa sediului Guvernului, invitându-i să plece spre Piaţa Universităţii, să o ocupe şi să o apere împotriva manifestanţilor. 13. Manifestaţiile s-au încheiat la 15 iunie 1990, în urma intervenţiei forţelor de securitate şi a minerilor. 14. Actele de violenţă săvârşite cu această ocazie au făcut numeroase victime. Reclamanţii Stoica şi Mărieş au calitatea de părţi vătămate în cercetările penale care au fost desfăşurate. 15. Mai multe sedii ale partidelor politice şi alte instituţii, printre care şi cel al asociaţiei reclamante, au fost atacate şi devastate. Aceasta din urmă are calitatea de parte civilă în procedura penală în cauză. 16. În urma acestor evenimente, Preşedintele României de la vremea respectivă s-a adresat din nou minerilor şi le-a mulţumit pentru intervenţie. 17. O adresă din 5 iunie 2008, trimisă asociaţiei reclamante de către prim-procurorul adjunct al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie, precizează că „evenimentele din 13-15 iunie 1990 au cauzat moartea mai multor persoane; peste 1 000 de persoane au fost lipsite de libertate în mod ilegal şi supuse la rele tratamente în două unităţi militare de la Băneasa şi Măgurele (…). Cercetarea priveşte, de asemenea, daunele cauzate statului, asociaţiilor, partidelor politice şi persoanelor, în special în urma transportării minerilor şi a altor grupuri importante de persoane care au venit din mai multe regiuni ale ţării (…)”. 18. Procedura penală este pendinte în prezent (a se vedea expunerea de mai jos).
1. Circumstanţele aflate la originea incidentelor violente 19. Piaţa Universităţii din Bucureşti era considerată un loc simbolic pentru lupta împotriva regimului comunist, din cauza numărului mare de morţi şi răniţi ca urmare a represiunii armate care începuse în 21 decembrie 1989. În primele luni ale anului 1990, mai multe asociaţii civice – printre care se numără asociaţia reclamantă – şi-au mobilizat membrii în vederea participării la o adunare de protest împotriva „persoanelor şi mentalităţilor percepute ca fiind apropiate comunismului” (fapte stabilite prin rezoluţia din 16 septembrie 1998, emisă în dosarul nr. 160/P/1997 de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie). 20. Primele manifestaţii împotriva Guvernului provizoriu au avut loc în Piaţa Universităţii din Bucureşti la 12 şi 24 ianuarie 1990, astfel cum reiese din rezoluţia din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În conformitate cu aceeaşi rezoluţie, Frontul Salvării Naţionale („FSN”) a organizat o contra-manifestaţie la 29 ianuarie 1990. Cu această ocazie, mineri veniţi din bazinele carbonifere din Valea Jiului, Maramureş, Deva şi altele şi-au făcut prima apariţie la Bucureşti.  Sediul Partidului Naţional Liberal a fost vandalizat cu această ocazie. 21. La 18 martie 1990 a fost publicat în Monitorul Oficial Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Conform acestui decret, persoanele care au săvârşit abuzuri şi încălcări ale drepturilor omului în exercitarea funcţiilor publice, inclusiv persoanele care făcuseră parte din serviciile secrete (fosta Securitate), nu erau eligibile. 22. În urma acestui decret-lege a fost lansată o campanie electorală pentru alegerile parlamentare şi pentru alegerea Preşedintelui Republicii. 23. În acest context, la 22 aprilie 1990, în Piaţa Universităţii începuseră manifestaţii maraton neautorizate, la iniţiativa Ligii studenţilor şi a altor asociaţii civice, printre care asociaţia reclamantă; acestea au durat cincizeci şi două de zile, perioadă în care manifestanţii au ocupat Piaţa Universităţii.  Manifestanţii care, conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, nu erau violenţi, solicitau în principal să fie excluse din viaţa politică personalităţile care fuseseră la putere în perioada regimului comunist. În plus, aceştia solicitau o televiziune independentă de putere. Aceleaşi fapte au fost stabilite în rezoluţia din 17 iunie 2009. 24. Manifestanţii din Piaţa Universităţii susţineau că „revoluţia [din decembrie 1989] fusese furată de FSN”, solicitau să se facă cunoscuţi responsabilii pentru represiunea armată din decembrie 1989 şi solicitau demisia conducătorilor aflaţi la putere, în special cea a Ministrului de Interne, pe care îl considerau responsabil pentru represiunea anticomunistă din decembrie 1989. Aceste fapte sunt astfel stabilite de un rechizitoriu din 18 mai 2000 al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.  Conform unei rezoluţii din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
manifestanţii denunţau confiscarea Revoluţiei din decembrie 1989 de către responsabili din fostul partid comunist român. 25. La 22 aprilie 1990, paisprezece manifestanţi au fost arestaţi de poliţie pe motiv că manifestaţia nu fusese autorizată. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, persoanele arestate suferiseră acte de violenţă din partea poliţiei. Având în vedere că publicul a reacţionat, venind să îngroaşe numărul manifestanţilor din Piaţa Universităţii – aproximativ 30 000 de persoane, conform rechizitoriului din 18 mai 2000, poliţia i-a eliberat pe cei paisprezece manifestanţi. În cursul zilelor următoare, autorităţile nu au mai recurs la forţă, deşi Primăria Bucureşti tot nu autorizase adunarea. 26. Negocierile iniţiate între manifestanţi şi Guvernul provizoriu nu au condus la niciun rezultat. 27. La 20 mai 1990, au avut loc în România alegerile prezidenţiale şi parlamentare. FSN şi conducătorul său candidat la alegerile prezidenţiale au câştigat alegerile. 28. Manifestaţiile de protest au continuat în Piaţa Universităţii după aceste alegeri. Totuşi, majoritatea organizaţiilor civice şi a studenţilor părăsiseră piaţa, cu excepţia unui grup de aproximativ 260 de persoane, instalate în corturi, dintre care 118 începuseră o grevă a foamei (aceste fapte reies din rezoluţia din 17 iunie 2009, citată anterior). 29. În seara zilei de 11 iunie 1990, noul Preşedinte ales al României şi prim-ministrul au convocat o reuniune a Guvernului, la care au participat ministrul de Interne şi adjunctul său, ministrul Apărării, directorul Serviciului Român de Informaţii (SRI), primul vice-preşedinte al partidului de la putere şi reprezentanţi ai Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (aceste fapte şi cele care vor urma reies din rezoluţiile parchetului din 16 septembrie 1998 şi 17 iunie 2009). 30. Cu această ocazie, „s-a decis să se ia măsuri pentru a se degaja Piaţa Universităţii pentru 13 iunie 1990”. În plus, „se analizase posibilitatea de a asista organele abilitate – poliţia şi armata – cu aproximativ 5 000 de cetăţeni civili mobilizaţi”. Punerea în practică a acestei măsuri a fost încredinţată vice-preşedintelui partidului aflat la putere. Doi membri ai comitetului director al partidului aflat la putere se opuseseră, fără succes, acestei măsuri. Un plan de acţiune realizat de generalul C. a fost, conform rezoluţiei din 17 iunie 2009, aprobat de primul-ministru. 31. În aceeaşi seară, Procuratura Generală a difuzat la televiziunea publică un comunicat prin care solicita Guvernului să ia masuri pentru a elibera Piaţa Universităţii în vederea asigurării circulaţiei maşinilor. 32. În cursul unei şedinţe ce avusese loc în aceeaşi seară şi la care participaseră ministrul de Interne, şeful serviciilor de informaţii şi şeful poliţiei, generalul D.C. a prezentat planul de evacuare a Pieţei Universităţii de către poliţie şi jandarmerie, cu colaborarea forţelor recrutate din rândul civililor. Conform acestui plan, acţiunea trebuia „să demareze pe 13 iunie la orele 4 dimineaţa prin izolarea perimetrului, arestarea manifestanţilor şi restabilirea ordinii publice.”
2. Desfăşurarea incidentelor violente din 13 iunie 1990 şi circumstanţele individuale ale celor trei reclamanţi 33. Ulterior şedinţei din 11 iunie 1990 a înalţilor responsabili ai executivului, la 13 iunie 1990, în jurul orelor 4.30-5, forţele de poliţie şi jandarmii au atacat brutal manifestanţii din Piaţa Universităţii. Conform rechizitoriului din 18 mai 2000 şi rezoluţiei din 17 iunie 2009, erau 1 400 de poliţişti şi jandarmi. Fuseseră desfăşuraţi agenţi ai SRI (conform rezoluţiei din
17 iunie 2009). Manifestanţii arestaţi au fost conduşi la sediul Poliţiei Municipiului Bucureşti „şi [au fost] bătuţi atât la momentul în care [au fost] arestaţi, cât şi după” (conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998). Tot conform acestei rezoluţii, 262 de manifestanţi au fost astfel arestaţi, între aceştia numărându-se studenţii Institutului de Arhitectură, care se aflau în sediul facultăţii, situată în Piaţa Universităţii Conform rechizitoriului, aceşti studenţi nu participaseră la manifestaţii. »Rezoluţia din 17 iunie 2009 menţiona 263 de persoane reţinute, adăugând că aceste persoane fuseseră conduse la unitatea militară Măgurele, după ce trecuseră prin celulele poliţiei. 34.  Reclamantul Teodor Mărieş, arestat cu această ocazie, a fost condus la Secţia 4, unde a fost interogat până la eliberarea sa în jurul orelor 18 (infra, pct. 80 şi următoarele). 35. Operaţiunea poliţiei a provocat proteste puternice din partea unui număr mare de persoane care solicitau eliberarea manifestanţilor arestaţi. „Sute de cetăţeni au ieşit pe străzile capitalei, în Piaţa Universităţii, în faţa sediului Ministerului de Interne şi al Politiei Capitalei şi au început să protesteze violent” împotriva forţelor de ordine, lansând proiectile şi dând foc maşinilor (extras din rezoluţia din 16 septembrie 1998). 36. In jurul orelor 10, un număr mare de muncitori ai uzinelor IMGB din Bucureşti au venit în in Piaţa Universităţii pentru a ajuta forţele de ordine „să lovească, să imobilizeze şi să aresteze manifestanţii”; „actele lor au fost haotice şi bruşte, ei au lovit la întâmplare, fără să facă distincţie între manifestanţi şi simpli trecători. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, nu se ştia în ce fel şi de către cine fuseseră mobilizaţi aceşti muncitori. Conform rechizitoriului din 18 mai 2000, ei fuseseră mobilizaţi de N.S.D., vice-preşedintele partidului aflat la putere. Grupuri de muncitori „neidentificaţi”, care au intrat în sediul Universităţii Bucureşti şi al Institutului de Arhitectură, i-au molestat pe studenţi şi au cauzat prejudicii. Mai mulţi studenţi au fost prinşi de muncitori şi predaţi politiei pentru a fi încarceraţi. În urma protestelor decanilor facultăţilor, studenţii au fost eliberaţi. 37. În după amiaza zilei de 13 iunie 1990, manifestaţiile s-au intensificat în apropiere de televiziune, Piaţa Universităţii, Ministerul de Interne şi sediul Politiei Municipale, locuri în care manifestanţii considerau că se puteau afla persoanele arestate. 38. În urma acestor incidente, armata a intervenit şi au fost trimise 10 vehicule blindate în zonele sensibile. 39. Conform unui raport redactat de Ministerul de Interne, la care Guvernul face referire în observaţiile sale, în jurul orelor 18, sediul Ministerului de Interne era înconjurat de un număr între 4 000 şi 5 000 de manifestanţi.  Având în vedere că aceştia încercaseră să pătrundă cu forţa în minister şi situaţia degenerase, militarii au tras cu arma spre tavanul holurilor, la ordinul generalilor A.G. şi C.M., pentru a dispersa manifestanţii. 40. Focuri de armă în direcţia manifestanţilor provenind de la primul etaj al Ministerului de Interne au cauzat moartea a trei persoane. 41. În aceste circumstanţe, în jurul orelor 18, atunci când se afla la o distanţă de aproximativ 22 de metri de uşa postului nr. 3 al ministerului, soţul reclamantei a fost ucis de un glonţ care l-a lovit în cap după ce a ricoşat. Aceste fapte au fost descrise mai detaliat în rechizitoriul din 18 mai 2000, prin care au fost trimişi în judecată ministrul de Interne de la vremea respectivă, un general şi 3 ofiţeri cu rang de colonel. Conform acestui rechizitoriu, victimele, care, în acea zi, se întorceau de la locurile lor de muncă, nu erau înarmate şi nu participaseră anterior la „manifestaţiile maraton” din Piaţa Universităţii; nişte simpli
spectatori ai evenimentelor, aceştia au fost ucişi de gloanţe ce au ricoşat în urma focurilor de armă ordonate de cei 5 înalţi responsabili din armată inculpaţi. 42. La 13 iunie 1990, niciun militar nu suferise vreun act de violenţă din partea manifestanţilor, astfel cum reiese din rechizitoriul din 27 iulie 2007. Conform aceluiaşi rechizitoriu, 1 466 de cartuşe fuseseră trase de către armată, poliţie şi alte forţe armate şi un detaşament de paraşutişti fusese, de asemenea, implicat în operaţiunile de menţinere a ordinii. 43. Forţele de ordine au provocat moartea prin împuşcare a unei a patra persoane in zona magazinului „Romarta Copiilor”. O a cincea victimă a decedat după ce fusese înjunghiată în cartierul în care se afla sediul televiziunii. Cea de-a şasea victimă a decedat ca urmare a unui infarct în Piaţa Universităţii 44. Forţele de ordine, ajutate de civili, au lipsit de libertate zeci de persoane, supunându-le la acte de violenţă şi încarcerându-le fără să respecte nicio formalitate legală în sediile secţiilor de politie şi în unităţile militare din Băneasa şi Măgurele. Aceste victime au fost bătute, percheziţionate şi li s-au confiscat bunurile pe care nu le-au mai putut recupera ulterior (rezoluţia din 16 septembrie 1998). 45. O parte din aceste victime au fost conduse în subsolul clădirii televiziunii publice (infra, pct. 91 şi următoarele). Dintre acestea, reclamantul Marin Stoica a fost bătut şi reţinut de forţele de poliţie. 46. Ziua de 13 iunie 1990 s-a încheiat într-o atmosferă de tensiune intensă.
3. Sosirea minerilor la Bucureşti 47. La 16 septembrie 1998, martorul M.I., inginer, la momentul faptelor sef de serviciu al Regionalei CFR Craiova, a declarat în cursul cercetării că, în seara zilei de 13 iunie 1990, directorul Regionalei CFR Craiova ordonase anularea trenurilor regulate şi punerea la dispoziţia minerilor, în Gara Petroşani, în centrul exploataţiei miniere din Valea Jiului, 4 trenuri, adică 37 de vagoane. Cele patru trenuri urmau să plece de la Petroşani la Bucureşti, trecând prin Craiova (fapte descrise în rezoluţia pronunţată de parchet). 48. M.I. relatează că, întrucât considerase ordinul drept abuziv, încercase să împiedice transportarea minerilor la Bucureşti, oprind alimentarea cu electricitate a liniei feroviare pe traseul indicat. Ca reacţie la nesupunerea sa, directorul Regionalei CFR Craiova a dispus înlocuirea inginerului M.I. şi repunerea în funcţiune a liniei feroviare în jurul orelor 21. Ulterior, M.I. a fost concediat şi cercetat de parchet, care, la 22 august 1990, a pronunţat neînceperea urmăririi penale. 49. Un al cincilea tren a pornit spre Bucureşti din Gara Motru. 50. Conform rezoluţiei din 17 iunie 2009, minerii şi alţi muncitori au fost mobilizaţi de „organizaţiile teritoriale ale FSN”. Adunarea minerilor a fost organizată de şefii sindicatului lor. Aceştia i-au informat pe mineri că erau deplasaţi la Bucureşti pentru a ajuta forţele de poliţie să restabilească ordinea în Piaţa Universităţii. In acest scop, minerii s-au înarmat cu lanţuri, topoare, bastoane şi alte obiecte contondente. 51. Preşedintele Federaţiei Sindicale a Minerilor, devenit primar în Lupeni în 1998, a fost audiat ca martor. Acesta a declarat că cele cinci trenuri care îi transportaseră pe mineri sosiseră în Gara Bucureşti la 14 iunie 1990 în jurul orei 1 dimineaţa. Conform acestuia, minerii fuseseră primiţi de adjunctul ministrului Minelor şi de un director general din acelaşi minister, devenit ulterior ambasador al României în Australia conform rezoluţiei citate anterior. Cei doi înalţi responsabili ai Guvernului îi conduseseră pe mineri în Piaţa
Universităţii. Pe drum, mai mulţi „locuitori ai Bucureşti-ului” se infiltraseră în grupurile lor „pentru a-i conduce pe mineri la sediile partidelor politice de opoziţie” (fapte descrise în rezoluţia parchetului din 16 septembrie 1998).
4. Desfăşurarea incidentelor violente din 14 iunie 1990 şi devastarea sediului asociaţiei reclamante 52. În cursul dimineţii de 14 iunie 1990, grupuri de mineri au sosit mai întâi în Piaţa Victoriei, unde se afla sediul Guvernului, apoi s-au dispersat în alte locuri din oraş. 53. În jurul orelor 6.30, Preşedintele Republicii s-a adresat minerilor sosiţi în faţa sediului Guvernului, invitându-i să coopereze cu forţele de ordine şi să reinstaureze calmul în Piaţa Universităţii şi în alte zone în care avuseseră loc incidente. Discursul preşedintelui este reprodus integral în rezoluţia din 17 iunie 2009. 54. Astfel cum reiese din rezoluţia citată anterior, C.N., fost ofiţer al Securităţii şi apoi al Serviciului Român de Informaţii, retras din serviciile secrete pe 2 mai 1990 si apoi angajat ca inginer la mina Aninoasa, îi însoţise pe mineri la Bucureşti. C.N., audiat de parchet în calitate de martor, a declarat că, în dimineaţa zilei de 14 ianuarie 1990, grupul de mineri pe care îi însoţea se alăturase altor grupuri de mineri conduse de şeful de sindicat şi seful Serviciului de Protecţie şi Pază (SPP) în Piaţa Victoriei.  Conducătorii prezenţi puseseră la punct un plan de organizare a minerilor 55. Imediat după aceea, minerii repartizaţi în grupuri mari au fost conduşi „de persoane neidentificate” la sediile partidelor de opoziţie şi ale asociaţiilor considerate a fi ostile puterii. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, această deturnare de la scopul anunţat – acela de a restabili ordinea – era de natură să aducă direct atingere instituţiilor democratice. 56. Minerii au fost primiţi de forţele de ordine ale Ministerului de Interne, cu care au format „echipe mixte” şi au început perierea zonelor fierbinţi ale capitalei. Cu această ocazie, au avut loc „acţiuni de o cruzime ieşită din comun, fiind brutalizaţi nu numai manifestanţii din ziua precedentă, dar şi locuitori ai capitalei, care nu aveau nici o legătură cu acţiunile de protest.” (aceste fapte sunt descrise în rezoluţia din 17 iunie 2009). 57. Grupurile de mineri şi celelalte persoane pe care le însoţeau au devastat sediul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat si cel al Partidului Naţional Liberal, precum şi sediul altor persoane juridice, precum Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi Asociaţia „21 Decembrie 1989” (asociaţia reclamantă). 58. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, nicio persoană prezentă la sediile acestor partide politice şi asociaţii nu a fost cruţată de mineri. Toţi cei care erau prezenţi au fost agresaţi şi deposedaţi de bunuri. O mare parte din aceste persoane au fost reţinute şi predate poliţiei, care se afla la faţa locului „ca din întâmplare”.  Toate aceste persoane arestate au fost încarcerate fără respectarea procedurilor legale. Victimele au rămas lipsite de libertate ilegal pentru mai multe zile. 59. Unele dintre aceste persoane au fost eliberate la 19 si 20 iunie 1990. 60. Celelalte persoane reţinute au fost arestate preventiv printr-o ordonanţă a procurorului, pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, infracţiuni sancţionate la art. 321 C. pen. şi, uneori, pentru pătrunderea fără drept în sediul poliţiei, cu încălcarea art. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990. 61. Alte grupuri de mineri s-au dus în Piaţa Universităţii.
62. Una din primele acţiuni ale acestora a fost intrarea prin efracţie în sediul Universităţii şi al Institutului de Arhitectură, situate în Piaţa Universităţii, în care au distrus „tot ce [au găsit]”. Personalul şi studenţii întâlniţi au fost, de asemenea, molestaţi şi au suferit „acte de violenţă şi [de] umilire”.  Minerii au reţinut toate persoanele prezente în sediile respective şi le-au predat poliţiei şi jandarmilor. Persoanele arestate au fost conduse de forţele de ordine la sediile secţiilor de poliţie sau la unităţile militare din Băneasa şi Măgurele, sau la sediul Guvernului. Minerii au percheziţionat corporal persoanele reţinute. Au fost comise tâlhării, astfel victimele arestate fiind, de asemenea, lipsite de bunurile lor. 63. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, „în anumite cazuri, bunurile confiscate [au fost] restituite proprietarilor lor, fapt ce denota o bună colaborare între mineri şi poliţişti”. 64. Minerii au mers apoi pe străzile din jurul Pieţei Universităţii. Toţi manifestanţii care nu fugiseră încă au fost prinşi şi bătuţi atât de grav încât a fost necesar sa fie internaţi în spital pentru o lungă perioadă de timp. Persoanele reţinute de mineri au fost predate forţelor de ordine, care le-au încarcerat „fără să respecte procedurile legale şi fără niciun discernământ”. Simplii trecători din zona în care minerii preluaseră controlul au avut aceeaşi soartă. 65. Conform rezoluţiei din 17 iunie 2009, 1 021 de persoane au fost reţinute în aceste circumstanţe. 66. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, „acţiunile justiţiare ale minerilor [au luat] sfârşit la 15 iunie 1990, atunci când Preşedintele României le-a mulţumit public pentru ceea ce realizaseră în capitală, permiţându-le să se întoarcă la locul lor de munca”.
5. Urmarea imediată a incidentelor violente din 13-15 iunie 1990 67. Astfel cum rezultă din cele două decizii citate anterior, din 16 septembrie 1998 şi din 17 iunie 2009, 958 de mineri nu s-au reîntors imediat, ci au rămas în Bucureşti pentru „a fi pregătiţi să intervină dacă manifestaţiile de protest erau reluate”, mai ales din cauza faptului că preşedintele nou ales – Ion Iliescu – trebuia în scurt timp să depună jurământul. Această „forţă de şoc” a fost plasată sub comanda lui I.C., lider sindical. 68. În perioada 16-19 iunie 1990, aceşti 958 de mineri au fost găzduiţi în cazărmile militare din Bucureşti. Au fost hrăniţi şi au primit uniforme militare. 69. După încheierea manifestaţiilor, minerii au plecat din Bucureşti. La plecarea din cazărmile militare, minerii au păstrat uniformele militare, „ducându-le acasă ca amintire”. 70. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, cercetările nu fuseseră în măsură să descopere cine ordonase ca minerii să fie găzduiţi şi echipaţi, „dar o asemenea măsură nu putea să fi fost luată în altă parte decât la Ministerul Apărării Naţionale, cel puţin”. 71. Conform unui comunicat al Ministerului Sănătăţii din 15 iunie 1990, reluat în rezoluţia din 17 iunie 2009, în perioada 13-15 iunie 1990, la ora 6, 467 de persoane se prezentaseră la spital, 112 fuseseră spitalizate şi fuseseră înregistrate 5 decese, în legătură cu evenimentele violente. 72. Conform rezoluţiei din 17 iunie 2009, în ceea ce priveşte 574 de manifestanţi şi alte persoane – inclusiv copii, persoane în vârstă sau nevăzătoare – reţinute şi arestate în unitatea militară din Măgurele, „s-au exercitat violenţe excesive asupra manifestanţilor, atât de către lucrătorii de poliţie şi de către mineri cu ocazia transportării acestora, cât şi ulterior, de militarii în termen, însărcinaţi cu paza manifestanţilor”. Conform rezoluţiei respective, actele de violenţă şi agresiune erau de natură „de la cele psihice până la cele fizice, inclusiv de
natură sexuală”. Deţinuţii au fost găzduiţi în condiţii necorespunzătoare într-un garaj şi au primit îngrijiri medicale tardive şi neadecvate.
B. Alte circumstanţe speciale referitoare la reclamanţi
1. Circumstanţe speciale privind asociaţia reclamantă 73. La 13 iunie 1990, asociaţia reclamantă a condamnat public intervenţiile violente din aceeaşi zi, printr-un comunicat de presă transmis la orele 17 şi publicat în ziarul Libertatea la 14 iunie 1990. 74. La 13 iunie 1990, în jurul orelor 23, responsabilii asociaţiei au decis, ca măsură de securitate, să petreacă noaptea la sediul acesteia. Au rămas şase persoane în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990. O a şaptea persoană li s-a alăturat la primele ore ale dimineţii. 75. La 14 iunie 1990, la orele 7, un grup de mineri a pătruns prin efracţie în sediul asociaţiei reclamante, după ce au spart geamul unei ferestre. În primele minute după intruziune, aceşti mineri nu au manifestat violenţă şi s-au arătat mai degrabă rezervaţi. 76. La scurt timp, un civil neidentificat, care nu era miner, a sosit la faţa locului. A început să îl lovească pe A.N., unul din membrii asociaţiei.  Minerii i-au urmat exemplul şi au molestat brutal pe fiecare din cei şapte membri ai asociaţiei care erau prezenţi, printre care S.B. Aceste şapte persoane au fost ulterior reţinute. 77. În cursul zilei de 14 iunie 1990, toate bunurile şi documentele asociaţiei au fost confiscate fără să fie respectată nicio procedură legală. Operaţiunea s-a desfăşurat sub controlul trupelor Ministerului Apărării Naţionale. 78. Cei şapte membri ai asociaţiei arestaţi au fost eliberaţi ulterior la o dată neprecizată. 79. La 22 iunie 1990, responsabilii asociaţiei au fost în măsură să se întoarcă la sediul asociaţiei, în prezenţa poliţiei. Cu această ocazie, au constatat că sediul fusese devastat.
2. Circumstanţele speciale privind reclamantul Teodor Mărieş 80. Astfel cum reiese dintr-o adresă din 24 septembrie 1990, transmisă de Ministerul de Interne Comisiei parlamentare de anchetă a evenimentelor din 13-15 iunie 1990, mai mulţi martori raportaseră că Teodor Mărieş era liderul unui grup de manifestanţi din Piaţa Universităţii cu ocazia „manifestaţiilor maraton” care precedaseră evenimentele din 13-15 iunie 1990. 81. La 13 iunie 1990, la orele 4.30 dimineaţa, reclamantul a fost arestat de grupuri armate în momentul în care se afla în faţa Ambasadei Statelor Unite la Bucureşti. A fost reţinut timp de paisprezece ore. 82. Reclamantul subliniază că a fost supus, cu această ocazie, unor acte de violenţă fizică şi psihică, fiind maltratat, bătut şi supus unui regim de teamă şi teroare împreună cu toţi ceilalţi manifestanţi interpelaţi pe stradă şi arestaţi. 83. Astfel, agenţii statului l-au ameninţat pentru a-l convinge să urce în maşina lor şi şi-au înfipt mâinile în el ca două fiare. Cu această ocazie, el ar fi utilizat termenul „fiare” pentru a se adresa pretinşilor săi agresori. 84. Reclamantul pretinde, în plus, că a fost dus în mai multe secţii de poliţie, agresat şi ameninţat verbal şi precizează că a auzit un dialog între agenţii statului privind ordinul de a-l lovi. 85. Începând cu orele 13, a fost interogat de un procuror timp de mai multe ore.
86. În plus, acesta a fost ameninţat în continuare după repunerea sa în libertate în seara zilei de 13 iunie 1990, casa acestuia a fost jefuită de necunoscuţi care au pătruns prin efracţie şi din cauza acestor ameninţări partenera acestuia a fost obligată să părăsească oraşul pentru a se proteja. 87. După repunerea sa în libertate în seara zilei de 13 iunie 1990, reclamantul s-a întors la locul manifestaţiilor. 88. La 18 iunie 1990, a fost din nou interpelat şi arestat; agenţi ai serviciilor secrete şi procurori l-au supus unor interogatorii zi şi noapte.  Era acuzat de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice (art. 321 C. pen.), instigare publică şi apologia infracţiunilor (art. 324 C. pen.), distrugere în paguba avutului obştesc şi pătrunderea fără drept în sediul unei instituţii. După paisprezece zile, a fost transferat la Penitenciarul Jilava din Bucureşti, împreună cu alte douăzeci şi opt de persoane. La 5 iulie 1990, acesta a început o grevă a foamei pentru a protesta împotriva condiţiilor detenţiei sale. A fost menţinut în arest preventiv până la 30 octombrie 1990. 89. Printr-o decizie din 15 aprilie 1991 a Tribunalului Bucureşti, reclamantul a fost condamnat numai pentru acuzaţia de pătrundere fără drept în sediul – şi anume curtea – televiziunii publice (infracţiune reprimată la art. 2 alin. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990) şi achitat în ceea ce priveşte toate celelalte capete de acuzare. 90. Prin decizia din 24 februarie 1992, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea din 15 aprilie 1991 şi a achitat reclamantul în ceea ce priveşte toate capetele de acuzare, inclusiv acuzaţia de pătrundere fără drept în sediul unei instituţii publice.
3. Circumstanţele speciale privind reclamantul Marin Stoica 91. La 13 iunie 1990, când mergea pe jos spre biroul său, trecând pe o stradă din apropierea sediului televiziunii publice, reclamantul a fost oprit intempestiv de către un grup de persoane înarmate şi a fost condus cu forţa în sediul televiziunii.  Civili asistaţi de poliţişti şi militari prezenţi la faţa locului l-au lovit şi l-au legat şi apoi l-au dus la subsolul clădirii. Ulterior a fost adus într-un studio al televiziunii, unde se aflau deja mai multe zeci de persoane; toţi au fost filmaţi în prezenţa directorului canalului public de televiziune de la vremea respectivă. În noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, au fost difuzate înregistrările în cauză, însoţite de comentarii care precizau că era vorba despre agenţi ai unor servicii secrete străine care ameninţaseră că vor distruge sediul şi bunurile televiziunii. 92. În aceeaşi noapte, reclamantul a fost bătut, lovit în cap cu obiecte contondente şi ameninţat cu arme de foc până când şi-a pierdut cunoştinţa. Acesta a descris detaliat relele tratamente la care a fost astfel supus în timpul declaraţiei pe care a făcut-o în faţa procurorului militar la 17 mai 2005, în cadrul cercetării cu privire la dosarul nr. 75/P/1998. 93. Reclamantul s-a trezit în jurul orelor 4.30 la Spitalul Floreasca din Bucureşti. Conform raportului de expertiză medico-legală întocmit la 18 octombrie 2002, din certificatul medical emis de secţia chirurgie de urgenţă a spitalului reieşea că, la 14 iunie 1990, în jurul orelor 4.30, reclamantul se prezentase la camera de gardă. Cu această ocazie, fusese diagnosticat cu o contuzie toraco-abdominală în partea stângă, excoriaţii în partea stângă a toracelui, cauzate de o agresiune, şi un traumatism cranio-cerebral. 94. În jurul orelor 6.30, acesta a fugit de la spital, care era încercuit de poliţişti, de teama altor rele tratamente.
95. Având în vedere că actele sale de identitate îi fuseseră furate în cursul incidentelor din noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, a fost invitat să le recupereze trei luni mai târziu la Direcţia Cercetări Penale a Inspectoratului General al Poliţiei. Între timp, acesta se izolase în casă, de teamă să nu fie din nou arestat, torturat şi încarcerat.
C. Cercetarea penală
96. Cercetarea cu privire la represiunea violentă a manifestaţiilor anti-guvernamentale din iunie 1990, în cursul căreia a fost ucis soţul reclamantei Anca Mocanu, ale cărei victime se pretind a fi fost ceilalţi doi reclamanţi şi care a ocazionat devastarea sediului asociaţiei reclamante, a debutat în 1990, întâi în cadrul unor dosare diferite – peste o mie, conform Guvernului. 97. În adresa din 29 mai 2009 transmisă agentului guvernamental de către Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceste fapte sunt rezumate astfel: „În ceea ce priveşte perioada 1990-1997, precizăm că, pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi al parchetelor de sector, au fost înregistrate sute de dosare având ca obiect plângeri privind infracţiuni de furt, distrugere, tâlhărie, vătămare corporală, lipsire de libertate în mod ilegal şi altele, fapte săvârşite în contextul acţiunilor minerilor din 14 şi 15 iunie 1990 de la Bucureşti. În majoritatea acestor cauze, au fost pronunţate rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, din cauza imposibilităţii de identificare a responsabililor.” 98. Reclamantei Anca Mocanu nu i s-a comunicat nicio rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale. 99. Aceste dosare au fost conexate ulterior şi cadrul cercetărilor s-a extins, începând cu anul 1997 şi anii următori; faptelor li s-a dat o încadrare juridică diferită, implicând o răspundere penală agravată. Începând din 1997, înalţi responsabili ai armatei şi ai statului au fost puşi sub acuzare succesiv şi cercetările au fost transferate Parchetului militar cu numărul 160/P/1997. 100. Conform Guvernului, 183 de dosare deschise anterior au fost conexate la dosarul nr. 160/P/1997 între 22 octombrie 1997 şi 27 octombrie 1999. 101. La 16 septembrie 1998, alte 98 de dosare au fost conexate la dosarul principal. La 26 iunie 2000, Secţia Parchetelor Militare a preluat 748 de dosare privind evenimentele din perioada 13-15 iunie 2009, inclusiv lipsirile de libertate abuzive din 13 iunie 1990, astfel cum reiese din rezoluţia din 17 iunie 2009. 102. Începând din 16 septembrie 1998, dosarul nr. 160/P/1997 a fost împărţit în patru dosare şi cercetarea s-a continuat la Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (infra, pct. 108 şi următoarele). 103. Începând din 8 ianuarie 2001, trei din aceste patru dosare au fost conexate într-unul singur. După această dată, cercetarea privind represiunea violentă a manifestaţiilor din 13 şi 14 iunie 1990 a fost astfel împărţită în două cauze principale. 104. Prima dintre aceste cauze are ca obiect acuzaţiile de instigare sau participaţie la un omor deosebit de grav, inclusiv asupra victimei Velicu-Valentin Mocanu. 105. Aceste acuzaţii au fost aduse împotriva Preşedintelui României de la momentul faptelor şi împotriva a cinci înalţi responsabili ai armatei, printre care şi ministrul de Interne de la acea vreme. Din actul de acuzare reiese că „în urma ordinelor date de [fostul preşedinte] şi a măsurilor luate în exercitarea funcţiilor sale sau în afara acestui cadru, în seara şi noaptea
zilei de 13 spre 14 iunie 1990, forţele de ordine şi efective ale armatei făcuseră uz de armamentul pe care îl aveau în dotare şi de muniţii de război împotriva manifestanţilor, acţiuni care avuseseră drept consecinţă uciderea a patru persoane, rănirea altor trei şi punerea în pericol a vieţii altor persoane (extras din rezoluţia din 19 iulie 2007, pronunţată în dosarul nr. 74/P/1998, în temeiul căreia acuzaţiile împotriva fostului preşedinte şi cele împotriva celorlalţi pârâţi, ofiţeri militari de rang înalt, au fost disjunse). Această latură a cercetării este descrisă mai jos la pct. 117 şi următoarele. 106. Cealaltă cauză privind evenimentele din iunie 1990, inclusiv privind plângerile penale referitoare la actele de violenţă suferite de reclamanţii Marin Stoica şi Teodor Mărieş şi devastarea sediului asociaţiei reclamante, are ca obiect acuzaţiile de instigare sau participaţie la acte de subminare a puterii de stat, la acte de diversiune, la genocid, în formele prevăzute la art. 357 a)-c) C. pen., şi la tratamente neomenoase, precum şi acuzaţia de propagandă pentru război. 107. Aceste acuzaţii au fost aduse împotriva fostului preşedinte, a fostului şef al SRI, precum şi împotriva mai multor ofiţeri de rang înalt din armată şi a mai multor zeci de civili. Din rezoluţia Secţiei Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 75/P/1998 reiese că s-a început urmărirea penală împotriva lui I.I., fostul preşedinte, la 9 septembrie 2005, şi împotriva fostului şef al SRI, la 12 iunie 2006, pentru aceste infracţiuni.
Această latură a cercetării este descrisă mai jos la pct. 148 şi următoarele. 1. Rezoluţia din 16 septembrie 1998 a Parchetului Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie 108. La 16 septembrie 1998, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat rezoluţia sa în dosarul nr. 160/P/1997, în urma unei cercetări privind plângerile penale depuse de şaizeci şi trei de persoane, victime ale actelor de violenţă şi ale arestărilor abuzive, printre care trei membri ai asociaţiei reclamante, şi doisprezece persoane juridice ale căror sedii fuseseră vandalizate cu ocazia evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990. Printre victimele menţionate pe lista plângerilor conexate acestei rezoluţii se numărau domnul Velicu-Valentin Mocanu, precum şi asociaţia reclamantă. 109. Parchetul militar preciza că o altă parte a plângerilor erau pendinte în faţa parchetelor civile, inclusiv cele referitoare la decesul a două persoane.  În plus, acesta a precizat că, prin rezoluţiile din 30 aprilie, 4 şi 5 mai 1998, trei mineri Nicolae C., Gavril N. şi Petru G., fuseseră acuzaţi pentru pătrundere fără drept în sediile anumitor instituţii şi ale anumitor partide politice, fapte reprimate la art. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990. Evoluţia acestei proceduri nu a fost comunicată Curţii. 110. Parchetul militar a adăugat că rezoluţia sa privea, de asemenea, „suspiciunile de ucidere a aproximativ o sută de persoane, cu ocazia evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990, [ale căror cadavre] au fost incinerate sau îngropate în gropi comune, în cimitire din sate aflate în apropierea Bucureşti-ului (în special Străuleşti)”. 111. În plus, acesta a menţionat că, până atunci, cercetarea nu permisese identificarea persoanelor care puseseră în aplicare efectiv decizia executivului de a face apel la ajutorul civililor pentru restabilirea ordinii la Bucureşti. Conform parchetului, această lacună a cercetării se datora „faptului că nu fusese audiată niciuna din persoanele care exercitaseră funcţii cu responsabilităţi la momentul faptelor”, în special Preşedintele României în exerciţiu
la acea vreme, prim-ministrul şi adjunctul acestuia, ministrul de Interne, şeful poliţiei, şeful SRI şi ministrul Apărării. 112. Prin rezoluţia citată anterior, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetării pentru abuz în serviciu contra interesului public, în forma consecinţelor grave. Acesta menţiona, de asemenea, necesitatea de a cercetarea faptul că o categorie socială fusese înrolată alături de forţele de ordine pentru a combate alte categorii sociale, fapt reprimat la art. 248 alin. (2) C. pen. şi pasibil de o pedeapsă de cinci până la cincisprezece ani de închisoare şi necesitatea de a cercetarea atingerea adusă instituţiilor democratice de către pătrunderile fără drept în sediile anumitor instituţii şi ale anumitor partide politice, fapte reprimate la art. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990. 113. În plus, parchetul a dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetării privind uciderea prin împuşcare a patru civili, printre care şi soţul reclamantei. 114. Acesta a dispus, de asemenea, disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor privind eventuala existenţă a altor victime, şi anume persoane decedate cu ocazia violenţelor din perioada 13-15 iunie 1990. 115. În cele din urmă, parchetul a hotărât să claseze cauza, având în vedere prescripţia răspunderii penale referitoare la toate faptele de tâlhărie, lipsire de libertate în mod ilegal, comportament abuziv, anchetă abuzivă, abuz de putere împotriva unor interese private, loviri şi alte vătămări, vătămare corporală, distrugerea de bunuri, furturi, violare de domiciliu, neglijenţa în serviciu şi violuri, săvârşite în perioada 13-15 iunie 1990 de persoane neidentificate, care făceau parte atât din forţele de ordine, cât şi din grupurile de mineri. 116. Această parte a rezoluţiei din 16 septembrie 1998 a fost infirmată de rezoluţia Secţiei Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pronunţată la 14 octombrie 1999. A fost dispusă redeschiderea urmăririi penale în privinţa acestui capăt de acuzare.
2. Rezultatul cercetării privind acuzaţiile de participaţie la omor, în ceea ce îi priveşte pe înalţii responsabili din armată 117. După rezoluţia din 16 septembrie 1998, cercetările privind uciderea domnului Velicu- Valentin Mocanu au fost continuate cu dosarul nr. 74/P/1998. 118. Reclamanta Anca Mocanu şi cei doi copii pe care i-a avut cu victima s-au constituit, de asemenea, părţi civile. 119. Doi generali, dintre care fostul ministru de Interne şi trei ofiţeri de rang superior, au fost acuzaţi de omorurile săvârşite la 13 iunie 1990, printre care şi cel asupra soţului reclamantei. Cei cinci înalţi responsabili din armată au fost puşi sub acuzare la 12, 18 şi 21 ianuarie şi 23 februarie 2000. 120. Toţi cinci au fost trimişi în judecată în temeiul unui rechizitoriu din 18 mai 2000. În acelaşi timp, cercetarea privind lipsirea de libertate în mod ilegal a 1 300 de persoane de către forţele de ordine şi de mineri începând cu 13 iunie 1990 a fost disjunsă de dosarul nr. 74/P/ 1998. 121. Printr-o decizie din 30 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a dispus trimiterea cauzei la parchet pentru completarea cercetărilor, din cauza diverselor lacune, precum şi reîncadrarea faptelor privind participaţia improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, infracţiuni sancţionate la art. 174, art. 175 lit. e) şi art. 176 lit. b), coroborate cu art. 31 alin.
(2) C. pen. Curtea Supremă a făcut, de asemenea, o listă cu o serie de măsuri ale cercetării care trebuiau realizate. 122. Recursul reclamantei Anca Mocanu împotriva acestei decizii a fost respins prin hotărârea din 16 februarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 123. Prin rezoluţia din 14 octombrie 2005, s-a încetat urmărirea penală împotriva celor cinci acuzaţi. Această rezoluţie a fost infirmată la 10 septembrie 2006 şi urmărirea penală a fost, în consecinţă, redeschisă. 124. Prin rechizitoriul din 27 iulie 2007, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis în judecată pe fostul ministru de Interne, un general şi alţi doi ofiţeri superiori din armată.  Acesta a pronunţat o rezoluţie de încetare a urmăririi penale în privinţa celui de-al cincilea ofiţer, care decedase între timp. 125. Prin hotărârea din 17 decembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus trimiterea cauzei la parchet pentru viciu de procedură, în principal pe motiv că urmărirea penală împotriva unui fost ministru trebuia să respecte o procedură specială de autorizare parlamentară prealabilă – ca şi în cazul miniştrilor în funcţie – astfel cum preciza Decizia nr. 665/2007 a Curţii Constituţionale, care declarase neconstituţionale, fiind discriminatorii, prevederile legii privind responsabilitatea ministerială, care nu impuneau o autorizaţie prealabilă pentru foştii miniştrii. 126. La 15 aprilie 2008, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, care a fost respins la 23 iunie 2008. 127. Conform Guvernului, cercetarea a fost reluată la 30 aprilie 2009. 128. Tot conform Guvernului, această cercetare pentru omor a unor înalţi responsabili din armată este, în prezent, pendinte în faţa parchetului.
a) Acuzaţiile aduse împotriva fostului Preşedinte al României 129. Prin rezoluţia din 19 iunie 2007, pronunţată de Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 74/P/1998, fostul Preşedinte al României, în exerciţiu în perioadele 1989-1996 şi 2000-2004, a fost, de asemenea, inculpat. Faptele care i se reproşau au fost calificate drept participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, infracţiuni sancţionate la art. 174, art. 175 lit. e) şi art. 176 lit. b), coroborate cu art. 31 alin. (2) C. pen. 130. La 22 iunie 2007, inculpatul a fost citat să compară în faţa parchetului, dar nu a răspuns la această convocare. Atunci, a fost citat pentru data de 26 iunie 2007. Nu s-a înfăţişat nici la această dată, dar a precizat parchetului că urma să se prezinte în faţa acestuia în ziua următoare, la 27 iunie 2007, orele 12. 131. La 27 iunie 2007, orele 18, inculpatul s-a prezentat la parchet însoţit de avocatul său. Procurorul i-a comunicat probele care justificau începerea urmăririi penale. 132. Astfel cum reiese din rezoluţia din 19 iulie 2007, acestuia i se reproşa faptul că, la 13 iunie 1990, în calitatea sa de Preşedinte al României, le ordonase şefului Statului Major al Armatei şi ministrului de Interne să intervină împotriva manifestanţilor cu militari care aveau în dotare muniţie şi vehicule de război, în mai multe zone ale capitalei, în special la sediul televiziunii publice, al SRI şi al Ministerului de Interne.  Acesta ar fi ordonat, de asemenea, să se facă uz de gaze toxice şi lacrimogene. În urma acestei represiuni, au fost ucise patru persoane, printre care şi domnul Velicu-Valentin Mocanu, şi viaţa altor persoane a fost pusă în pericol.
133. La 19 iulie 2007, acuzaţiile împotriva fostului preşedinte au fost disjunse de dosarul nr. 74/P/1998 şi cercetarea a continuat în dosarul nr. 107/P/2007. 134. În urma unei decizii pronunţate la 20 iunie 2007 de către Curtea Constituţională, prin care s-a exclus competenţa instanţelor militare de a judeca sau urmări penal inculpaţi civili, Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului civil prin rezoluţiile din 19 şi 20 iulie 2007 pentru a se pronunţa în dosarele nr. 74/ P/1998 şi respectiv nr. 107/P/2007. Secţia Parchetelor Militare a transmis, la 27 iulie 2007, secţiei competente a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dosarul nr. 107/P/2007, care conţinea 253 de pagini. 135. La 7 decembrie 2007, Procurorul General al României a infirmat rezoluţia de inculpare din 19 iunie 2007, pentru vicii de procedură, şi a dispus reluarea cercetării. 136. Viciile de procedură identificate în rezoluţia din 7 decembrie 2007 erau următoarele: neprecizarea orei la care fusese dispusă începerea urmăririi penale; neînregistrarea rezoluţiei de începere a urmăririi penale într-un registru special prevăzut la art. 228 C. proc. pen.; adăugarea datei de mână, restul rezoluţiei fiind scrisă la calculator; incompetenţa procurorului care a pronunţat rezoluţia din 19 iunie 2007, având în vedere că pronunţase rezoluţia din 10 septembrie 2006 care infirma rezoluţia de încetare a urmăririi penale din 14 octombrie 2005. 137. Prin rezoluţia din 10 octombrie 2008, a fost pronunţată o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, pe motiv că nu exista o legătură de cauzalitate între ordinul de a elibera Piaţa Universităţii, dat de fostul preşedinte, şi iniţiativa luată de trei ofiţeri, cu acordul superiorilor acestora, generalul A. şi generalul C., ministru de Interne, de a deschide focul asupra manifestanţilor. 138. Parchetul a considerat că obiectivele planului de acţiune stabilit la 12 iunie 1990 fuseseră executate până la orele 9 din dimineaţa zilei următoare şi că evenimentele care urmaseră, şi anume devastarea şi distrugerea sediului instituţiilor şi deciziile ulterioare de a deschide focul nu făcuseră în niciun fel obiectul planului în cauză. 139. Conform acestei decizii, domnul Mocanu, în vârstă de 22 de ani la acea vreme, fusese ucis la 13 iunie 1990, în jurul orelor 18.30, la sediul Ministerului de Interne, de un glonţ care îl lovise la cap după ce ricoşase în urma focului deschis la ordinul generalului A. Acest ordin ar fi fost aprobat de ministrul de Interne şi executat de ofiţerii T.S. şi C.D., care împărţiseră arme şi muniţie la şase militari care au tras focurile de armă. 140. La 3 noiembrie 2008, reclamanta a contestat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale. 141. Evoluţia acestui aspect al procedurii nu a fost comunicată Curţii.
b) Actele de cercetare privind circumstanţele decesului domnului Velicu-Valentin Mocanu 142. Conform raportului medico-legal de autopsie, soţul reclamantei avusese o moarte violentă, cauzată de leziuni provocate de un glonţ. 143. Reclamanta a formulat prima sa cerere expresă de constituire ca parte civilă la 11 decembrie 2000. În aceeaşi zi, reclamanta şi celelalte părţi civile, şi anume părinţii altor trei persoane ucise în contextul evenimentelor din 13 şi 14 iunie 1990, au depus împreună un memoriu care conţinea punctul lor de vedere privind persoanele responsabile de decesul rudelor lor, precum şi cererea lor de despăgubire. 144. La 14 februarie 2007, reclamanta a fost audiată pentru prima dată de parchet în scopul cercetării. Asistată de avocatul pe care l-a ales, aceasta a precizat că, îngrijorată de faptul că
soţul său nu se întorsese acasă în seara zilei de 13 iunie 1990, îl căutase în zadar a doua zi. Mai târziu, ar fi aflat din ziare că fusese împuşcat în cap. Aceasta susţine că niciun anchetator sau reprezentant al autorităţilor nu a vizitat-o şi nici nu a convocat-o ulterior în scopul cercetării şi că doar câţiva ziarişti o vizitaseră. În vârstă de douăzeci de ani la momentul faptelor şi fără loc de muncă, aceasta rămăsese singură să crească doi copii, pe care îi avea cu soţul defunct, şi anume o fiică de două luni (născută în aprilie 1990) şi un fiu de doi ani. 145. În depoziţie, reclamanta a precizat că nu fusese audiată niciodată anterior în cadrul cercetării. Aceasta a reiterat faptul că dorea condamnarea penală a persoanelor vinovate de decesul soţului ei şi că solicita constituirea ca parte civilă. 146. Conform unei adrese din 6 iulie 2011 de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adresată agentului guvernamental în faţa Curţii, a fost constituit un nou dosar de cercetare privind victima Velicu-Valentin Mocanu, cu numărul 676/P/2011. 147. Documentele de la dosarul prezentat Curţii nu permiteau să se stabilească dacă reclamanta Anca Mocanu a fost informată cu privire la evoluţia cercetării referitoare la omorul deosebit de grav asupra soţului său ulterior hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 17 decembrie 2007, prin care s-a dispus trimiterea cauzei la parchet pentru viciu de procedură.
3. Cercetarea privind acuzaţiile de tratamente neomenoase, de subminarea puterii de stat, de propagandă pentru război şi de genocid 148. Parchetul militar a început urmărirea penală împotriva a treizeci şi şapte de persoane, dintre care douăzeci şi opt de civili şi nouă militari, în perioada 26 noiembrie 1997 şi 12 iunie 2006, în principal pentru acuzaţia de subminare a puterii de stat. 149. Printre acuzaţi se număra fostul Preşedinte al României. Acesta din urmă a fost inculpat la 9 septembrie 2005, fiind acuzat de participaţie la genocid [art. 357 lit. a), b) şi c) C. pen.], de propagandă pentru război (art. 356 C. pen.), de tratamente neomenoase (art. 358 C. pen.), de subminarea puterii de stat (art. 162 C. pen.) şi de acte de diversiune (art. 163 C. pen.). Dintre cei treizeci şi şapte de inculpaţi, fostul şef al SRI era acuzat, de asemenea, de instigare sau participaţie la genocid [art. 357 lit. a), b) şi c) C. pen.], de tratamente neomenoase, de subminarea puterii de stat şi de acte de diversiune. 150. La 19 decembrie 2007, Secţia Parchetelor Militare a dispus disjungerea cauzei care făcea obiectul dosarului nr. 75/P/1998, în ceea ce priveşte acuzaţiile penale îndreptate, pe de o parte, împotriva a douăzeci şi opt de civili – dintre care fostul Preşedinte al României şi fostul şef al serviciilor secrete – şi, pe de altă parte, împotriva a nouă militari, pentru capătul de acuzare privind subminarea puterii de stat, cu încălcarea art. 162 C. pen. În temeiul rezoluţiei de disjungere, cercetarea privind cei douăzeci şi opt de civili trebuia să fie continuată în faţa parchetului civil competent. Prin rezoluţia din 27 februarie 2008, Procurorul-şef al Secţiei Parchetelor Militare a infirmat rezoluţia din 19 decembrie 2007, considerând că, datorită legăturii dintre fapte, era necesar ca unul şi acelaşi parchet, şi anume parchetul civil, să se pronunţe cu privire la ansamblul cauzei, referitor la toţi acuzaţii, atât civili, cât şi militari. 151. Prin rezoluţia din 28 decembrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 222/P/2007, Secţia Parchetelor Militare şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului civil pentru a se pronunţa cu privire la acuzaţiile penale îndreptate împotriva a douăzeci şi opt de civili, dintre care fostul Preşedinte al României şi fostul şef al serviciilor secrete.
152. La 4 februarie 2008, patru volume, cuprinzând 10 717 de pagini în total şi privind dosarele nr. 75/P/1998 şi 222/P/2007, au fost trimise la secţia competentă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 153. În urma rezoluţiei pronunţate la 27 februarie 2008 de Procurorul-şef al Secţiei Parchetelor Militare (supra, pct. 150), la 29 aprilie 2008, Secţia Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi-a declinat, în favoarea Parchetului civil, competenţa pentru a se pronunţa cu privire la acuzaţiile penale îndreptate împotriva a nouă ofiţeri militari – referitoare la represiunea din perioada 13-15 iunie 1990. 154. În rezoluţia din 29 aprilie 2008 a fost întocmită o listă cu peste o mie de victime reţinute şi supuse la rele tratamente în sediul Şcolii Militare Superioare de Ofiţeri din Băneasa şi al unităţii militare din Măgurele, precum şi în alte locuri. 155. Reclamanţii Teodor Mărieş şi Marin Stoica figurau pe această listă a părţilor vătămate. 156. Rezoluţia conţinea, de asemenea, lista persoanelor juridice care fuseseră atacate în timpul represiunii din perioada 13-15 iunie 1990, printre care se număra şi asociaţia reclamantă. 157. Rezoluţia citată anterior viza, de asemenea, dosarul nr. 160/P/1997 privind „identificarea celor 100 de persoane decedate în cursul evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990”. 158. Conform acestei rezoluţii, cercetarea privise, de asemenea, pierderile pe care le-au reprezentat pentru economia naţională transportul şi cazarea persoanelor chemate la Bucureşti în perioada 13-15 iunie 1990, precum şi salariile pe care acestea le primiseră pentru perioada în care nu s-au dus la locul de muncă. Rezoluţia întocmea, de asemenea, lista cu întreprinderile publice care furnizaseră muncitori pentru intervenţia de la Bucureşti, printre care minele din Lupeni, Petrila, Aninoasa, Bărbăteni, Barza, Petroşani, Dâlga, Vulcan, Valea de Brazi, Paroşeni, Motru, Baia de Arieş, Aiud, Roşia Montană, Câmpulung, Filipeştii de Pădure, Şotânga, Albeni, Ţebea, Comăneşti, uzinele Călăraşi, Alexandria, Alba-Iulia, Craiova, Constanţa, Deva, Giurgiu, Galaţi, Braşov, Slatina şi Buzău, precum şi uzinele IMGB şi întreprinderile Adesgo şi APACA din Bucureşti. 159. La 5 mai 2008, 209 de volume, cuprinzând aproximativ 50 000 de pagini în total şi privind dosarul nr. 75/P/1998, au fost trimise la secţia competentă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 160. Prin rezoluţia din 10 martie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale în ceea ce priveşte acuzaţiile de subminarea puterii de stat, pe motiv de prescripţie, declinându-şi competenţa pentru a se pronunţa cu privire la acuzaţiile de acte de diversiune, de propagandă pentru război, de genocid, în formele prevăzute la art. 357 lit. a)-c) C. pen., şi de tratamente neomenoase. 161. La 17 iunie 2009, a fost pronunţată o rezoluţie de scoatere de sub urmărire penală în ceea ce priveşte restul acestor acuzaţii (infra, pct. 185 şi următoarele).
a) Măsurile cercetării referitoare în special la domnul Stoica 162. La o dată neprecizată, în 2001, plângerea reclamantului a fost conexată la dosarul de cercetare privind acuzaţiile de tratamente neomenoase, subminarea puterii de stat, propagandă pentru război şi genocid (dosarul nr. 75/P/1998). 163. La 18 octombrie 2002, persoana în cauză a făcut obiectul unui examen realizat de Institutul Naţional de Medicină Legală, în scopul cercetării privind actele de agresiune pe care
pretindea că le suferise la 13 şi 14 iunie 1990. Conform raportului de expertiză medico-legală, din certificatul medical emis de serviciul chirurgical de urgenţă al spitalului reieşea că, la 14 iunie 1990, în jurul orelor 4.30, reclamantul se prezentase la camera de gardă şi fusese diagnosticat cu o contuzie toraco-abdominală în partea stângă, excoriaţii în partea stângă a toracelui, cauzate de o agresiune, şi un traumatism cranio-cerebral. Raportul menţiona, de asemenea, că aceste leziuni necesitaseră între trei şi cinci zile de îngrijiri medicale şi că nu fuseseră de natură să pună viaţa reclamantului în pericol. 164. În continuare, raportul de expertiză semnala faptul că, în cursul perioadei 31 octombrie-28 noiembrie 1990, în februarie 1997 şi în martie şi august 2002, reclamantul fusese spitalizat pentru crize grave de epilepsie şi că diagnosticul pus era următorul: epilepsie secundară – post-traumatică – şi alte tulburări vasculare cerebrale (AIT – accident ischemic tranzitoriu). În raportul de expertiză se declara că epilepsia post-traumatică se declanşase în urma unui traumatism suferit în 1966. 165. La 9 şi 17 mai 2005, reclamantul a fost audiat, prezentându-şi punctul de vedere asupra evenimentelor şi cererile de despăgubire pentru prejudiciul material şi moral pretins. 166. Printr-o adresă din 23 mai 2005, acesta a fost informat de Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că plângerea făcută de acesta în urma traumatismelor suferite la 13 iunie 1990 din partea unor militari neidentificaţi, care determinaseră spitalizarea acestuia „în stare de comă”, era în curs de cercetare în cadrul dosarului nr. 75/P/1998. 167. La 12 septembrie şi 4 octombrie 2006, reclamantul a formulat două plângeri penale suplimentare. 168. La 23 aprilie 2007, procurorul a procedat la interogarea martorilor indicaţi de reclamant, şi anume S.G. şi V.E. 169. La audierea acestuia, la 9 mai 2007, în calitate de parte vătămată, reclamantul i-a solicitat procurorului militar o contra-expertiză medico-legală, deoarece, conform acestuia, expertiza din 2002 nu sublinia gravitatea leziunilor suferite în 1990, nici gravitatea sechelelor cu care rămăsese în urma acestui traumatism. 170. Cu această ocazie, i-a fost prezentată reclamantului o înregistrare video realizată în timpul evenimentelor din 13 iunie 1990, inclusiv cele care avuseseră loc la sediul televiziunii publice.  Acesta s-a recunoscut şi a solicitat ca acest document video să fie depus la dosarul de cercetare. 171. La 9 mai 2007, reclamantul s-a constituit formal parte civilă în procedură. 172. Tot la data de 9 mai 2007, procurorul a dispus efectuarea unei noi expertize, având în vedere că reclamantul contestase concluziile raportului de expertiză medico-legală întocmit în 2002. Acesta a solicitat medicilor legişti, între altele, să stabilească dacă rănile suferite de reclamant în data de 13 iunie 1990 îi puseseră în pericol viaţa şi dacă exista o legătură de cauzalitate între acest traumatism şi afecţiunile medicale de care suferea la data la care fusese dispusă efectuarea acestei expertize. 173. La 25 iunie 2007, noul raport de expertiză a fost depus la dosar. Acesta preciza, tot pe baza notei medicale din 14 iunie 1990, că leziunile reclamantului necesitaseră între trei şi cinci zile de îngrijiri medicale şi că nu fuseseră de natură să îi pună viaţa în pericol. De asemenea, raportul preciza că nu exista nicio legătură de cauzalitate între traumatismul din 13/14 iunie 1990 şi afecţiunile medicale ale reclamantului, care necesitaseră numeroase spitalizări ulterior.
174. La 30 octombrie 2007, în urma cererilor reclamantului, fişele de observaţie referitoare la acesta şi completate în cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni din Bucureşti în 1992 au fost depuse la dosar. 175. La 8 februarie 2008, reclamantul a depus mai multe documente la dosar. 176. În paralel, la 10 mai 2004, a fost pronunţată o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale de către Parchetul Bucureşti şi confirmată ulterior în legătură cu o plângere a reclamantului, depusă în temeiul aceloraşi fapte, pentru tentativă de omor.
b) Aspecte specifice ale cercetărilor cu privire la plângerea penală cu constituire de parte civilă a asociaţiei reclamante 177. La 9 iulie 1990, unitatea militară 02515 din Bucureşti a adresat asociaţiei reclamante o scrisoare prin care o informa că „materialele găsite la 14 iunie 1990 [la sediul asociaţiei] [fuseseră] inventariate de Procuratura Generală şi depuse, cu proces-verbal, la sediul Procuraturii Municipiului Bucureşti”. 178. La 22 iulie 1990, doi ofiţeri de poliţie s-au deplasat la sediul asociaţiei reclamante şi au constatat pagubele, şi anume geamuri şi încuietori sparte şi „ansamblul obiectelor devastate”. Aceştia au întocmit un proces-verbal în prezenţa unor conducători ai asociaţiei şi a unui martor. 179. În aceeaşi zi, trei responsabili ai asociaţiei şi unul din membrii acesteia au făcut un inventar cu echipamentele care lipseau, în principal maşini de scris, fotocopiatoare şi un calculator, precum şi lista care descria mobilierul şi alte obiecte distruse. 180. La 23 iulie 1990, un procuror de la Parchetul Bucureşti a restituit asociaţiei reclamante şapte maşini de scris, patru fotocopiatoare şi un calculator. Procesul-verbal menţiona că două fotocopiatoare nu mai funcţionau. Acelaşi lucru era valabil pentru calculator şi pentru o maşină de scris. 181. La 26 iulie 1990, asociaţia reclamantă a sesizat Parchetul Bucureşti cu o plângere penală pentru devastarea sediului asociaţiei şi acte de agresiune împotriva unor membri ai acesteia la 14 iunie 1990. Aceasta solicita, de asemenea, restituirea tuturor bunurilor care fuseseră luate, inclusiv documente, şi s-a constituit parte civilă în procedura penală. În plus, aceasta a solicitat o expertiză pentru evaluarea bunurilor distruse sau furate şi a desemnat cinci martori a căror audiere a solicitat-o. 182. La 22 octombrie 1997, Inspectoratul General al Poliţiei a trimis la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie douăzeci şi unu de dosare deschise în urma plângerilor penale depuse de mai multe persoane fizice şi juridice privind tratamente neomenoase şi prejudicii suferite în cursul perioadei 13-15 iunie 1990. Printre aceste dosare se număra şi dosarul nr. 1476/P/1990 de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti referitor la plângerea asociaţiei reclamante pentru tratamente neomenoase pe care le suferiseră mai mulţi membri ai acesteia. Dosarul avea 66 de pagini. În aceeaşi adresă, Inspectoratul General al Poliţiei solicita parchetului să precizeze „căile care trebuiau urmate pentru a proceda la audieri în cadrul cercetării”. 183. Conform rezoluţiei din 17 iunie 2009, alte trei pachete de 69, 46 şi 98 de dosare fuseseră preluate de Secţia Parchetelor Militare şi conexate prin rezoluţiile din 22 octombrie 1997, 16 septembrie 1998 şi 22 octombrie 1999. 184. Asociaţia reclamantă a sesizat periodic Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (devenită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) pentru a se informa cu privire la stadiul cercetării sau pentru a solicita completarea urmăririi.
c) Rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009 185. La 17 iunie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o rezoluţie în dosarul privind tratamentele neomenoase, subminarea puterii de stat, propaganda pentru război şi genocid. 186. Această decizie descria ansamblul actelor de violenţă, considerate ca fiind de o cruzime extremă, la care au fost supuşi mai multe sute de manifestanţi de către mineri care au acţionat împreună cu forţele de ordine. 187. Rezoluţia stabilea, de asemenea, că, în urma cercetărilor realizate timp de aproximativ nouăsprezece ani de parchetele civile şi, ulterior, de parchetele militare, nu au putut fi stabilite nici identitatea agresorilor, nici gradul de implicare a forţelor de ordine. Fragmentul din această decizie relevant în speţă are următorul conţinut: „În urma cercetărilor efectuate pe parcursul celor aproape 19 ani, de parchetele civile şi ulterior, de cele militare, cercetări care se regăsesc în cuprinsul dosarului nr.175/P/1998, nu s-a putut stabili identitatea minerilor agresori, gradul de implicare în acţiunile acestora al forţelor de ordine şi al membrilor sau simpatizanţilor F.S.N., rolul şi gradul de participaţie în acţiunile îndreptate în perioada 14-15 iunie 1990 împotriva locuitorilor Capitalei.” 188. Această rezoluţie dispunea scoaterea de sub urmărire penală în ceea ce priveşte toate capetele de acuzare, în principal ca urmare a intervenţiei prescripţiei. 189. În ceea ce priveşte capetele de acuzare privind propaganda pentru război, tratamentele neomenoase şi genocidul, care nu erau prescriptibile, rezoluţia stabilea scoaterea de sub urmărire penală din cauza lipsei elementelor constitutive ale infracţiunilor. 190. Astfel, se preciza că nicio formă de participaţie la acţiunile minerilor împreună cu forţele de ordine nu putea fi reţinută împotriva şefului statului în exerciţiu la acea vreme, deoarece acesta nu făcuse decât să aprobe acţiunile din dimineaţa zilei de 13 iunie 1990 şi intervenţia armatei din după amiaza aceleiaşi zile, în scopul declarat de a restabili ordinea. Rezoluţia menţiona, de asemenea, că nu existau date certe de natură să îl pună în discuţie în ceea ce privea pregătirea sosirii minerilor la Bucureşti şi ordinele date acestora. În ceea ce priveşte solicitarea făcută minerilor de a apăra instituţiile statului şi de a restabili ordinea, în urma căreia 1 021 de persoane fuseseră lipsite de libertate şi suferiseră vătămări corporale, rezoluţia preciza că astfel de fapte puteau fi calificate numai drept instigare la loviri şi alte vătămări şi că răspunderea penală în privinţa lor era prescrisă. În cele din urmă, aceasta preciza că discursul care a incitat minerii să ocupe şi să apere Piaţa Universităţii împotriva manifestanţilor care se instalaseră acolo nu putea fi interpretat drept o propagandă pentru război, pe motiv că şeful statului de la vremea respectivă nu avea ca scop declanşarea unui conflict de orice natură, ci, dimpotrivă, solicitase minerilor să elimine excesele şi actele sângeroase. 191. Rezoluţia constata, de altfel, că minerii fuseseră motivaţi de convingeri personale simpliste, dezvoltate pe fondul surescitării gregare. Aceste convingeri i-ar fi determinat să se transforme în arbitri ai scenei politice şi în gardieni voluntari ai regimului politic, aplicând „corecţii” celor care îl contestau, iar puterea le-ar fi acceptat ca atare. Astfel, conform rezoluţiei, condiţia impusă de lege, aceea că tratamentele neomenoase trebuie să vizeze „persoane căzute în puterea adversarului” nu era îndeplinită în speţă, deoarece, conform procurorului, minerii nu aveau niciun adversar cu care să se lupte la 14 iunie 1990. 192. În ceea ce priveşte acuzaţiile de tortură, rezoluţia considera că, înainte de 9 noiembrie 1990, adică la momentul faptelor, legea nu incrimina tortura.
d) Plângerile împotriva rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009 formulate de către reclamanţii Anca Mocanu şi Marin Stoica 193. Conform Guvernului, la 18 decembrie 2009, plângerea reclamantei Anca Mocanu împotriva rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009 a fost respinsă ca tardivă printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 194. Reclamantul Marin Stoica a formulat separat plângere împotriva aceleiaşi rezoluţii de scoatere de sub urmărire penală. 195. La 9 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ridicată de intimatul I.L., precum şi plângerea formulată de reclamant. Înalta Curte s-a pronunţat cu privire la temeinicia rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală ca urmare a prescripţiei.
4. Rezumatul măsurilor de cercetare 196. Conform Guvernului, principalele măsuri de cercetare puse în aplicare în cursul perioadei cuprinse între 1990 şi 2009 au fost următoarele: peste 840 de audieri ale părţilor vătămate; peste 5 724 de audieri de martori; peste 100 de expertize medico-legale. 197. Aceste măsuri au generat câteva mii de pagini de documente.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Prevederile legale
198. Partea relevantă în speţă a prevederilor din Codul penal care reglementează participaţia lato sensu (improprie), cuprinse în art. 31 C. pen., este formulată după cum urmează: „Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de a către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu o pedeapsă prevăzută de lege pentru acea infracţiune.” 199. În conformitate cu Legea nr. 27/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial din 20 martie 2012, răspunderea penală pentru omor este imprescriptibilă. Această lege este aplicabilă, de asemenea, în ceea ce priveşte omorurile pentru care prescripţia nu intervenise la data intrării sale în vigoare.
B. Deciziile nr. 610/2007 şi 665/2007 ale Curţii Constituţionale
200. Decizia nr. 610/2007 a Curţii Constituţionale din 20 iunie 2007 priveşte excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii tranzitorii a Legii nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi. În temeiul acestei legi, competenţa de a se pronunţa cu privire la acuzaţiile penale referitoare la fapte conexe comise în comun de către civili şi militari revenea parchetelor şi instanţelor civile de drept comun şi nu parchetelor şi instanţelor militare, precum în perioada anterioară acestei reforme legislative. Totuşi, noua lege prevedea ca, pentru cercetările în curs la data intrării în vigoare a legii, parchetele şi instanţele militare să îşi păstreze competenţa de a se pronunţa cu
privire la cauzele în care erau implicaţi civili co-acuzaţi şi militari. Prin Decizia nr. 610/2007, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională această dispoziţie tranzitorie. 201. Decizia nr. 665/2007 din 5 iulie 2007 a Curţii Constituţionale priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială. Acest articol prevedea că urmărirea penală şi judecarea penală a foştilor miniştri, pentru infracţiuni săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, se efectuau conform normelor de drept comun şi nu necesitau o autorizaţie prealabilă impusă de procedura specială. Prin această decizie, Curtea Constituţională a declarat această dispoziţie neconstituţională, considerând că procedura specială prevăzută de Legea nr. 115/1999 trebuia să fie aplicată şi în cazul foştilor miniştri.
În drept
I. Cu privire la conexarea celor trei cereri
202. Curtea constată că cererile conexate înregistrate cu numerele 45886/07 şi 32431/08 şi cererea înregistrată cu numărul 10865/09 au la bază aceleaşi circumstanţe şi sunt similare în ceea ce priveşte probleme juridice pe care le ridică. În consecinţă, aceasta consideră adecvat, în temeiul art. 42 § 1 din regulament, să conexeze şi a treia cerere cu celelalte două cereri.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din convenţie
203. Reclamanta, doamna Anca Mocanu, se plânge de absenţa unei cercetări efective, imparţiale şi diligente, susceptibilă să conducă la identificarea şi sancţionarea persoanelor responsabile pentru represiunea violentă a manifestaţiilor din 13 şi 14 iunie 1990, în cursul căreia soţul acesteia, domnul Velicu-Valentin Mocanu, a fost împuşcat mortal. Aceasta denunţă, de asemenea, ritmul lent de desfăşurare a procedurii. 204. În acest sens, ea invocă art. 2 din convenţie, sub aspect procedural, şi art. 6 din convenţie. 205. Curtea consideră că problemele ridicate trebuie să fie examinate din perspectiva aspectului procedural al art. 2 din convenţie. Prin urmare, aceasta consideră că nu este necesar să efectueze o analiză din perspectiva art. 6 din convenţie. 206. Dispoziţia relevantă este formulată după cum urmează:
Art. 2 „1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”
A. Cu privire la admisibilitate
207. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta susţine că reclamanta nu a exercitat căile de atac pe care le avea la dispoziţie pentru a-şi susţine capătul de cerere cu privire la durata cercetării. Potrivit Guvernului, reclamanta ar fi putut introduce în mod direct în faţa instanţelor civile o acţiune în răspundere civilă împotriva autorităţilor naţionale pentru întârzierea cercetării, în temeiul prevederilor art. 998 şi 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. Pentru a demonstra caracterul eficient al acestei căi de atac, Guvernul prezintă o hotărâre din 12 iunie 2008, prin care Judecătoria  Sectorului 5 Bucureşti a obligat Ministrul Finanţelor Publice să îi plătească reclamantei o despăgubire pentru neregulile cercetării deschise ca urmare  a represiunii manifestaţiilor din decembrie 1989 de la Bucureşti. Acesta susţine că faptul că prezintă un singur exemplu de hotărâre judecătorească de acest tip se datorează inexistenţei altor acţiuni de chemare în judecată cu acest obiect. 208. În opinia reclamantei, exemplul evocat de Guvern nu autorizează concluzia conform căreia este vorba despre o cale de atac eficientă, deoarece instanţa nu a obligat autorităţile responsabile să accelereze procedurile penale respective. În plus, reclamanta consideră că este vorba despre o acţiune prezentată de Guvern în scopul cauzei şi al procedurii în faţa Curţii. Aceasta adaugă că nimic nu poate exonera statul de obligaţia acestuia de a realiza o cercetare efectivă, astfel cum prevede art. 2 din convenţie. 209. Curtea reaminteşte că a respins deja o excepţie similară în hotărârea Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii (nr. 33810/07 şi 18817/08, pct. 119-125, 24 mai 2011). Curtea reaminteşte, de asemenea, că obligaţia de epuizare a căilor de atac interne, prevăzută la art. 35 din convenţie, vizează căile de atac accesibile reclamanţilor şi care pot remedia situaţia denunţată de aceştia. Aceste căi trebuie să prezinte un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care sunt lipsite de eficienţa şi accesibilitatea dorite. În cele din urmă, statul pârât are obligaţia de a demonstra că sunt îndeplinite aceste cerinţe [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 75, CEDO 1999V]. 210. În această privinţă, Curtea consideră că o singură hotărâre definitivă a unei instanţe de prim grad nu este suficientă pentru a demonstra cu destulă certitudine existenţa unor căi de atac interne efective şi accesibile pentru capete de cerere similare celor ale reclamanţilor (Selçuk şi Asker împotriva Turciei, 24 aprilie 1998, pct. 68, Culegere de hotărâri şi decizii 1998II). 211. În plus, aceasta reaminteşte că obligaţiile statului care decurg din art. 2 nu pot fi îndeplinite plin simpla acordare de daune-interese (a se vedea, de exemplu, hotărârea Yaşa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 74, Culegere 1998VI, şi Dzieciak împotriva Poloniei, nr. 77766/01, pct. 80, 9 decembrie 2008). În cele din urmă, cercetarea impusă la art. 2 şi 3 din convenţie trebuie să poată conduce la identificarea celor care ar putea fi traşi la răspundere. 212. Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor 213. Reclamanta denunţă ritmul lent al cercetării, care este încă în curs de desfăşurare după mai mult de douăzeci de ani de la momentul faptelor, în ciuda interesului public de a afla cine sunt persoanele responsabile pentru represiunea manifestaţiilor, care a avut loc la 13 şi 14 iunie 1990 şi care a făcut numeroase victime, inclusiv morţi, precum soţul acesteia, domnul Velicu-Valentin Mocanu. 214. Aceasta denunţă în special existenţa unor perioade de inactivitate în cursul cercetării, hotărâri de declinare a competenţei, lacune şi absenţa imparţialităţii cercetării, datorate, conform reclamanţilor, anumitor acuzaţi cu funcţii publice înalte care ar fi împiedicat progresul cercetărilor. 215. Guvernul invită Curtea să ţină seama de contextul – foarte special, conform acestuia – în care s-a desfăşurat cercetarea cu privire la circumstanţele decesului soţului reclamantei. În această privinţă, Guvernul consideră că situaţia reclamantei, în calitate de parte vătămată, nu putea fi analizată separat de situaţia celorlalte părţi vătămate şi părţi civile în dosarul menţionat, nici în afara contextului general al dosarului, care ar viza clarificarea situaţiei a peste 1 300 de victime şi a aproximativ 100 de persoane decedate şi să conducă la identificarea vinovaţilor. 216. Guvernul susţine apoi că cercetarea în cauză este excepţională, nu numai în raport cu numărul mare de persoane implicate, ci şi în raport cu caracterul istoric sensibil al evenimentului pe care îl cercetează. În opinia acestuia, situaţia specială a reclamantei este doar o parte dintr-un vast ansamblu de fapte şi persoane care au fost victime ale violenţelor ocazionate de manifestaţiile masive desfăşurate la Bucureşti. 217. În plus, conform Guvernului, organele de urmărire penală au efectuat în paralel, în cadrul a patru dosare, cercetări privind infracţiunile de omor deosebit de grav, propagandă pentru război, genocid, tratamente neomenoase, subminarea puterii de stat, acte de diversiune, subminarea economiei naţionale, distrugere şi alte infracţiuni. 218. Conform Guvernului, durata acestei cercetări este justificată, în primul rând, de numărul de răniţi, fiind necesar ca toate aceste persoane să fie supuse unor expertize medico- legale, identificate şi interogate şi să li se acorde posibilitatea de a solicita administrarea probelor; apoi, de numărul de suspecţi şi, în cele din urmă, de numărul de martori, precum şi de dificultăţile presupuse de confruntarea declaraţiilor acestora în scopul stabilirii faptelor. În plus, Guvernul precizează că a fost necesar să fie realizate activităţi de cercetare la faţa locului şi expertize medico-legale, să fie studiate documente şi înregistrări video, precum şi o prezentare pentru recunoaşterea suspecţilor. 219. Guvernul concluzionează că obligaţia de a desfăşura o cercetare efectivă a fost respectată în speţă, în măsura în care este vorba despre o obligaţie de diligenţă şi nu de rezultat. Conform acestuia, cercetarea efectuată în cauză începând din anul 2000 şi până în prezent include toate actele procedurale necesare pentru stabilirea adevărului şi nu a avut nicio perioadă de inactivitate imputabilă autorităţilor.
2. Reamintirea principiilor care decurg din jurisprudenţă 220. Curtea va examina caracterul efectiv al cercetării desfăşurate în speţă în lumina unor principii consacrate în materie şi rezumate, între altele, în hotărârile Güleç împotriva Turciei
(27 iulie 1998, pct. 77-78, Culegere 1998IV), Issaïeva şi alţii împotriva Rusiei (nr. 57947/00, 57948/00 şi 57949/00, pct. 208-213, 24 februarie 2005) şi Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii (citată anterior, pct. 114). 221. Aceasta reaminteşte că obligaţia procedurală care decurge din art. 2 impune realizarea unei cercetări efective atunci când recurgerea la forţă, în special de către agenţii statului, a condus la moartea unei persoane. Este vorba despre o examinare promptă, completă, imparţială şi aprofundată a circumstanţelor în care au fost săvârşite crimele, pentru a putea realiza identificarea şi sancţionarea responsabililor. Nu este o obligaţie de rezultat, ci de mijloace. Era necesar ca autorităţile să fi luat măsuri rezonabile pentru a asigura obţinerea probelor legate de faptele în cauză. În acest context, o cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă este implicită. De asemenea, este necesar ca persoanele responsabile pentru cercetare şi cele care efectuează investigaţiile să fie independente de cele implicate în evenimente. Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică.(Issaïeva şi alţii, citată anterior, pct. 210-211). 222. În plus, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că, în cazul în care obstacole sau dificultăţi împiedică desfăşurarea unei cercetări într-o situaţie deosebită, reacţia promptă a autorităţilor este capitală pentru păstrarea încrederii publicului şi aderarea la statul de drept. Orice carenţă a cercetării, care îi slăbeşte capacitatea de stabilire a circumstanţelor speţei sau de identificare a responsabililor, riscă să conducă la concluzia că nu prezintă gradul de eficienţă necesar (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 134). 223. Din aceleaşi motive, publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în mod suficient cercetarea sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât în practică, cât şi în teorie. Gradul impus de controlul public poate varia de la o situaţie la alta. Totuşi, în toate cazurile, rudele victimei trebuie să fie asociate procedurii în măsura necesară pentru protecţia intereselor lor legitime (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 115, CEDO 2001III). 224. În special, în cazul încălcării grave a unor drepturi fundamentale precum dreptul la viaţă, Curtea a subliniat importanţa dreptului victimelor, al familiilor acestora şi al succesorilor lor, precum şi al întregii societăţi (Şandru şi alţii împotriva României, nr. 22465/03, pct. 79, 8 decembrie 2009), de a cunoaşte adevărul despre circumstanţele acestor evenimente, ceea ce implică dreptul la o cercetare judiciară efectivă (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 144). În contextul statelor care au cunoscut o tranziţie către un regim democratic, este legitim ca un stat de drept să declanşeze urmărirea penală împotriva unor persoane care s-au făcut vinovate de crime într-un regim anterior [a se vedea mutatis mutandis Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, pct. 80-81, CEDO 2001II)]. Prin urmare, în cazul utilizării masive a forţei letale împotriva populaţiei civile, în timpul unor manifestaţii antiguvernamentale care precedă tranziţia de la un regim comunist la un regim mai democratic, Curtea nu poate considera că o cercetare este efectivă dacă are ca rezultat efectul prescripţiei răspunderii penale, în vreme ce înseşi autorităţile au rămas inactive. De altfel, astfel cum a precizat deja Curtea, amnistia sau graţierea sunt, în general, incompatibile cu obligaţia statelor de a cerceta actele de tortură şi de a lupta împotriva impunităţii infracţiunilor internaţionale (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 144).
3. Aplicarea acestor principii în speţă 225. În speţă, Curtea ia act de faptul că, la scurt timp după evenimentele din 1990, a fost iniţiată o cercetare din oficiu. Iniţiate în 1990, procedurile penale privind decesul domnului Velicu-Valentin Mocanu, survenit la 13 iunie 1990, sunt încă pendinte, adică de peste douăzeci de ani. 226. Curtea reaminteşte că, în temeiul competenţei sale ratione temporis, îi este permis să ia în considerare doar perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a convenţiei în România. 227. Aceasta remarcă faptul că, în 1994, cauza era pendinte în faţa parchetului militar. În acest sens, Curtea constată că respectiva cercetare a fost încredinţată procurorilor militari care erau, la fel ca şi unii dintre inculpaţi, militari supuşi principiului subordonării ierarhice (Şandru şi alţii, citată anterior, pct. 74, şi  Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 137). 228. În plus, aceasta evidenţiază că lacunele cercetării au fost constatate de înseşi autorităţile naţionale. Astfel, rezoluţia din 16 septembrie 1998 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie preciza că, până la acel moment, cercetarea nu a permis stabilirea identităţii persoanelor care puseseră efectiv în aplicare decizia executivului de a face apel la ajutorul civililor pentru a restabili ordinea la Bucureşti.  Această lacună a cercetării se datora „faptului că nu fusese audiată niciuna din persoanele care exercitaseră funcţii cu responsabilităţi la momentul faptelor”, în special Preşedintele României în exerciţiu la acea vreme, Prim-ministrul şi adjunctul acestuia, ministrul de Interne, şeful poliţiei, şeful SRI şi ministrul Apărării (supra, pct. 111). Totuşi, cercetarea ulterioară nu a reuşit să remedieze toate carenţele, astfel cum s-a constatat în decizia Curţii Supreme de Justiţie din 30 iunie 2003 (supra, pct. 121) şi în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 17 decembrie 2007 (supra, pct. 125), care au scos în evidenţă viciile procedurii anterioare. 229. În ceea ce priveşte obligaţia de a introduce rudele victimelor în procedură, Curtea observă că reclamanta Anca Mocanu nu a fost informată cu privire la evoluţia cercetării înainte de rechizitoriul din 18 mai 2000 prin care au fost trimişi în judecată inculpaţii acuzaţi de uciderea prin împuşcare a soţului său, că aceasta a fost audiată pentru prima dată de procuror la 14 februarie 2007, adică la aproape şaptesprezece ani de la evenimente (supra, pct. 144) şi că, după decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 17 decembrie 2007, nu a mai fost informată cu privire la această cercetare (supra, pct. 147). Prin urmare, Curtea nu este convinsă că interesele reclamantei Anca Mocanu de a participa la cercetare au fost protejate suficient (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 141). 230. În plus, importanţa mizei pentru societatea românească, care consta în dreptul numeroaselor victime de a şti ce s-a întâmplat, ceea ce implică dreptul la o cercetare judiciară efectivă şi dreptul eventual la reparaţii, ar fi trebuit să impulsioneze autorităţile naţionale să se ocupe de dosar imediat şi fără întârzieri inutile, pentru a preveni orice aparenţă de impunitate a anumitor acte (Şandru şi alţii, citată anterior, pct. 79, şi Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 142 şi 144). 231. Spre deosebire de cauza Şandru şi alţii, citată anterior, în care procedura s-a încheiat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, Curtea observă, în speţă, că, în ceea ce o priveşte pe reclamanta Anca Mocanu, la 6 iulie 2011, cauza era încă pendinte în faţa parchetului
(supra, pct. 146), după două retrimiteri dispuse de cea mai înaltă instanţă a ţării, pentru lacune sau vicii de procedură. Curtea reaminteşte, în această privinţă, că este dificil să se considere că obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 din convenţie sunt îndeplinite în cazul în care victimele sau familiile acestora nu au putut avea acces la o procedură în faţa unei instanţe independente care să se pronunţe cu privire la fapte (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 143). 232. Având în vedere elementele precedente, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu au acţionat cu gradul de diligenţă impus în conformitate cu art. 2 din convenţie în ceea ce o priveşte pe doamna Anca Mocanu. Prin urmare, stabileşte că a fost încălcat aspectul procedural al acestei dispoziţii.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din convenţie
233. Reclamanţii, domnii Marin Stoica şi Teodor Mărieş, se plâng de absenţa unei cercetări efective, imparţiale şi diligente, susceptibilă să conducă la identificarea şi sancţionarea persoanelor responsabile pentru represiunea violentă a manifestaţiilor din 13 şi 14 iunie 1990, în cursul căreia soţul aceştia au fost supuşi la rele tratamente. În acest sens, invocă art. 3 din convenţie. Această dispoziţie este redactată după cum urmează:
Art. 3 „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” 234. Guvernul ridică mai multe excepţii preliminare în această privinţă. 235. Acesta contestă competenţa ratione temporis a Curţii de a examina aceste cereri din perspectiva aspectului procedural al art. 3 din convenţie. Guvernul invocă, de asemenea, neepuizarea căilor de atac interne. În plus, acesta susţine lipsa calităţii de victimă a reclamantului Teodor Mărieş.
A. Cu privire la admisibilitate
1. Cu privire la excepţia de incompatibilitate ratione temporis 236. Având în vedere că evenimentele, precum şi declanşarea cercetărilor, sunt anterioare datei de ratificare a convenţiei de către România, 20 iunie 1994, Guvernul consideră că astfel, Curtea nu este competentă ratione temporis să examineze capătul de cerere întemeiat pe aspectul procedural al art. 3 din convenţie. 237. Conform replicii reclamanţilor, obligaţia procedurală care decurge din art. 3 este distinctă şi independentă de obligaţiile care decurg din aspectul lor material. Aceştia fac referire la cauzele Şandru şi alţii, citată anterior, şi Lăpuşan şi alţii împotriva României (nr. 29007/06, 30552/06, 31323/06, 31920/06, 34485/06, 38960/06, 38996/06, 39027/06 şi 39067/06, pct. 61, 8 martie 2011), în care Curtea a considerat că este competentă ratione temporis pentru a se pronunţa cu privire la capete de cerere similare care vizau ineficienţa unei cercetări penale privind represiunea armată a unor manifestaţii care au avut loc în decembrie 1989.
238. Curtea reaminteşte principiile consacrate în hotărârea Šilih împotriva Sloveniei [(MC), nr. 71463/01, pct. 159-163, 9 aprilie 2009] şi aplicate mai recent într-o cauză similară împotriva României (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior). Astfel, aceasta reaminteşte că obligaţia procedurală inclusă la art. 2 şi 3 din convenţie, de a desfăşura o cercetare efectivă, a devenit o obligaţie distinctă şi independentă care poate fi impusă statului chiar şi în cazul în care atingerea adusă vieţii sau integrităţii corporale a avut loc înainte de intrarea în vigoare a convenţiei în privinţa acestui stat. Totuşi, pentru ca obligaţia procedurală în cauză să devină aplicabilă, trebuie să se stabilească faptul că o parte importantă a măsurilor procedurale au fost sau ar fi trebuit să fie puse în aplicare după ratificarea convenţiei de ţara respectivă. 239. În speţă, Curtea observă că procedura penală începută în 1990 cu privire la represiunea violentă a manifestaţiilor din iunie 1990 a continuat şi după 20 iunie 1994, data ratificării convenţiei de către România. Ulterior acestei date a fost întocmit un rechizitoriu în privinţa decesului mai multor persoane, cu această ocazie (pct. 120), şi au fost pronunţate mai multe hotărâri judecătoreşti (pct. 125 şi următoarele). În prezent, cercetarea este încă pendinte în faţa parchetului. Rezultă că o parte importantă din măsurile procedurale au fost realizate şi că acestea trebuie să fie în continuare puse în aplicare după ratificarea convenţiei. 240. Acelaşi lucru este valabil în ceea ce priveşte acuzaţiile de rele tratamente aduse de reclamanţii Marin Stoica şi Teodor Mărieş, care au fost introduşi în cercetare, în calitate de părţi vătămate, începând cu 2002, hotărârile parchetului şi ale instanţelor în privinţa acestora fiind pronunţate între 2005 şi 2011. 241. Prin urmare, Curtea hotărăşte că este competentă ratione temporis să se pronunţe cu privire la acuzaţia de încălcare a art. 3 sub aspectul său procedural (mutatis mutandis, Agache şi alţii împotriva României, nr. 2712/02, pct. 70-73, 20 octombrie 2009, şi Şandru şi alţii, citată anterior, pct. 59) 242. Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.
2. Cu privire la excepţia referitoare la absenţa calităţii de victimă a domnului Teodor Mărieş 243. Guvernul consideră că reclamantul Teodor Mărieş nu a prezentat în faţa autorităţilor naţionale o plângere ce poate fi susţinută cu probe privind supunerea acestuia unui tratament interzis în cursul evenimentelor din 13 şi 14 iunie 1990. Acesta susţine că reclamantul nu a fost rănit şi a participat de bună voie la manifestaţii în zilele menţionate. 244. În opinia Guvernului, singurele circumstanţe relevante în această privinţă privesc comportamentul acestuia sub escortă la secţia de poliţie şi perioada de timp petrecută în Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi în secţia de poliţie. 245. În ceea ce priveşte acuzaţiile referitoare la comportamentul sub escortă la secţia de poliţie, Guvernul susţine că reclamantul nu a fost supus niciunui tratament inuman sau degradant. Conform acestuia, în ceea ce priveşte ameninţările pe care le-ar fi făcut agenţii statului pentru a convinge persoana în cauză să urce în maşina lor, acest aspect trebuie analizat în raport cu atitudinea reclamantului faţă de pretinsele ameninţări. În această privinţă, Guvernul afirmă că reclamantul a relatat faptul că utilizase termenul „fiare” pentru a se adresa pretinşilor agresori ai acestuia şi că avusese posibilitatea de a coborî din maşină şi de a reproşa în mod agresiv ofiţerilor superiori de poliţie care supravegheau evenimentele modalităţile de intervenţie pentru eliberarea Pieţei Universităţii. Or, conform Guvernului, o
astfel de atitudine a reclamantului ca răspuns la aceste pretinse ameninţări este de natură să dovedească absenţa oricărei atitudini a agenţilor care să fi putut cauza „teamă” sau „angoasă” [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 120, CEDO 2000IV]. 246. În ceea ce priveşte acuzaţiile reclamantului conform cărora agenţii statului şi-au înfipt mâinile în el ca două „fiare”, Guvernul subliniază, în primul rând, absenţa oricărei probe susceptibilă să susţină acuzaţiile sale şi, în subsidiar, absenţa precizării de către reclamant a consecinţelor unui astfel de comportament al agenţilor asupra sa. Prin urmare, conform Guvernului, este rezonabil să se considere că gradul de gravitate al pretinsului comportament imputat agenţilor statului era insuficient pentru a-i cauza reclamantului un minim de suferinţă fizică sau psihică. Guvernul susţine că acest lucru este cu atât mai probabil cu cât reclamantul nu a oferit niciun detaliu privind acest aspect, deşi ar fi putut alege, pentru relatarea faptelor, o manieră foarte explicită şi detaliată, care să descrie diversele stări de spirit şi starea fizică ale acestuia. 247. În ceea ce priveşte acuzaţiile referitoare la perioada de timp petrecută de reclamant în Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi în secţia de poliţie, Guvernul susţine că funcţionarii care l-au văzut pe reclamant cu această ocazie fie l-au ignorat, fie l-au tratat cu respect. În ceea ce priveşte relatarea reclamantului privind dialogul agenţilor statului privind ordinul de a-l lovi, Guvernul invită Curtea să decidă că este vorba doar de afirmaţii nesusţinute de partea reclamantă şi, în subsidiar, să observe absenţa oricărui efect psihic sau fizic asupra acesteia. 248. În cele din urmă, în ceea ce priveşte audierea acestuia de către procuror, Guvernul estimează că a durat două ore. Or, în opinia sa, nu se poate considera că un astfel de interval de timp implică un tratament contrar art. 3 din convenţie. 249. În concluzie, Guvernul este de părere că situaţia de fapt, astfel cum este prezentată de reclamant, nu impune deschiderea unei cercetări oficiale efective privind pretinsele acte de violenţă la care a fost supus la 13 şi 14 iunie 1990. 250. Reclamantul arată că are calitatea de victimă în ceea ce priveşte absenţa unei cercetări efective privind actele violente la care pretinde că a fost supus. În această privinţă, susţine că a fost victima unor acte de violenţă fizică şi psihică, că a fost maltratat, bătut şi supus unui regim de teamă şi teroare împreună cu toţi ceilalţi manifestanţi arestaţi pe stradă în luna iunie 1990.Acesta reiterează faptul că a fost arestat la orele 4.30, la 13 iunie 1990, atunci când se afla împreună cu alţi manifestanţi în faţa Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucureşti şi că a fost dus în două sedii diferite de poliţie, agresat şi ameninţat verbal. 251. În plus, acesta pretinde că a fost ameninţat în continuare după repunerea sa în libertate în seara zilei de 13 iunie 1990, casa acestuia a fost jefuită de necunoscuţi care au intrat prin efracţie şi din cauza acestor ameninţări partenera acestuia a fost obligată să părăsească oraşul pentru a se proteja. 252. .  Curtea reaminteşte că obligaţia procedurală dedusă din art. 3 din convenţie se impune atunci când plângerea privind existenţa tratamentului interzis poate fi „susţinută cu probe” [Chiriţă împotriva României (dec.), nr. 37147/02, 6 septembrie 2007]. 253. În această privinţă, Curtea reaminteşte că acuzaţiile de rele tratamente trebuie să fie susţinute de mijloace de probă corespunzătoare [Selmouni, citată anterior, pct. 88, şi Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 92, CEDO 2010…]. 254. În speţă, Curtea constată că nu este contestat faptul că reclamantul a fost arestat împreună cu alţi manifestanţi la Bucureşti în jurul orelor 4.30, la 13 iunie 1990, şi dus în mai multe sedii ale poliţiei. În schimb, reclamantul afirmă că a fost agresat şi ameninţat verbal,
deşi Guvernul contestă acest lucru, susţinând că relatarea însăşi persoanei în cauză referitoare la reacţiile sale de mânie demonstrează că nu era posibil să îi fi fost teamă. 255. Cu toate acestea, Curtea observă că reclamantul nu a furnizat un certificat medical care să ateste sechele fizice sau psihice (a se vedea, mutatis mutandis, Melinte împotriva României, nr. 43247/02, pct. 33-36, 9 noiembrie 2006, şi Erdoğan Yağız, nr. 27473/02, pct. 43-44, 6 martie 2007). Aceasta remarcă faptul că reclamantul nu a dovedit nici că sesizase autorităţile înainte de anul 2005 şi că le prezentase detaliat propriile suferinţe (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 158). 256. Având în vedere circumstanţele prezentei cauze, în special absenţa unor probe care să ateste efectele fizice şi mentale asupra reclamantului ce decurg din actele denunţate, combinată cu faptul că acesta s-a plâns tardiv în faţa autorităţilor naţionale, Curtea consideră că acestea din urmă nu au încălcat obligaţia procedurală care decurge din art. 3 din convenţie în privinţa persoanei în cauză. 257. Ţinând seama de considerentele precedente, este necesar ca acest capăt de cerere al domnului Mărieş să fie declarat ca fiind în mod vădit nefondat în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
3. Cu privire la excepţia de neepuizare a căilor de atac interne 258. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne şi în ceea ce priveşte cererea domnului Stoica, pentru aceleaşi motive precum cele menţionate în privinţa cererii doamnei Anca Mocanu. 259. Curtea reaminteşte concluziile sale referitoare la excepţia similară invocată în privinţa cererii doamnei Anca Mocanu (supra, pct. 212). Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută. 260. În plus, Guvernul ridică o a doua excepţie de neepuizare în privinţa domnului Stoica, pe motiv că ar fi sesizat prea târziu autorităţile cu o plângere penală, şi anume nu înainte de 2001, adică unsprezece ani după relele tratamente pe care pretinde că le-a suferit. 261. Curtea consideră că argumentele în sprijinul excepţiei invocate de Guvern ridică probleme juridice strâns legate de fondul plângerii, pe care aceasta nu le poate disocia de examinarea respectivei plângeri. De asemenea, Curtea consideră că este necesar ca acestea să fie examinate ţinând seama de prevederea normativă din convenţie invocată de reclamant [a se vedea, mutatis mutandis, Rupa împotriva României (nr. 1), nr. 58478/00, pct. 90, 16 decembrie 2008].
4. Concluzie cu privire la admisibilitatea capătului de cerere al domnului Stoica 262. Curtea constată că acest capăt de cerere al domnului Marin Stoica nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
263. Reclamantul Marin Stoica denunţă ritmul lent al desfăşurării cercetării şi susţine în special că o înregistrare video lungă dovedeşte actele violente la care a fost supus la sediul televiziunii publice şi că furnizează suficiente detalii pentru a permite identificarea vinovaţilor şi a martorilor. Or, în prezent, nicio hotărâre a parchetului sau a instanţelor nu ar fi încercat să
stabilească circumstanţele în care i-ar fi fost aplicate relele tratamente, atât lui, cât şi altor numeroase persoane, în sediul televiziunii publice. 264. În ceea ce îl priveşte în special pe reclamantul Marin Stoica, Guvernul remarcă faptul că primele demersuri întreprinse de acesta pentru a-şi susţine calitatea de persoană vătămată în cursul evenimentelor din 13 şi 14 iunie 1990 au fost efectuate în 2001 prin intermediul unor memorii şi cereri trimise la administraţia prezidenţială, la Ministerul Justiţiei, la poliţie şi la parchet, prin care solicita statului român să îi acorde o despăgubire şi o majorare a pensiei. Primele sesizări cu caracter de plângere penală datează din 9 mai, 10 iulie şi 6 august 2003, astfel cum reiese din rezoluţia din 10 mai 2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. 265. Guvernul adaugă că nu a fost respinsă nicio cerere a reclamantului privind administrarea probelor, precum interogarea martorilor şi realizarea unei noi expertize medico- legale. Prin urmare, Guvernul consideră că, în cazul acestui reclamant, parchetul a acţionat cu diligenţă şi a acceptat toate cererile acestuia, urmărind administrarea unor probe utile şi relevante în cauză. 266. Curtea reaminteşte, de asemenea, că, atunci când un individ afirmă în mod susţinut că a suferit, din partea poliţiei sau a altor servicii similare ale statului tratamente contrarii art. 3 din convenţie, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă statului prin art. 1 de „a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite (…) [în] convenţie”, necesită, implicit, declanşarea unei cercetări oficiale efective. Această cercetare, după exemplul celei impuse la art. 2, trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea vinovaţilor (Labita, citată anterior, pct. 131). 267. Aşa cum este imperativ ca autorităţile interne competente să deschidă o cercetare şi să adopte măsuri de îndată ce le-au fost aduse la cunoştinţă acuzaţii de rele tratamente, persoana în cauză are, de asemenea, obligaţia să dea dovadă de diligenţă şi iniţiativă [a se vedea, mutatis mutandis, Frandeş împotriva României (dec.), nr. 35802/05, 17 mai 2011]. 268. În speţă, Curtea observă că reclamantul Marin Stoica a fost victima unor acte violente la 13 iunie 1990. Acesta pretinde că a fost invitat de poliţie să îşi recupereze actele de identitate la trei luni după evenimente şi că, între timp, acesta se izolase în casă, de teamă să nu fie din nou arestat, torturat şi încarcerat (supra, pct. 95).  Aceasta observă totuşi că nu a depus plângere cu această ocazie. 269. Primele demersuri ale acestuia pentru a-şi susţine calitatea de persoană vătămată în cursul evenimentelor din 13 şi 14 iunie 1990 au fost efectuate abia în 2001, atunci când a solicitat statului român să îi acorde despăgubiri. 270. Având în vedere ansamblul elementelor de la dosar, Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că reclamantul a adus în atenţia autorităţilor plângerea sa privind actele de violenţă suferite la 13 iunie 1990 abia după unsprezece ani de la aceste evenimente. 271. Desigur, plângerea acestuia a fost conexată la dosarul nr. 75/P/1998 care are ca obiect, între altele, cercetarea privind acuzaţiile de tratamente neomenoase (supra, pct. 162). În cadrul acestui dosar, mai multe acte de cercetare, printre care două expertize medico- legale, au fost realizate în beneficiul reclamantului. Ulterior, cauza a fost închisă în principal ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, în ceea ce priveşte infracţiunile de loviri şi alte vătămări sau de comportament abuziv, denunţate de reclamant.  În ceea ce priveşte acuzaţia de rele tratamente, rezoluţia din 17 iunie 2009 preciza că, în speţă, nu era îndeplinită condiţia impusă de lege, şi anume ca tratamentele neomenoase să vizeze „persoane căzute în puterea adversarului”.  Rezultă că, în momentul introducerii plângerii reclamantului, conform
normelor de drept intern, termenul de prescripţie a răspunderii penale era deja obţinut pentru infracţiuni precum lovirea şi alte vătămări sau comportamentul abuziv. 272. Dacă poate accepta faptul că, în situaţii de încălcare gravă a unor drepturi fundamentale, este necesar să se ia în considerare vulnerabilitatea victimelor, în special incapacitatea lor, în anumite cazuri, de a face plângere, de teama represaliilor, Curtea nu găseşte, în speţă, niciun argument convingător care să justifice faptul că reclamantul a rămas pasiv şi a aşteptat unsprezece ani înainte să depună plângere la autorităţile competente. 273. În consecinţă, având în vedere circumstanţele deosebite ale speţei, în special pasivitatea reclamantului pe parcursul unei perioade extrem de lungi, Curtea consideră că nu a fost încălcat art. 3 din convenţie.
III. Cu privire la încălcarea art. 6 din convenţie, pretinsă de asociaţia reclamantă
274. Asociaţia reclamantă se plânge de durata procedurii penale la care a participat în calitate de parte civilă şi solicită repararea prejudiciului cauzat la 14 iunie 1990 prin pătrunderea fără drept în sediul său, distrugerea bunurilor sale şi agresarea membrilor săi. 275. În această privinţă, asociaţia denunţă încălcarea art. 6 din convenţie, ale cărui dispoziţii relevante în speţă sunt formulate după cum urmează: „Orice persoană are dreptul la judecarea […] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă […] care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […]”
A. Cu privire la admisibilitate
276. Curtea consideră că acest capăt de cerere nu poate fi declarat în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. Având în vedere că nu a fost identificat niciun alt motiv de inadmisibilitate, este necesar ca acest capăt de cerere să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
277. Curtea ia act de faptul că asociaţia a depus o plângere penală formală pe 26 iulie 1990, cu constituire de parte civilă pentru prejudiciile suferite de aceasta în cursul evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990. Investigaţia acestei plângeri penale a fost efectuată în cadrul cercetării care s-a finalizat prin rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009. Prin urmare, a durat aproape nouăsprezece ani. 278. În ceea ce priveşte competenţa sa ratione temporis, Curtea se poate pronunţa cu privire la capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii numai pentru perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a convenţiei în România. Durata procedurii care trebuie luată în calcul este aşadar de cincisprezece ani. 279. Curtea reaminteşte că a constatat în repetate rânduri, în cauze care au ridicat probleme similare celor din prezenta cauză, că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie [Frydlender împotriva Franţei (MC), nr.  30979/96, CEDO 2000VII, şi Săileanu împotriva României, nr. 46268/06, pct. 50, 2 februarie 2010]. 280. După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta cauză.
281. Având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, aceasta consideră că, în speţă, durata procedurii în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei „termenului rezonabil”. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 în ceea ce priveşte capătul de cerere al asociaţiei reclamante.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
282. Invocând art. 8 din convenţie, reclamantul Teodor Mărieş se plânge că a făcut obiectul unor măsuri secrete de supraveghere, în special ascultarea convorbirilor telefonice. În opinia lui, aceste măsuri constituie un mijloc de presiune al autorităţilor în raport cu activitatea sa de preşedinte al unei asociaţii ce militează pentru o cercetare efectivă cu privire la numărul mare de persoane ucise şi rănite în decembrie 1989. 283. Părţile relevante în speţă ale art. 35 § 2 din convenţie sunt formulate astfel: „2. Curtea nu reţine nicio cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, dacă: […] b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte […] şi dacă ea nu conţine fapte noi. […]” 284. Curtea reaminteşte că, atunci când verifică dacă două cauze sunt în esenţă aceleaşi, ia în considerare identitatea părţilor în cele două proceduri, prevederile legale pe care se întemeiază acestea, natura capetelor de cerere ale părţilor şi natura reparaţiei pe care doresc să o obţină [a se vedea, mutatis mutandis, Smirnova şi Smirnova împotriva Rusiei (dec.), nr. 46133/99 şi 48183/99, 3 octombrie 2002, Folgerø şi alţii împotriva Norvegiei (dec.), nr. 15472/02, 14 februarie 2006, şi Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei (nr. 2) (MC), nr. 32772/02, pct. 63, CEDO 2009-…]. 285. În speţă, Curtea observă că reclamantul a introdus anterior o altă cerere în faţa sa, înregistrată cu numărul 33810/07, în care era formulat, în temeiul art. 8, un capăt de cerere similar celui invocat în cadrul prezentei cereri înregistrate cu numărul 45886/07. Cererea precedentă, întemeiată, de asemenea, pe faptele denunţate în prezenta cauză, a condus la constatarea încălcării art. 8 (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 161-176). 286. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă, în speţă, prezentul capăt de cerere este „în mod esenţial acelaşi” cu cel prezentat deja în cererea nr. 33810/07. 287. Aceasta remarcă faptul că, în raport cu cererea anterioară, reclamantul nu a adus în faţa Curţii, în cadrul capătului său de cerere formulat în prezenta cerere din perspectiva art. 8, niciun element care să constituie un fapt nou, în sensul art. 27 § 1 lit. b) din convenţie [a se vedea, a contrario, Delgado împotriva Franţei, nr. 38437/97, decizia Comisiei din 9 septembrie 1998, şi C.G. şi alţii împotriva Bulgariei (dec.), nr. 1365/07, 13 martie 2007]. 288. Rezultă că acest capăt de cerere, fiind „în mod esenţial acelaşi” cu cel care a fost prezentat anterior de reclamantul Teodor Mărieş în faţa Curţii, intră sub incidenţa art. 35 § 2 lit. b) din convenţie şi, în consecinţă, trebuie să fie respins, în temeiul art. 35 § 2 şi 4 din convenţie.
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 34 din convenţie
289. Invocând art. 34 din convenţie, reclamanţii pretind că autorităţile ar fi exercitat asupra lor ameninţări şi presiuni, cu scopul de a-i face să renunţe la cererile lor în faţa Curţii şi că nu au avut acces la documentele cercetării. 290. Având în vedere constatarea referitoare la aspectul procedural al art. 2 (supra, pct. 232), Curtea consideră că nu este necesar să examineze în continuare dacă au fost încălcate, în speţă, aceste dispoziţii (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 181).
VI. Cu privire la celelalte încălcări pretinse
291. În temeiul art. 5 din convenţie, reclamantul Marin Stoica pretinde că a fost arestat abuziv la 13 iunie 1990. În temeiul aceleiaşi dispoziţii, reclamantul Teodor Mărieş pretinde că a fost lipsit de libertate în mod abuziv în perioada 18 iunie-30 octombrie 1990. Acesta susţine, de asemenea, că a fost supus la rele tratamente în cursul aceleiaşi perioade. 292. Curtea reaminteşte că intrarea în vigoare a convenţiei pentru România a avut loc la 20 iunie 1994. 293. Rezultă că aceste plângeri sunt incompatibile ratione temporis cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 a) şi că trebuie să fie respinse în temeiul art. 35 § 4.
VII. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
294. Art.  41 din convenţie prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Cererea de reparaţie echitabilă a doamnei Anca Mocanu
295. Curtea aminteşte, în primul rând, jurisprudenţa sa consacrată conform căreia o hotărâre de constatare a unei încălcări implică, pentru statul pârât, obligaţia juridică, conform convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina consecinţele, astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia. Statele contractante, părţi într-o cauză, au, în principiu, libertatea de a alege mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri de constatare a unei încălcări. Dacă natura încălcării permite restitutio in integrum, este obligaţia statului pârât să o realizeze. Dacă, în schimb, dreptul naţional nu permite sau nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor încălcării, art. 41 abilitează Curtea să acorde părţii vătămate, dacă este cazul, reparaţia pe care o consideră potrivită (Sfrijan împotriva României, nr. 20366/04, pct. 44, 22 noiembrie 2007). Astfel, de exemplu, în cazul încălcării art. 6 din convenţie, aplicarea principiului restitutio in integrum implică plasarea reclamanţilor, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar afla dacă nu ar fi existat încălcarea cerinţelor acestei dispoziţii (Sfrijan, citată anterior, pct. 45-48). 296. În prezenta cauză, Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea aspectului procedural al art. 2 din convenţie din cauza absenţei unei cercetări efective cu privire la decesul soţului reclamantei.  Prin urmare, statul pârât trebuie să adopte măsurile necesare pentru a accelera
cercetările cu privire la uciderea domnului Velicu-Valentin Mocanu, cu scopul de a pronunţa o hotărâre conformă cu cerinţele convenţiei (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 202). 297. Reclamanta solicită 200 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, pe care l-ar fi suferit ca urmare a duratei excesive a cercetării privind uciderea soţului său. Aceasta declară că, după uciderea soţului său, atunci când acesta avea 22 de ani şi ea avea 20, a rămas singură cu cei doi copii ai lor, unul în vârstă de doi ani şi celălalt de câteva luni. Ea afirmă că, în cursul celor douăzeci de ani care au urmat, perioadă în care ar fi aşteptat finalizarea cercetării şi stabilirea persoanelor responsabile pentru uciderea soţului ei, a fost nevoită să se întreţină pe ea şi pe cei doi copii lucrând ca femeie de serviciu, îndurând condiţii de viaţă deosebit de grele. 298. Aceasta solicită, în plus, 100 000 EUR cu titlu de prejudiciu material, fără să explice în ce anume constă acesta. 299. Guvernul consideră că cererile sale de reparaţie echitabilă sunt excesive şi nejustificate şi solicită Curţii să le respingă. 300. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. 301. În schimb, consideră că este necesar să se acorde o reparaţie echitabilă din cauza faptului că autorităţile naţionale nu au tratat dosarul cu privire la decesul prin împuşcare al soţului reclamantei cu diligenţa impusă la art. 2 din convenţie. Pe baza elementelor de care dispune, în special faptul că cercetarea este încă pendinte, Curtea consideră că încălcarea art. 2 sub aspect procedural le-a cauzat persoanelor în cauză un prejudiciu moral considerabil, punându-i într-o situaţie de suferinţă şi frustrare. Pronunţându- se în echitate, aceasta acordă reclamantei 30 000 EUR cu acest titlu.
B. Asociaţia reclamantă
302. Asociaţia reclamantă nu a prezentat nicio cerere de reparaţie echitabilă în termenul prevăzut în acest sens.
C. Cheltuieli de judecată
303. Reclamanţii nu au formulat o cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată.
D. Dobânzi moratorii
304. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea
1. Hotărăşte, în unanimitate, să conexeze cererile;
2. Declară, în unanimitate, cererile admisibile în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe art. 2 din convenţie, în ceea ce o priveşte pe reclamanta Anca Mocanu, pe art. 3 din convenţie în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Marin Stoica şi pe art. 6 § 1 din convenţie în ceea ce o priveşte pe asociaţia reclamantă, şi inadmisibile pentru celelalte capete de cerere;
3. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 2 din convenţie sub aspect procedural în ceea ce o priveşte pe reclamanta Anca Mocanu;
4. Hotărăşte, cu cinci voturi la două, că nu a fost încălcat art. 3 din convenţie în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Marin Stoica;
5. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie în ceea ce o priveşte pe asociaţia reclamantă;
6. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar să fie examinat capătul de cerere întemeiat pe art. 34 din convenţie.
7. Hotărăşte, în unanimitate: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei Anca Mocanu, în termen de trei luni de la data la care hotărârea rămâne definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 30 000 EUR (treizeci mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
8. Respinge, cu cinci voturi la două, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 13 noiembrie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Preşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi art. 74 § 2 din regulament, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre: – opinia concordantă a domnului judecător Streteanu; – opinia separată a doamnei judecător Ziemele, la care aderă şi domnul judecător Šikuta.
J.C.M. S.Q.
Opinia concordantă a domnului judecător Streteanu
Am votat la fel ca majoritatea referitor la constatarea neîncălcării art. 3 în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Marin Stoica şi subscriu la concluziile hotărârii. Totuşi ţin să subliniez câteva aspecte pe care le consider deosebit de importante. Curtea s-a pronunţat în mod constant în privinţa art. 3 din convenţie că, în cazul în care o persoană afirmă în mod susţinut că agenţii statului au supus-o unui tratament contrar art. 3, autorităţile competente au obligaţia de a desfăşura o „cercetare oficială şi efectivă”. care să permită stabilirea faptelor, precum şi identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, Şerban împotriva României, nr. 11014/05, pct. 80, 10 ianuarie 2012). În plus, această cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă în cadrul obligaţiei de a cerceta există şi în cazul în care cercetarea vizează fapte săvârşite de civili (Ebcin împotriva Turciei, nr. 19506/05, pct. 56, 1 februarie 2011). În cele din urmă, conform Curţii, nu este acceptabil, în principiu, ca desfăşurarea şi finalizarea unor asemenea procese să fie împiedicate, printre altele, de prescripţia penală, ca urmare a tergiversărilor judiciare incompatibile cu cerinţa de celeritate şi diligenţă rezonabilă, implicită în acest context (Okkalı împotriva Turciei, nr. 52067/99, pct. 76, CEDO 2006XII, Türkmen împotriva Turciei, nr. 43124/98, 19 decembrie 2006, Hüseyin Şimşek împotriva Turciei, nr. 68881/01, pct. 67, 20 mai 2008, şi Şerban, citată anterior, pct. 80). Prin urmare, se poate vorbi despre o obligaţie fundamentală care decurge din aspectul procedural al art. 3 – odată sesizate cu o cauză privind tratamente contrare acestei dispoziţii, autorităţile judiciare trebuie să dea dovadă de celeritate în desfăşurarea cercetării, pentru a evita ca răspunderea penală să fie eliminată ca urmare a prescripţiei.  Dar, în măsura în care reclamantul sesizează autorităţile judiciare abia după curgerea termenul de prescripţie, ce pot face autorităţile pentru a se achita de această obligaţie care decurge din art. 3? Având în vedere că prescripţia împiedică exercitarea unei acţiuni publice, urmărirea penală nu poate continua. În consecinţă, singura obligaţie care le revine autorităţilor în acest caz este aceea de a se asigura că încadrarea juridică a faptelor este corectă şi că intervine prescripţia în raport cu această încadrare. Este exact ceea ce au făcut autorităţile în speţă. Dat fiind faptul că, în dreptul românesc, infracţiunile de violenţă sunt încadrate în funcţie de durata îngrijirilor medicale pe care le necesită leziunile suferite, procurorul a dispus efectuarea unei noi expertize, solicitând medicilor legişti să stabilească dacă rănile suferite de reclamant îi puseseră viaţa în pericol şi dacă exista o legătură de cauzalitate între acest traumatism şi afecţiunile medicale de care suferea acesta la data la care fusese dispusă efectuarea acestei expertize (pct. 172 din hotărâre). Dacă expertiza ar fi confirmat una dintre aceste ipoteze, ar fi putut exista o încadrare juridică mai gravă a faptelor (vătămare corporală gravă sau tentativă de omor), determinând un termen de prescripţie mai lung. În speţă, având în vedere că noua expertiză a confirmat concluziile primei expertize, procurorul a fost nevoit să menţină încadrarea juridică a faptelor şi să ia în considerare intervenţia prescripţiei. Eventual, ar putea fi ridicată o altă problemă în această privinţă. În cazuri precum cel în speţă, există motive pentru a exclude de plano prescripţia? Cu alte cuvinte, sfera infracţiunilor imprescriptibile poate fi extinsă pentru a include fapte precum cele a căror victimă a fost reclamantul?  Câteva hotărâri recente ale Curţii par să indice un răspuns afirmativ.  În fapt, Curtea a hotărât că, în cazul utilizării masive a forţei letale împotriva populaţiei civile în timpul unor manifestaţii antiguvernamentale care precedă tranziţia de la un regim comunist la
un regim mai democratic, Curtea nu poate accepta că o cercetare este efectivă dacă are ca rezultat efectul prescripţiei răspunderii penale, în vreme ce înseşi autorităţile au rămas inactive (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României, 33810/07 şi 18817/08, pct. 144, 24 mai 2011). În plus, Curtea a subliniat că amnistia şi graţierea sunt, în general, incompatibile cu obligaţia statelor de a cerceta actele de tortură şi de a lupta împotriva impunităţii crimelor internaţionale. [Ould Dah împotriva Franţei (dec.), nr. 13113/03, 17 martie 2009, Abdülsamet Yaman împotriva Turciei, nr. 32446/96, pct. 55, 2 noiembrie 2004]. Consider totuşi că această jurisprudenţă nu le impune statelor o obligaţie de a exclude de plano prescripţia pentru fapte susceptibile să intre sub incidenţa art. 3. În opinia mea, hotărârea pronunţată în cauza Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României nu stabileşte obligaţia organului legislativ de a declara omorul imprescriptibil.  În conformitate cu jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a subliniat pur şi simplu că o cercetare desfăşurată în cursul termenului de prescripţie şi care este caracterizată mai degrabă de pasivitatea autorităţilor nu poate fi considerată efectivă. În acelaşi timp, faptul că o cercetare are ca rezultat condamnări înainte de expirarea termenului de prescripţie nu o face în mod necesar eficientă (Şandru şi alţii împotriva României, nr. 22465/03, pct. 73-80, 8 decembrie 2009). În cele din urmă, imprescriptibilitatea trebuie să îşi păstreze caracterul excepţional, adică trebuie să fie rezervată, în principiu, infracţiunilor care ţin de dreptul internaţional penal (genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război). În consecinţă, un comportament fie este calificat drept infracţiune internaţională, ceea ce îl face imprescriptibil, fie rămâne supus normelor de drept comun. Este dificil de conceput crearea unei categorii autonome de infracţiuni penale a căror gravitate se situează între infracţiunile care ţin de dreptul internaţional şi infracţiunile de drept comun, dar căreia să i se aplice imprescriptibilitatea proprie infracţiunilor internaţionale.  O astfel de categorie, care ar fi identificată doar în contextul unor acte incriminate (folosirea masivă a forţei letale împotriva populaţiei civile în cursul unor tulburări sociale care caracterizează o schimbare a regimului politic) nu are precizia impusă de dreptul penal. În ultimul rând, amnistia şi graţierea, în ciuda anumitor asemănări cu prescripţia, au motive foarte diferite de aceasta. În fapt, ele exprimă voinţa statului de a renunţa la dreptul de a urmări penal o persoană sau dreptul de a o obliga la executarea pedepsei aplicate. Atunci când această renunţare priveşte o infracţiune pentru care există o obligaţie de cercetare efectivă, amnistia sau graţierea devin mijloace care îi permit statului să eludeze obligaţia sa de cercetare.  De unde incompatibilitatea actelor de amnistie sau graţiere cu obligaţiile care decurg din art. 3. Spre deosebire de amnistie sau graţiere, care îşi au sursa întotdeauna în voinţa statului, prescripţia nu indică în mod necesar intenţia statului de a nu se achita de obligaţiile impuse la art. 3 sau o neglijenţă în îndeplinirea acestor obligaţii. În fapt, prescripţia se poate datora fie pasivităţii autorităţilor, fie pasivităţii victimei care nu doreşte să sesizeze autorităţile. În primul caz, prescripţia arată, în fapt, nerespectarea de către stat a obligaţiilor sale, în vreme ce, în al doilea caz, este dificil să fie învinuite autorităţile. Din acest motiv, posibilitatea de a prescrie acţiunea publică care priveşte comportamente susceptibile să intre sub incidenţa art. 3 nu este incompatibilă în sine cu obligaţiile care decurg din acest text. Prin urmare, Curtea nu are niciun motiv pentru a exclude de plano prescripţia în ceea ce priveşte această categorie de fapte, dar aceasta trebuie să verifice în fiecare caz în parte dacă prescripţia dezvăluie pasivitatea autorităţilor judiciare sau este imputabilă exclusiv reclamantului.
Opinia separată a doamnei judecător Ziemele, la care aderă domnul judecător Sikuta
(Traducere)
1. Este necesar să reamintim că, astfel cum a afirmat în mod constant Curtea, „[î]n cazul unor rele tratamente aplicate deliberat de către agenţii statului prin încălcarea art. 3, [..] se impun două măsuri pentru ca reparaţia să fie suficientă. În primul rând, autorităţile statului trebuie să realizeze o cercetare aprofundată şi efectivă care să poată conduce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili (a se vedea, printre altele, Krastanov, citată anterior, pct. 48; Çamdereli împotriva Turciei, nr. 28433/02, pct. 28-29, 17 iulie 2008; şi Vladimir Romanov, citată anterior, pct. 79 şi 81). În al doilea rând, reclamantul trebuie, după caz, să primească o compensaţie [Vladimir Romanov, citată anterior, pct. 79, şi, mutatis mutandis, Aksoy, citată anterior, pct. 98, şi Abdülsamet Yaman împotriva Turciei, nr. 32446/96, pct. 53, 2 noiembrie 2004 (aceste două hotărâri în contextul art. 13)] sau, cel puţin, să aibă posibilitatea să solicite şi să obţină o despăgubire pentru prejudiciul cauzat de relele tratamente [a se compara, mutatis mutandis, Nikolova şi Velitchkova, citată anterior, pct. 56 (cu privire la o încălcare a art. 2); Çamdereli, citată anterior, pct. 29; şi Yeter împotiva Turciei, nr. 33750/03, pct. 58, 13 ianuarie 2009]. Astfel cum a explicat Curtea: „[î]n ceea ce priveşte cerinţa efectuării unei cercetări aprofundate şi efective, Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană afirmă în mod credibil, că a suferit, în mâinile poliţiei sau ale altor servicii similare ale statului, grave violenţe ilicite şi contrare art. 3, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă statului de art. 1 din convenţie de a « recunoaşte oricărei persoane care intră sub jurisdicţiei [sale], drepturile şi libertăţile definite (…) [în] convenţie», necesită, implicit, declanşarea unei cercetări oficiale efective.” Această cercetare, asemenea celei rezultate din art. 2, trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili (a se vedea, în special, Assenov şi alţii, citată anterior, pct. 102; Labita, citată anterior, pct. 131; Çamdereli, citată anterior, pct. 3637, şi Vladimir Romanov, citată anterior, pct. 81). Pentru ca o cercetare să fie efectivă în practică, condiţia prealabilă este ca statul să fi promulgat dispoziţii de drept penal care să reprime practicile contrare art. 3 (a se compara, mutatis mutandis, M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, pct. 150, 153 şi 166, CEDO 2003-XII, Nikolova şi Velitchkova, citată anterior, pct. 57, şi Çamdereli, citată anterior, pct. 38)”. Încheierea unei astfel de cercetări ca urmare a intervenţiei prescripţiei ar impune o examinare serioasă de către Curte a compatibilităţii unui astfel de rezultat cu cerinţele art. 3. În orice caz, cauza de faţă este cu atât mai gravă cu cât evenimentele din 13 şi 14 iunie 1990 se înscriu în procesul prin care a fost răsturnat regimul comunist din România. Această cauză priveşte, de asemenea, evenimente similare celor care au condus la căderea lui Nicolae Ceauşescu, care a avut loc în decembrie 1989: în ţară domneau incertitudinea şi agitaţia; populaţia continua să se elibereze de fosta putere politică şi manifestaţiile care au avut loc în Piaţa Universităţii sunt dovada luptei iniţiate pentru promovarea unui nou regim democratic. În opinia mea, este vorba despre circumstanţe speciale, astfel cum o demonstrează, în mod evident, reacţia aşa-zisului Guvern de tranziţie, care hotărâse să reprime nişte manifestaţii paşnice prin toate mijloacele de care dispunea. 2. Camera a considerat că, în cazul în care măsurile adoptate pentru reprimarea unor manifestaţii paşnice conduc la decesul unui civil, precum în cazul soţului primei reclamante în speţă, probabil că respectiva cauză nu ar trebui să se finalizeze prin intervenţia prescripţiei.  În orice caz, procedura internă referitoare la cauza Mocanu este încă pendinte. Este de presupus
că, şi în cazul în care procedura s-ar fi încheiat prin intervenţia prescripţiei, camera nu ar fi considerat că era vorba despre un rezultat compatibil cu obligaţiile care decurg din art. 2. 3. Camera a decis, de asemenea, că, atunci când o persoană, precum domnul Stoica, este în mod accidental victima recurgerii la forţă de către agenţi ai statului care reprimă manifestaţii paşnice, aceasta trebuie să urmeze căile obişnuite ale procedurii penale, din care face parte regula prescripţiei.  Astfel cum subliniază camera, deşi recunoaşte faptul că victimele unor astfel de evenimente pot fi vulnerabile, ceea ce le poate întârzia demersurile pentru a depune plângere la autorităţi, aceasta nu consideră acceptabil faptul că domnul Stoica a sesizat autorităţile abia în 2001 (pct. 270-272 din hotărâre). Camera nu consideră relevant faptul că autorităţile au înregistrat ele însele plângerea reclamantului şi au conexat-o la dosarul penal nr. 75/P/1998. Aceasta admite că cercetarea privind acţiunile care au condus la rănirea unor civili în cadrul represiunii unor manifestaţii paşnice se poate încheia cu prescripţia, aşa cum se pare că s-a întâmplat în speţă (pct. 271 din hotărâre). 4. În primul rând, nu pot subscrie la abordarea camerei, care nu ţine seama de toate măsurile de cercetare adoptate de autorităţi după depunerea plângerii domnului Stoica în 2001. Camera validează astfel comportamentul contradictoriu şi ambiguu al autorităţilor în ceea ce priveşte cazul special al domnului Stoica, precum şi ansamblul episodului de abuz de putere săvârşit de autorităţile statului cu ocazia reprimării manifestaţiilor.  Camera admite, de asemenea, că o cercetare ineficientă se poate încheia cu aplicarea prescripţiei, astfel cum s-a întâmplat în cazul în speţă în urma rezoluţiei din 17 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pct. 187-188 din hotărâre). Această atitudine a camerei este contrară jurisprudenţei Curţii, care nu admite ca un stat să îşi justifice pasivitatea prin efectul prescripţiei, al graţierii sau al amnistiei, cu atât mai mult atunci când statul a recurs masiv la o forţă pentru a reprima nişte manifestaţii paşnice şi democratice (pct. 261 din hotărâre). Este pe deplin adevărat că domnul Stoica a întârziat să acţioneze, dar întârzierile şi ineficienţa autorităţilor române sunt mult mai grave, ţinând seama de faptul că aveau în special obligaţia de a clarifica evenimentele care au avut loc în momentul în care poporul român se lupta pentru a obţine un guvern liber şi democratic. În aceste condiţii, îmi permit să afirm că nu mai este vorba doar despre o chestiune de drept penal sau de cercetare a unei infracţiuni simple constând în loviri şi alte vătămări, caz în care prescripţia răspunderii penale poate interveni după trei ani, astfel cum prevede dreptul penal intern. Dimpotrivă, soarta domnului Stoica se înscrie într-o serie de încălcări grave ale drepturilor omului. 5. În al doilea rând, atunci când este vorba despre un context de grave încălcări ale drepturilor omului, care pot însoţi o schimbare a regimului politic, Curtea a subliniat că este deosebit de important să fie desfăşurată o cercetare corespunzătoare cu scopul descoperirii adevărului. Or, o astfel de cercetare nu se poate încheia cu efectul prescripţiei (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României, nr. 33810/07 şi 18817/08, pct. 144, 24 mai 2011). Această abordare adoptată de Curte este conformă cu principiile fundamentale şi directivele privind dreptul la recurs şi la reparaţie al victimelor încălcărilor flagrante ale dreptului internaţional al drepturilor omului şi ale încălcărilor grave ale dreptului internaţional umanitar, adoptate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în Rezoluţia 60/147 din 16 decembrie 2005. Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat o listă detaliată care stabileşte, în esenţă, obligaţia de a nu permite ca încălcările flagrante ale drepturilor omului să rămână nepedepsite.  Din rândul acestor principii, le putem menţiona pe următoarele: „[î]n cazul unor încălcări flagrante ale dreptului internaţional al drepturilor omului […] statele au obligaţia de a ancheta şi, dacă există elemente de probă suficiente, datoria de a aduce în faţa
justiţiei persoana presupusă a fi responsabilă şi de a pedepsi persoana declarată vinovată pentru încălcările respective. […]” „Atunci când prescripţia este prevăzută de un tratat aplicabil sau o altă obligaţie internaţională, aceasta nu se aplică în cazul încălcărilor flagrante ale dreptului internaţional al drepturilor omului […]” „Prescripţia prevăzută în dreptul intern pentru alte tipuri de încălcări care nu constituie infracţiuni de drept internaţional, inclusiv termenele aplicabile acţiunilor civile şi altor proceduri, nu ar trebui să fie restrictivă în mod necorespunzător.” Curtea a subscris la o abordare similară în special în cauza Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României du 24 mai 2011 (citată anterior), în care circumstanţele sunt similare celor în speţă. 6. Pe scurt, nu pot admite adoptarea de către cameră a două abordări diferite, deşi este vorba despre două persoane care au fost victime ale aceloraşi evenimente.  Înseşi autorităţile române nu au refuzat să deschidă o cercetare cu privire la plângerile domnului Stoica, deşi acestea au fost sesizate în 2001. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu trebuie, prin urmare, să adopte o altă decizie în această privinţă. În opinia mea, a fost încălcat art. 3 în ceea ce îl priveşte pe domnul Stoica.Secţia a treia CAUZA ANCA MOCANU ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (Cererile nr. 10865/09, 45886/07 şi 32431/08) Hotărâre Strasbourg 13 noiembrie 2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Anca Mocanu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Egbert Myjer, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, Florin Streteanu, judecător ad hoc,şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce au deliberat în camera de consiliu la 25 septembrie 2012, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află trei cereri îndreptate împotriva României prin care trei resortisanţi ai acestui stat, doamna Anca Mocanu (cererea nr. 10865/09) şi domnul Marin Stoica (cererea nr. 32431/08), precum şi domnul Teodor Mărieş şi o persoană juridică de drept român, cu sediul în Bucureşti, Asociaţia „21 Decembrie 1989” (cererea nr. 45886/07), au sesizat Curtea la 13 iulie 2007, 25 iunie 2008 şi, respectiv, 28 ianuarie 2009 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamanţii, doamna Anca Mocanu, domnul Teodor Mărieş şi asociaţia reclamantă, sunt reprezentaţi de către Ionuţ Matei, Antonie Popescu şi Ioana Sfîrăială, avocaţi în Bucureşti. Reclamantul Marin Stoica, care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de Diana Nacea, avocat în Bucureşti, până la 8 decembrie 2009. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, ulterior doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România, Guvernul l-a desemnat pe domnul Florin Streteanu în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament). 4. Reclamanţii se plâng, în special, de absenţa unei cercetări efective cu privire la represiunea violentă căreia i-au fost victime în timpul manifestaţiilor antiguvernamentale care au avut loc în iunie 1990. 5. La 9 februarie 2009, Curtea a hotărât să conexeze cererile nr. 45886/07 şi 32431/08 şi să le comunice Guvernului. 6. La 15 martie 2011, Curtea a hotărât să comunice Guvernului şi cererea nr. 10865/09.
7. În temeiul art. 29 § 1 din convenţie, admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună de cameră.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamanţii, doamna Anca Mocanu şi domnul Marin Stoica, sunt doi resortisanţi români născuţi în 1970 şi, respectiv, 1948 în Bucureşti. 9. Solicitantul, domnul Teodor Mărieş, este resortisant român, s-a născut în 1962 şi are domiciliul în Bucureşti. În prezent, este preşedintele asociaţiei reclamante. 10. Asociaţia 21 Decembrie 1989 este o asociaţie înfiinţată la 9 februarie 1990, care reuneşte victime rănite şi rude ale victimelor decedate în cursul represiunii violente a manifestaţiilor anticomuniste care au avut loc în România în decembrie 1989, în momentul răsturnării şefului statului în exerciţiu, Nicolae Ceauşescu. Asociaţia, care susţine interesele victimelor evenimentelor din decembrie 1989 în procedura penală efectuată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie), se număra printre grupurile care au susţinut manifestaţiile antiguvernamentale care au avut loc la Bucureşti în perioada aprilie-iunie 1990. Manifestanţii solicitau, între altele, identificarea persoanelor responsabile pentru actele de violenţă săvârşite în decembrie 1989.
A. Incidentele violente care au avut loc între 13 şi 15 iunie 1990 la Bucureşti
11. La 13 iunie 1990, s-au desfăşurat manifestaţii importante pe străzile Bucureştiului şi, în special, în Piaţa Universităţii. Intervenţia forţelor de securitate, hotărâtă de Guvern, astfel cum reiese din rezoluţia din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a făcut mai multe victime în rândul civililor, printre care se numără şi soţul doamnei Anca Mocanu, domnul VelicuValentin Mocanu, care a fost împuşcat mortal. 12. La 14 iunie 1990, au fost conduse la Bucureşti convoaie de mii de mineri, în principal din regiunea minieră Valea Jiului, situată la aproximativ 300 km de Bucureşti, cu scopul de a susţine represiunea manifestanţilor. La 14 iunie 1990, la ora 6.30, Preşedintele României s-a adresat minerilor care sosiseră în piaţa din faţa sediului Guvernului, invitându-i să plece spre Piaţa Universităţii, să o ocupe şi să o apere împotriva manifestanţilor. 13. Manifestaţiile s-au încheiat la 15 iunie 1990, în urma intervenţiei forţelor de securitate şi a minerilor. 14. Actele de violenţă săvârşite cu această ocazie au făcut numeroase victime. Reclamanţii Stoica şi Mărieş au calitatea de părţi vătămate în cercetările penale care au fost desfăşurate. 15. Mai multe sedii ale partidelor politice şi alte instituţii, printre care şi cel al asociaţiei reclamante, au fost atacate şi devastate. Aceasta din urmă are calitatea de parte civilă în procedura penală în cauză. 16. În urma acestor evenimente, Preşedintele României de la vremea respectivă s-a adresat din nou minerilor şi le-a mulţumit pentru intervenţie. 17. O adresă din 5 iunie 2008, trimisă asociaţiei reclamante de către prim-procurorul adjunct al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie, precizează că „evenimentele din 13-15 iunie 1990 au cauzat moartea mai multor persoane; peste 1 000 de persoane au fost lipsite de libertate în mod ilegal şi supuse la rele tratamente în două unităţi militare de la Băneasa şi Măgurele (…). Cercetarea priveşte, de asemenea, daunele cauzate statului, asociaţiilor, partidelor politice şi persoanelor, în special în urma transportării minerilor şi a altor grupuri importante de persoane care au venit din mai multe regiuni ale ţării (…)”. 18. Procedura penală este pendinte în prezent (a se vedea expunerea de mai jos).
1. Circumstanţele aflate la originea incidentelor violente 19. Piaţa Universităţii din Bucureşti era considerată un loc simbolic pentru lupta împotriva regimului comunist, din cauza numărului mare de morţi şi răniţi ca urmare a represiunii armate care începuse în 21 decembrie 1989. În primele luni ale anului 1990, mai multe asociaţii civice – printre care se numără asociaţia reclamantă – şi-au mobilizat membrii în vederea participării la o adunare de protest împotriva „persoanelor şi mentalităţilor percepute ca fiind apropiate comunismului” (fapte stabilite prin rezoluţia din 16 septembrie 1998, emisă în dosarul nr. 160/P/1997 de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie). 20. Primele manifestaţii împotriva Guvernului provizoriu au avut loc în Piaţa Universităţii din Bucureşti la 12 şi 24 ianuarie 1990, astfel cum reiese din rezoluţia din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În conformitate cu aceeaşi rezoluţie, Frontul Salvării Naţionale („FSN”) a organizat o contra-manifestaţie la 29 ianuarie 1990. Cu această ocazie, mineri veniţi din bazinele carbonifere din Valea Jiului, Maramureş, Deva şi altele şi-au făcut prima apariţie la Bucureşti.  Sediul Partidului Naţional Liberal a fost vandalizat cu această ocazie. 21. La 18 martie 1990 a fost publicat în Monitorul Oficial Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Conform acestui decret, persoanele care au săvârşit abuzuri şi încălcări ale drepturilor omului în exercitarea funcţiilor publice, inclusiv persoanele care făcuseră parte din serviciile secrete (fosta Securitate), nu erau eligibile. 22. În urma acestui decret-lege a fost lansată o campanie electorală pentru alegerile parlamentare şi pentru alegerea Preşedintelui Republicii. 23. În acest context, la 22 aprilie 1990, în Piaţa Universităţii începuseră manifestaţii maraton neautorizate, la iniţiativa Ligii studenţilor şi a altor asociaţii civice, printre care asociaţia reclamantă; acestea au durat cincizeci şi două de zile, perioadă în care manifestanţii au ocupat Piaţa Universităţii.  Manifestanţii care, conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, nu erau violenţi, solicitau în principal să fie excluse din viaţa politică personalităţile care fuseseră la putere în perioada regimului comunist. În plus, aceştia solicitau o televiziune independentă de putere. Aceleaşi fapte au fost stabilite în rezoluţia din 17 iunie 2009. 24. Manifestanţii din Piaţa Universităţii susţineau că „revoluţia [din decembrie 1989] fusese furată de FSN”, solicitau să se facă cunoscuţi responsabilii pentru represiunea armată din decembrie 1989 şi solicitau demisia conducătorilor aflaţi la putere, în special cea a Ministrului de Interne, pe care îl considerau responsabil pentru represiunea anticomunistă din decembrie 1989. Aceste fapte sunt astfel stabilite de un rechizitoriu din 18 mai 2000 al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.  Conform unei rezoluţii din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
manifestanţii denunţau confiscarea Revoluţiei din decembrie 1989 de către responsabili din fostul partid comunist român. 25. La 22 aprilie 1990, paisprezece manifestanţi au fost arestaţi de poliţie pe motiv că manifestaţia nu fusese autorizată. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, persoanele arestate suferiseră acte de violenţă din partea poliţiei. Având în vedere că publicul a reacţionat, venind să îngroaşe numărul manifestanţilor din Piaţa Universităţii – aproximativ 30 000 de persoane, conform rechizitoriului din 18 mai 2000, poliţia i-a eliberat pe cei paisprezece manifestanţi. În cursul zilelor următoare, autorităţile nu au mai recurs la forţă, deşi Primăria Bucureşti tot nu autorizase adunarea. 26. Negocierile iniţiate între manifestanţi şi Guvernul provizoriu nu au condus la niciun rezultat. 27. La 20 mai 1990, au avut loc în România alegerile prezidenţiale şi parlamentare. FSN şi conducătorul său candidat la alegerile prezidenţiale au câştigat alegerile. 28. Manifestaţiile de protest au continuat în Piaţa Universităţii după aceste alegeri. Totuşi, majoritatea organizaţiilor civice şi a studenţilor părăsiseră piaţa, cu excepţia unui grup de aproximativ 260 de persoane, instalate în corturi, dintre care 118 începuseră o grevă a foamei (aceste fapte reies din rezoluţia din 17 iunie 2009, citată anterior). 29. În seara zilei de 11 iunie 1990, noul Preşedinte ales al României şi prim-ministrul au convocat o reuniune a Guvernului, la care au participat ministrul de Interne şi adjunctul său, ministrul Apărării, directorul Serviciului Român de Informaţii (SRI), primul vice-preşedinte al partidului de la putere şi reprezentanţi ai Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (aceste fapte şi cele care vor urma reies din rezoluţiile parchetului din 16 septembrie 1998 şi 17 iunie 2009). 30. Cu această ocazie, „s-a decis să se ia măsuri pentru a se degaja Piaţa Universităţii pentru 13 iunie 1990”. În plus, „se analizase posibilitatea de a asista organele abilitate – poliţia şi armata – cu aproximativ 5 000 de cetăţeni civili mobilizaţi”. Punerea în practică a acestei măsuri a fost încredinţată vice-preşedintelui partidului aflat la putere. Doi membri ai comitetului director al partidului aflat la putere se opuseseră, fără succes, acestei măsuri. Un plan de acţiune realizat de generalul C. a fost, conform rezoluţiei din 17 iunie 2009, aprobat de primul-ministru. 31. În aceeaşi seară, Procuratura Generală a difuzat la televiziunea publică un comunicat prin care solicita Guvernului să ia masuri pentru a elibera Piaţa Universităţii în vederea asigurării circulaţiei maşinilor. 32. În cursul unei şedinţe ce avusese loc în aceeaşi seară şi la care participaseră ministrul de Interne, şeful serviciilor de informaţii şi şeful poliţiei, generalul D.C. a prezentat planul de evacuare a Pieţei Universităţii de către poliţie şi jandarmerie, cu colaborarea forţelor recrutate din rândul civililor. Conform acestui plan, acţiunea trebuia „să demareze pe 13 iunie la orele 4 dimineaţa prin izolarea perimetrului, arestarea manifestanţilor şi restabilirea ordinii publice.”
2. Desfăşurarea incidentelor violente din 13 iunie 1990 şi circumstanţele individuale ale celor trei reclamanţi 33. Ulterior şedinţei din 11 iunie 1990 a înalţilor responsabili ai executivului, la 13 iunie 1990, în jurul orelor 4.30-5, forţele de poliţie şi jandarmii au atacat brutal manifestanţii din Piaţa Universităţii. Conform rechizitoriului din 18 mai 2000 şi rezoluţiei din 17 iunie 2009, erau 1 400 de poliţişti şi jandarmi. Fuseseră desfăşuraţi agenţi ai SRI (conform rezoluţiei din
17 iunie 2009). Manifestanţii arestaţi au fost conduşi la sediul Poliţiei Municipiului Bucureşti „şi [au fost] bătuţi atât la momentul în care [au fost] arestaţi, cât şi după” (conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998). Tot conform acestei rezoluţii, 262 de manifestanţi au fost astfel arestaţi, între aceştia numărându-se studenţii Institutului de Arhitectură, care se aflau în sediul facultăţii, situată în Piaţa Universităţii Conform rechizitoriului, aceşti studenţi nu participaseră la manifestaţii. »Rezoluţia din 17 iunie 2009 menţiona 263 de persoane reţinute, adăugând că aceste persoane fuseseră conduse la unitatea militară Măgurele, după ce trecuseră prin celulele poliţiei. 34.  Reclamantul Teodor Mărieş, arestat cu această ocazie, a fost condus la Secţia 4, unde a fost interogat până la eliberarea sa în jurul orelor 18 (infra, pct. 80 şi următoarele). 35. Operaţiunea poliţiei a provocat proteste puternice din partea unui număr mare de persoane care solicitau eliberarea manifestanţilor arestaţi. „Sute de cetăţeni au ieşit pe străzile capitalei, în Piaţa Universităţii, în faţa sediului Ministerului de Interne şi al Politiei Capitalei şi au început să protesteze violent” împotriva forţelor de ordine, lansând proiectile şi dând foc maşinilor (extras din rezoluţia din 16 septembrie 1998). 36. In jurul orelor 10, un număr mare de muncitori ai uzinelor IMGB din Bucureşti au venit în in Piaţa Universităţii pentru a ajuta forţele de ordine „să lovească, să imobilizeze şi să aresteze manifestanţii”; „actele lor au fost haotice şi bruşte, ei au lovit la întâmplare, fără să facă distincţie între manifestanţi şi simpli trecători. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, nu se ştia în ce fel şi de către cine fuseseră mobilizaţi aceşti muncitori. Conform rechizitoriului din 18 mai 2000, ei fuseseră mobilizaţi de N.S.D., vice-preşedintele partidului aflat la putere. Grupuri de muncitori „neidentificaţi”, care au intrat în sediul Universităţii Bucureşti şi al Institutului de Arhitectură, i-au molestat pe studenţi şi au cauzat prejudicii. Mai mulţi studenţi au fost prinşi de muncitori şi predaţi politiei pentru a fi încarceraţi. În urma protestelor decanilor facultăţilor, studenţii au fost eliberaţi. 37. În după amiaza zilei de 13 iunie 1990, manifestaţiile s-au intensificat în apropiere de televiziune, Piaţa Universităţii, Ministerul de Interne şi sediul Politiei Municipale, locuri în care manifestanţii considerau că se puteau afla persoanele arestate. 38. În urma acestor incidente, armata a intervenit şi au fost trimise 10 vehicule blindate în zonele sensibile. 39. Conform unui raport redactat de Ministerul de Interne, la care Guvernul face referire în observaţiile sale, în jurul orelor 18, sediul Ministerului de Interne era înconjurat de un număr între 4 000 şi 5 000 de manifestanţi.  Având în vedere că aceştia încercaseră să pătrundă cu forţa în minister şi situaţia degenerase, militarii au tras cu arma spre tavanul holurilor, la ordinul generalilor A.G. şi C.M., pentru a dispersa manifestanţii. 40. Focuri de armă în direcţia manifestanţilor provenind de la primul etaj al Ministerului de Interne au cauzat moartea a trei persoane. 41. În aceste circumstanţe, în jurul orelor 18, atunci când se afla la o distanţă de aproximativ 22 de metri de uşa postului nr. 3 al ministerului, soţul reclamantei a fost ucis de un glonţ care l-a lovit în cap după ce a ricoşat. Aceste fapte au fost descrise mai detaliat în rechizitoriul din 18 mai 2000, prin care au fost trimişi în judecată ministrul de Interne de la vremea respectivă, un general şi 3 ofiţeri cu rang de colonel. Conform acestui rechizitoriu, victimele, care, în acea zi, se întorceau de la locurile lor de muncă, nu erau înarmate şi nu participaseră anterior la „manifestaţiile maraton” din Piaţa Universităţii; nişte simpli
spectatori ai evenimentelor, aceştia au fost ucişi de gloanţe ce au ricoşat în urma focurilor de armă ordonate de cei 5 înalţi responsabili din armată inculpaţi. 42. La 13 iunie 1990, niciun militar nu suferise vreun act de violenţă din partea manifestanţilor, astfel cum reiese din rechizitoriul din 27 iulie 2007. Conform aceluiaşi rechizitoriu, 1 466 de cartuşe fuseseră trase de către armată, poliţie şi alte forţe armate şi un detaşament de paraşutişti fusese, de asemenea, implicat în operaţiunile de menţinere a ordinii. 43. Forţele de ordine au provocat moartea prin împuşcare a unei a patra persoane in zona magazinului „Romarta Copiilor”. O a cincea victimă a decedat după ce fusese înjunghiată în cartierul în care se afla sediul televiziunii. Cea de-a şasea victimă a decedat ca urmare a unui infarct în Piaţa Universităţii 44. Forţele de ordine, ajutate de civili, au lipsit de libertate zeci de persoane, supunându-le la acte de violenţă şi încarcerându-le fără să respecte nicio formalitate legală în sediile secţiilor de politie şi în unităţile militare din Băneasa şi Măgurele. Aceste victime au fost bătute, percheziţionate şi li s-au confiscat bunurile pe care nu le-au mai putut recupera ulterior (rezoluţia din 16 septembrie 1998). 45. O parte din aceste victime au fost conduse în subsolul clădirii televiziunii publice (infra, pct. 91 şi următoarele). Dintre acestea, reclamantul Marin Stoica a fost bătut şi reţinut de forţele de poliţie. 46. Ziua de 13 iunie 1990 s-a încheiat într-o atmosferă de tensiune intensă.
3. Sosirea minerilor la Bucureşti 47. La 16 septembrie 1998, martorul M.I., inginer, la momentul faptelor sef de serviciu al Regionalei CFR Craiova, a declarat în cursul cercetării că, în seara zilei de 13 iunie 1990, directorul Regionalei CFR Craiova ordonase anularea trenurilor regulate şi punerea la dispoziţia minerilor, în Gara Petroşani, în centrul exploataţiei miniere din Valea Jiului, 4 trenuri, adică 37 de vagoane. Cele patru trenuri urmau să plece de la Petroşani la Bucureşti, trecând prin Craiova (fapte descrise în rezoluţia pronunţată de parchet). 48. M.I. relatează că, întrucât considerase ordinul drept abuziv, încercase să împiedice transportarea minerilor la Bucureşti, oprind alimentarea cu electricitate a liniei feroviare pe traseul indicat. Ca reacţie la nesupunerea sa, directorul Regionalei CFR Craiova a dispus înlocuirea inginerului M.I. şi repunerea în funcţiune a liniei feroviare în jurul orelor 21. Ulterior, M.I. a fost concediat şi cercetat de parchet, care, la 22 august 1990, a pronunţat neînceperea urmăririi penale. 49. Un al cincilea tren a pornit spre Bucureşti din Gara Motru. 50. Conform rezoluţiei din 17 iunie 2009, minerii şi alţi muncitori au fost mobilizaţi de „organizaţiile teritoriale ale FSN”. Adunarea minerilor a fost organizată de şefii sindicatului lor. Aceştia i-au informat pe mineri că erau deplasaţi la Bucureşti pentru a ajuta forţele de poliţie să restabilească ordinea în Piaţa Universităţii. In acest scop, minerii s-au înarmat cu lanţuri, topoare, bastoane şi alte obiecte contondente. 51. Preşedintele Federaţiei Sindicale a Minerilor, devenit primar în Lupeni în 1998, a fost audiat ca martor. Acesta a declarat că cele cinci trenuri care îi transportaseră pe mineri sosiseră în Gara Bucureşti la 14 iunie 1990 în jurul orei 1 dimineaţa. Conform acestuia, minerii fuseseră primiţi de adjunctul ministrului Minelor şi de un director general din acelaşi minister, devenit ulterior ambasador al României în Australia conform rezoluţiei citate anterior. Cei doi înalţi responsabili ai Guvernului îi conduseseră pe mineri în Piaţa
Universităţii. Pe drum, mai mulţi „locuitori ai Bucureşti-ului” se infiltraseră în grupurile lor „pentru a-i conduce pe mineri la sediile partidelor politice de opoziţie” (fapte descrise în rezoluţia parchetului din 16 septembrie 1998).
4. Desfăşurarea incidentelor violente din 14 iunie 1990 şi devastarea sediului asociaţiei reclamante 52. În cursul dimineţii de 14 iunie 1990, grupuri de mineri au sosit mai întâi în Piaţa Victoriei, unde se afla sediul Guvernului, apoi s-au dispersat în alte locuri din oraş. 53. În jurul orelor 6.30, Preşedintele Republicii s-a adresat minerilor sosiţi în faţa sediului Guvernului, invitându-i să coopereze cu forţele de ordine şi să reinstaureze calmul în Piaţa Universităţii şi în alte zone în care avuseseră loc incidente. Discursul preşedintelui este reprodus integral în rezoluţia din 17 iunie 2009. 54. Astfel cum reiese din rezoluţia citată anterior, C.N., fost ofiţer al Securităţii şi apoi al Serviciului Român de Informaţii, retras din serviciile secrete pe 2 mai 1990 si apoi angajat ca inginer la mina Aninoasa, îi însoţise pe mineri la Bucureşti. C.N., audiat de parchet în calitate de martor, a declarat că, în dimineaţa zilei de 14 ianuarie 1990, grupul de mineri pe care îi însoţea se alăturase altor grupuri de mineri conduse de şeful de sindicat şi seful Serviciului de Protecţie şi Pază (SPP) în Piaţa Victoriei.  Conducătorii prezenţi puseseră la punct un plan de organizare a minerilor 55. Imediat după aceea, minerii repartizaţi în grupuri mari au fost conduşi „de persoane neidentificate” la sediile partidelor de opoziţie şi ale asociaţiilor considerate a fi ostile puterii. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, această deturnare de la scopul anunţat – acela de a restabili ordinea – era de natură să aducă direct atingere instituţiilor democratice. 56. Minerii au fost primiţi de forţele de ordine ale Ministerului de Interne, cu care au format „echipe mixte” şi au început perierea zonelor fierbinţi ale capitalei. Cu această ocazie, au avut loc „acţiuni de o cruzime ieşită din comun, fiind brutalizaţi nu numai manifestanţii din ziua precedentă, dar şi locuitori ai capitalei, care nu aveau nici o legătură cu acţiunile de protest.” (aceste fapte sunt descrise în rezoluţia din 17 iunie 2009). 57. Grupurile de mineri şi celelalte persoane pe care le însoţeau au devastat sediul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat si cel al Partidului Naţional Liberal, precum şi sediul altor persoane juridice, precum Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi Asociaţia „21 Decembrie 1989” (asociaţia reclamantă). 58. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, nicio persoană prezentă la sediile acestor partide politice şi asociaţii nu a fost cruţată de mineri. Toţi cei care erau prezenţi au fost agresaţi şi deposedaţi de bunuri. O mare parte din aceste persoane au fost reţinute şi predate poliţiei, care se afla la faţa locului „ca din întâmplare”.  Toate aceste persoane arestate au fost încarcerate fără respectarea procedurilor legale. Victimele au rămas lipsite de libertate ilegal pentru mai multe zile. 59. Unele dintre aceste persoane au fost eliberate la 19 si 20 iunie 1990. 60. Celelalte persoane reţinute au fost arestate preventiv printr-o ordonanţă a procurorului, pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, infracţiuni sancţionate la art. 321 C. pen. şi, uneori, pentru pătrunderea fără drept în sediul poliţiei, cu încălcarea art. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990. 61. Alte grupuri de mineri s-au dus în Piaţa Universităţii.
62. Una din primele acţiuni ale acestora a fost intrarea prin efracţie în sediul Universităţii şi al Institutului de Arhitectură, situate în Piaţa Universităţii, în care au distrus „tot ce [au găsit]”. Personalul şi studenţii întâlniţi au fost, de asemenea, molestaţi şi au suferit „acte de violenţă şi [de] umilire”.  Minerii au reţinut toate persoanele prezente în sediile respective şi le-au predat poliţiei şi jandarmilor. Persoanele arestate au fost conduse de forţele de ordine la sediile secţiilor de poliţie sau la unităţile militare din Băneasa şi Măgurele, sau la sediul Guvernului. Minerii au percheziţionat corporal persoanele reţinute. Au fost comise tâlhării, astfel victimele arestate fiind, de asemenea, lipsite de bunurile lor. 63. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, „în anumite cazuri, bunurile confiscate [au fost] restituite proprietarilor lor, fapt ce denota o bună colaborare între mineri şi poliţişti”. 64. Minerii au mers apoi pe străzile din jurul Pieţei Universităţii. Toţi manifestanţii care nu fugiseră încă au fost prinşi şi bătuţi atât de grav încât a fost necesar sa fie internaţi în spital pentru o lungă perioadă de timp. Persoanele reţinute de mineri au fost predate forţelor de ordine, care le-au încarcerat „fără să respecte procedurile legale şi fără niciun discernământ”. Simplii trecători din zona în care minerii preluaseră controlul au avut aceeaşi soartă. 65. Conform rezoluţiei din 17 iunie 2009, 1 021 de persoane au fost reţinute în aceste circumstanţe. 66. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, „acţiunile justiţiare ale minerilor [au luat] sfârşit la 15 iunie 1990, atunci când Preşedintele României le-a mulţumit public pentru ceea ce realizaseră în capitală, permiţându-le să se întoarcă la locul lor de munca”.
5. Urmarea imediată a incidentelor violente din 13-15 iunie 1990 67. Astfel cum rezultă din cele două decizii citate anterior, din 16 septembrie 1998 şi din 17 iunie 2009, 958 de mineri nu s-au reîntors imediat, ci au rămas în Bucureşti pentru „a fi pregătiţi să intervină dacă manifestaţiile de protest erau reluate”, mai ales din cauza faptului că preşedintele nou ales – Ion Iliescu – trebuia în scurt timp să depună jurământul. Această „forţă de şoc” a fost plasată sub comanda lui I.C., lider sindical. 68. În perioada 16-19 iunie 1990, aceşti 958 de mineri au fost găzduiţi în cazărmile militare din Bucureşti. Au fost hrăniţi şi au primit uniforme militare. 69. După încheierea manifestaţiilor, minerii au plecat din Bucureşti. La plecarea din cazărmile militare, minerii au păstrat uniformele militare, „ducându-le acasă ca amintire”. 70. Conform rezoluţiei din 16 septembrie 1998, cercetările nu fuseseră în măsură să descopere cine ordonase ca minerii să fie găzduiţi şi echipaţi, „dar o asemenea măsură nu putea să fi fost luată în altă parte decât la Ministerul Apărării Naţionale, cel puţin”. 71. Conform unui comunicat al Ministerului Sănătăţii din 15 iunie 1990, reluat în rezoluţia din 17 iunie 2009, în perioada 13-15 iunie 1990, la ora 6, 467 de persoane se prezentaseră la spital, 112 fuseseră spitalizate şi fuseseră înregistrate 5 decese, în legătură cu evenimentele violente. 72. Conform rezoluţiei din 17 iunie 2009, în ceea ce priveşte 574 de manifestanţi şi alte persoane – inclusiv copii, persoane în vârstă sau nevăzătoare – reţinute şi arestate în unitatea militară din Măgurele, „s-au exercitat violenţe excesive asupra manifestanţilor, atât de către lucrătorii de poliţie şi de către mineri cu ocazia transportării acestora, cât şi ulterior, de militarii în termen, însărcinaţi cu paza manifestanţilor”. Conform rezoluţiei respective, actele de violenţă şi agresiune erau de natură „de la cele psihice până la cele fizice, inclusiv de
natură sexuală”. Deţinuţii au fost găzduiţi în condiţii necorespunzătoare într-un garaj şi au primit îngrijiri medicale tardive şi neadecvate.
B. Alte circumstanţe speciale referitoare la reclamanţi
1. Circumstanţe speciale privind asociaţia reclamantă 73. La 13 iunie 1990, asociaţia reclamantă a condamnat public intervenţiile violente din aceeaşi zi, printr-un comunicat de presă transmis la orele 17 şi publicat în ziarul Libertatea la 14 iunie 1990. 74. La 13 iunie 1990, în jurul orelor 23, responsabilii asociaţiei au decis, ca măsură de securitate, să petreacă noaptea la sediul acesteia. Au rămas şase persoane în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990. O a şaptea persoană li s-a alăturat la primele ore ale dimineţii. 75. La 14 iunie 1990, la orele 7, un grup de mineri a pătruns prin efracţie în sediul asociaţiei reclamante, după ce au spart geamul unei ferestre. În primele minute după intruziune, aceşti mineri nu au manifestat violenţă şi s-au arătat mai degrabă rezervaţi. 76. La scurt timp, un civil neidentificat, care nu era miner, a sosit la faţa locului. A început să îl lovească pe A.N., unul din membrii asociaţiei.  Minerii i-au urmat exemplul şi au molestat brutal pe fiecare din cei şapte membri ai asociaţiei care erau prezenţi, printre care S.B. Aceste şapte persoane au fost ulterior reţinute. 77. În cursul zilei de 14 iunie 1990, toate bunurile şi documentele asociaţiei au fost confiscate fără să fie respectată nicio procedură legală. Operaţiunea s-a desfăşurat sub controlul trupelor Ministerului Apărării Naţionale. 78. Cei şapte membri ai asociaţiei arestaţi au fost eliberaţi ulterior la o dată neprecizată. 79. La 22 iunie 1990, responsabilii asociaţiei au fost în măsură să se întoarcă la sediul asociaţiei, în prezenţa poliţiei. Cu această ocazie, au constatat că sediul fusese devastat.
2. Circumstanţele speciale privind reclamantul Teodor Mărieş 80. Astfel cum reiese dintr-o adresă din 24 septembrie 1990, transmisă de Ministerul de Interne Comisiei parlamentare de anchetă a evenimentelor din 13-15 iunie 1990, mai mulţi martori raportaseră că Teodor Mărieş era liderul unui grup de manifestanţi din Piaţa Universităţii cu ocazia „manifestaţiilor maraton” care precedaseră evenimentele din 13-15 iunie 1990. 81. La 13 iunie 1990, la orele 4.30 dimineaţa, reclamantul a fost arestat de grupuri armate în momentul în care se afla în faţa Ambasadei Statelor Unite la Bucureşti. A fost reţinut timp de paisprezece ore. 82. Reclamantul subliniază că a fost supus, cu această ocazie, unor acte de violenţă fizică şi psihică, fiind maltratat, bătut şi supus unui regim de teamă şi teroare împreună cu toţi ceilalţi manifestanţi interpelaţi pe stradă şi arestaţi. 83. Astfel, agenţii statului l-au ameninţat pentru a-l convinge să urce în maşina lor şi şi-au înfipt mâinile în el ca două fiare. Cu această ocazie, el ar fi utilizat termenul „fiare” pentru a se adresa pretinşilor săi agresori. 84. Reclamantul pretinde, în plus, că a fost dus în mai multe secţii de poliţie, agresat şi ameninţat verbal şi precizează că a auzit un dialog între agenţii statului privind ordinul de a-l lovi. 85. Începând cu orele 13, a fost interogat de un procuror timp de mai multe ore.
86. În plus, acesta a fost ameninţat în continuare după repunerea sa în libertate în seara zilei de 13 iunie 1990, casa acestuia a fost jefuită de necunoscuţi care au pătruns prin efracţie şi din cauza acestor ameninţări partenera acestuia a fost obligată să părăsească oraşul pentru a se proteja. 87. După repunerea sa în libertate în seara zilei de 13 iunie 1990, reclamantul s-a întors la locul manifestaţiilor. 88. La 18 iunie 1990, a fost din nou interpelat şi arestat; agenţi ai serviciilor secrete şi procurori l-au supus unor interogatorii zi şi noapte.  Era acuzat de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice (art. 321 C. pen.), instigare publică şi apologia infracţiunilor (art. 324 C. pen.), distrugere în paguba avutului obştesc şi pătrunderea fără drept în sediul unei instituţii. După paisprezece zile, a fost transferat la Penitenciarul Jilava din Bucureşti, împreună cu alte douăzeci şi opt de persoane. La 5 iulie 1990, acesta a început o grevă a foamei pentru a protesta împotriva condiţiilor detenţiei sale. A fost menţinut în arest preventiv până la 30 octombrie 1990. 89. Printr-o decizie din 15 aprilie 1991 a Tribunalului Bucureşti, reclamantul a fost condamnat numai pentru acuzaţia de pătrundere fără drept în sediul – şi anume curtea – televiziunii publice (infracţiune reprimată la art. 2 alin. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990) şi achitat în ceea ce priveşte toate celelalte capete de acuzare. 90. Prin decizia din 24 februarie 1992, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea din 15 aprilie 1991 şi a achitat reclamantul în ceea ce priveşte toate capetele de acuzare, inclusiv acuzaţia de pătrundere fără drept în sediul unei instituţii publice.
3. Circumstanţele speciale privind reclamantul Marin Stoica 91. La 13 iunie 1990, când mergea pe jos spre biroul său, trecând pe o stradă din apropierea sediului televiziunii publice, reclamantul a fost oprit intempestiv de către un grup de persoane înarmate şi a fost condus cu forţa în sediul televiziunii.  Civili asistaţi de poliţişti şi militari prezenţi la faţa locului l-au lovit şi l-au legat şi apoi l-au dus la subsolul clădirii. Ulterior a fost adus într-un studio al televiziunii, unde se aflau deja mai multe zeci de persoane; toţi au fost filmaţi în prezenţa directorului canalului public de televiziune de la vremea respectivă. În noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, au fost difuzate înregistrările în cauză, însoţite de comentarii care precizau că era vorba despre agenţi ai unor servicii secrete străine care ameninţaseră că vor distruge sediul şi bunurile televiziunii. 92. În aceeaşi noapte, reclamantul a fost bătut, lovit în cap cu obiecte contondente şi ameninţat cu arme de foc până când şi-a pierdut cunoştinţa. Acesta a descris detaliat relele tratamente la care a fost astfel supus în timpul declaraţiei pe care a făcut-o în faţa procurorului militar la 17 mai 2005, în cadrul cercetării cu privire la dosarul nr. 75/P/1998. 93. Reclamantul s-a trezit în jurul orelor 4.30 la Spitalul Floreasca din Bucureşti. Conform raportului de expertiză medico-legală întocmit la 18 octombrie 2002, din certificatul medical emis de secţia chirurgie de urgenţă a spitalului reieşea că, la 14 iunie 1990, în jurul orelor 4.30, reclamantul se prezentase la camera de gardă. Cu această ocazie, fusese diagnosticat cu o contuzie toraco-abdominală în partea stângă, excoriaţii în partea stângă a toracelui, cauzate de o agresiune, şi un traumatism cranio-cerebral. 94. În jurul orelor 6.30, acesta a fugit de la spital, care era încercuit de poliţişti, de teama altor rele tratamente.
95. Având în vedere că actele sale de identitate îi fuseseră furate în cursul incidentelor din noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, a fost invitat să le recupereze trei luni mai târziu la Direcţia Cercetări Penale a Inspectoratului General al Poliţiei. Între timp, acesta se izolase în casă, de teamă să nu fie din nou arestat, torturat şi încarcerat.
C. Cercetarea penală
96. Cercetarea cu privire la represiunea violentă a manifestaţiilor anti-guvernamentale din iunie 1990, în cursul căreia a fost ucis soţul reclamantei Anca Mocanu, ale cărei victime se pretind a fi fost ceilalţi doi reclamanţi şi care a ocazionat devastarea sediului asociaţiei reclamante, a debutat în 1990, întâi în cadrul unor dosare diferite – peste o mie, conform Guvernului. 97. În adresa din 29 mai 2009 transmisă agentului guvernamental de către Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceste fapte sunt rezumate astfel: „În ceea ce priveşte perioada 1990-1997, precizăm că, pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi al parchetelor de sector, au fost înregistrate sute de dosare având ca obiect plângeri privind infracţiuni de furt, distrugere, tâlhărie, vătămare corporală, lipsire de libertate în mod ilegal şi altele, fapte săvârşite în contextul acţiunilor minerilor din 14 şi 15 iunie 1990 de la Bucureşti. În majoritatea acestor cauze, au fost pronunţate rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, din cauza imposibilităţii de identificare a responsabililor.” 98. Reclamantei Anca Mocanu nu i s-a comunicat nicio rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale. 99. Aceste dosare au fost conexate ulterior şi cadrul cercetărilor s-a extins, începând cu anul 1997 şi anii următori; faptelor li s-a dat o încadrare juridică diferită, implicând o răspundere penală agravată. Începând din 1997, înalţi responsabili ai armatei şi ai statului au fost puşi sub acuzare succesiv şi cercetările au fost transferate Parchetului militar cu numărul 160/P/1997. 100. Conform Guvernului, 183 de dosare deschise anterior au fost conexate la dosarul nr. 160/P/1997 între 22 octombrie 1997 şi 27 octombrie 1999. 101. La 16 septembrie 1998, alte 98 de dosare au fost conexate la dosarul principal. La 26 iunie 2000, Secţia Parchetelor Militare a preluat 748 de dosare privind evenimentele din perioada 13-15 iunie 2009, inclusiv lipsirile de libertate abuzive din 13 iunie 1990, astfel cum reiese din rezoluţia din 17 iunie 2009. 102. Începând din 16 septembrie 1998, dosarul nr. 160/P/1997 a fost împărţit în patru dosare şi cercetarea s-a continuat la Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (infra, pct. 108 şi următoarele). 103. Începând din 8 ianuarie 2001, trei din aceste patru dosare au fost conexate într-unul singur. După această dată, cercetarea privind represiunea violentă a manifestaţiilor din 13 şi 14 iunie 1990 a fost astfel împărţită în două cauze principale. 104. Prima dintre aceste cauze are ca obiect acuzaţiile de instigare sau participaţie la un omor deosebit de grav, inclusiv asupra victimei Velicu-Valentin Mocanu. 105. Aceste acuzaţii au fost aduse împotriva Preşedintelui României de la momentul faptelor şi împotriva a cinci înalţi responsabili ai armatei, printre care şi ministrul de Interne de la acea vreme. Din actul de acuzare reiese că „în urma ordinelor date de [fostul preşedinte] şi a măsurilor luate în exercitarea funcţiilor sale sau în afara acestui cadru, în seara şi noaptea
zilei de 13 spre 14 iunie 1990, forţele de ordine şi efective ale armatei făcuseră uz de armamentul pe care îl aveau în dotare şi de muniţii de război împotriva manifestanţilor, acţiuni care avuseseră drept consecinţă uciderea a patru persoane, rănirea altor trei şi punerea în pericol a vieţii altor persoane (extras din rezoluţia din 19 iulie 2007, pronunţată în dosarul nr. 74/P/1998, în temeiul căreia acuzaţiile împotriva fostului preşedinte şi cele împotriva celorlalţi pârâţi, ofiţeri militari de rang înalt, au fost disjunse). Această latură a cercetării este descrisă mai jos la pct. 117 şi următoarele. 106. Cealaltă cauză privind evenimentele din iunie 1990, inclusiv privind plângerile penale referitoare la actele de violenţă suferite de reclamanţii Marin Stoica şi Teodor Mărieş şi devastarea sediului asociaţiei reclamante, are ca obiect acuzaţiile de instigare sau participaţie la acte de subminare a puterii de stat, la acte de diversiune, la genocid, în formele prevăzute la art. 357 a)-c) C. pen., şi la tratamente neomenoase, precum şi acuzaţia de propagandă pentru război. 107. Aceste acuzaţii au fost aduse împotriva fostului preşedinte, a fostului şef al SRI, precum şi împotriva mai multor ofiţeri de rang înalt din armată şi a mai multor zeci de civili. Din rezoluţia Secţiei Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 75/P/1998 reiese că s-a început urmărirea penală împotriva lui I.I., fostul preşedinte, la 9 septembrie 2005, şi împotriva fostului şef al SRI, la 12 iunie 2006, pentru aceste infracţiuni.
Această latură a cercetării este descrisă mai jos la pct. 148 şi următoarele. 1. Rezoluţia din 16 septembrie 1998 a Parchetului Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie 108. La 16 septembrie 1998, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat rezoluţia sa în dosarul nr. 160/P/1997, în urma unei cercetări privind plângerile penale depuse de şaizeci şi trei de persoane, victime ale actelor de violenţă şi ale arestărilor abuzive, printre care trei membri ai asociaţiei reclamante, şi doisprezece persoane juridice ale căror sedii fuseseră vandalizate cu ocazia evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990. Printre victimele menţionate pe lista plângerilor conexate acestei rezoluţii se numărau domnul Velicu-Valentin Mocanu, precum şi asociaţia reclamantă. 109. Parchetul militar preciza că o altă parte a plângerilor erau pendinte în faţa parchetelor civile, inclusiv cele referitoare la decesul a două persoane.  În plus, acesta a precizat că, prin rezoluţiile din 30 aprilie, 4 şi 5 mai 1998, trei mineri Nicolae C., Gavril N. şi Petru G., fuseseră acuzaţi pentru pătrundere fără drept în sediile anumitor instituţii şi ale anumitor partide politice, fapte reprimate la art. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990. Evoluţia acestei proceduri nu a fost comunicată Curţii. 110. Parchetul militar a adăugat că rezoluţia sa privea, de asemenea, „suspiciunile de ucidere a aproximativ o sută de persoane, cu ocazia evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990, [ale căror cadavre] au fost incinerate sau îngropate în gropi comune, în cimitire din sate aflate în apropierea Bucureşti-ului (în special Străuleşti)”. 111. În plus, acesta a menţionat că, până atunci, cercetarea nu permisese identificarea persoanelor care puseseră în aplicare efectiv decizia executivului de a face apel la ajutorul civililor pentru restabilirea ordinii la Bucureşti. Conform parchetului, această lacună a cercetării se datora „faptului că nu fusese audiată niciuna din persoanele care exercitaseră funcţii cu responsabilităţi la momentul faptelor”, în special Preşedintele României în exerciţiu
la acea vreme, prim-ministrul şi adjunctul acestuia, ministrul de Interne, şeful poliţiei, şeful SRI şi ministrul Apărării. 112. Prin rezoluţia citată anterior, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetării pentru abuz în serviciu contra interesului public, în forma consecinţelor grave. Acesta menţiona, de asemenea, necesitatea de a cercetarea faptul că o categorie socială fusese înrolată alături de forţele de ordine pentru a combate alte categorii sociale, fapt reprimat la art. 248 alin. (2) C. pen. şi pasibil de o pedeapsă de cinci până la cincisprezece ani de închisoare şi necesitatea de a cercetarea atingerea adusă instituţiilor democratice de către pătrunderile fără drept în sediile anumitor instituţii şi ale anumitor partide politice, fapte reprimate la art. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990. 113. În plus, parchetul a dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetării privind uciderea prin împuşcare a patru civili, printre care şi soţul reclamantei. 114. Acesta a dispus, de asemenea, disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor privind eventuala existenţă a altor victime, şi anume persoane decedate cu ocazia violenţelor din perioada 13-15 iunie 1990. 115. În cele din urmă, parchetul a hotărât să claseze cauza, având în vedere prescripţia răspunderii penale referitoare la toate faptele de tâlhărie, lipsire de libertate în mod ilegal, comportament abuziv, anchetă abuzivă, abuz de putere împotriva unor interese private, loviri şi alte vătămări, vătămare corporală, distrugerea de bunuri, furturi, violare de domiciliu, neglijenţa în serviciu şi violuri, săvârşite în perioada 13-15 iunie 1990 de persoane neidentificate, care făceau parte atât din forţele de ordine, cât şi din grupurile de mineri. 116. Această parte a rezoluţiei din 16 septembrie 1998 a fost infirmată de rezoluţia Secţiei Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pronunţată la 14 octombrie 1999. A fost dispusă redeschiderea urmăririi penale în privinţa acestui capăt de acuzare.
2. Rezultatul cercetării privind acuzaţiile de participaţie la omor, în ceea ce îi priveşte pe înalţii responsabili din armată 117. După rezoluţia din 16 septembrie 1998, cercetările privind uciderea domnului Velicu- Valentin Mocanu au fost continuate cu dosarul nr. 74/P/1998. 118. Reclamanta Anca Mocanu şi cei doi copii pe care i-a avut cu victima s-au constituit, de asemenea, părţi civile. 119. Doi generali, dintre care fostul ministru de Interne şi trei ofiţeri de rang superior, au fost acuzaţi de omorurile săvârşite la 13 iunie 1990, printre care şi cel asupra soţului reclamantei. Cei cinci înalţi responsabili din armată au fost puşi sub acuzare la 12, 18 şi 21 ianuarie şi 23 februarie 2000. 120. Toţi cinci au fost trimişi în judecată în temeiul unui rechizitoriu din 18 mai 2000. În acelaşi timp, cercetarea privind lipsirea de libertate în mod ilegal a 1 300 de persoane de către forţele de ordine şi de mineri începând cu 13 iunie 1990 a fost disjunsă de dosarul nr. 74/P/ 1998. 121. Printr-o decizie din 30 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a dispus trimiterea cauzei la parchet pentru completarea cercetărilor, din cauza diverselor lacune, precum şi reîncadrarea faptelor privind participaţia improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, infracţiuni sancţionate la art. 174, art. 175 lit. e) şi art. 176 lit. b), coroborate cu art. 31 alin.
(2) C. pen. Curtea Supremă a făcut, de asemenea, o listă cu o serie de măsuri ale cercetării care trebuiau realizate. 122. Recursul reclamantei Anca Mocanu împotriva acestei decizii a fost respins prin hotărârea din 16 februarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 123. Prin rezoluţia din 14 octombrie 2005, s-a încetat urmărirea penală împotriva celor cinci acuzaţi. Această rezoluţie a fost infirmată la 10 septembrie 2006 şi urmărirea penală a fost, în consecinţă, redeschisă. 124. Prin rechizitoriul din 27 iulie 2007, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis în judecată pe fostul ministru de Interne, un general şi alţi doi ofiţeri superiori din armată.  Acesta a pronunţat o rezoluţie de încetare a urmăririi penale în privinţa celui de-al cincilea ofiţer, care decedase între timp. 125. Prin hotărârea din 17 decembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus trimiterea cauzei la parchet pentru viciu de procedură, în principal pe motiv că urmărirea penală împotriva unui fost ministru trebuia să respecte o procedură specială de autorizare parlamentară prealabilă – ca şi în cazul miniştrilor în funcţie – astfel cum preciza Decizia nr. 665/2007 a Curţii Constituţionale, care declarase neconstituţionale, fiind discriminatorii, prevederile legii privind responsabilitatea ministerială, care nu impuneau o autorizaţie prealabilă pentru foştii miniştrii. 126. La 15 aprilie 2008, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, care a fost respins la 23 iunie 2008. 127. Conform Guvernului, cercetarea a fost reluată la 30 aprilie 2009. 128. Tot conform Guvernului, această cercetare pentru omor a unor înalţi responsabili din armată este, în prezent, pendinte în faţa parchetului.
a) Acuzaţiile aduse împotriva fostului Preşedinte al României 129. Prin rezoluţia din 19 iunie 2007, pronunţată de Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 74/P/1998, fostul Preşedinte al României, în exerciţiu în perioadele 1989-1996 şi 2000-2004, a fost, de asemenea, inculpat. Faptele care i se reproşau au fost calificate drept participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, infracţiuni sancţionate la art. 174, art. 175 lit. e) şi art. 176 lit. b), coroborate cu art. 31 alin. (2) C. pen. 130. La 22 iunie 2007, inculpatul a fost citat să compară în faţa parchetului, dar nu a răspuns la această convocare. Atunci, a fost citat pentru data de 26 iunie 2007. Nu s-a înfăţişat nici la această dată, dar a precizat parchetului că urma să se prezinte în faţa acestuia în ziua următoare, la 27 iunie 2007, orele 12. 131. La 27 iunie 2007, orele 18, inculpatul s-a prezentat la parchet însoţit de avocatul său. Procurorul i-a comunicat probele care justificau începerea urmăririi penale. 132. Astfel cum reiese din rezoluţia din 19 iulie 2007, acestuia i se reproşa faptul că, la 13 iunie 1990, în calitatea sa de Preşedinte al României, le ordonase şefului Statului Major al Armatei şi ministrului de Interne să intervină împotriva manifestanţilor cu militari care aveau în dotare muniţie şi vehicule de război, în mai multe zone ale capitalei, în special la sediul televiziunii publice, al SRI şi al Ministerului de Interne.  Acesta ar fi ordonat, de asemenea, să se facă uz de gaze toxice şi lacrimogene. În urma acestei represiuni, au fost ucise patru persoane, printre care şi domnul Velicu-Valentin Mocanu, şi viaţa altor persoane a fost pusă în pericol.
133. La 19 iulie 2007, acuzaţiile împotriva fostului preşedinte au fost disjunse de dosarul nr. 74/P/1998 şi cercetarea a continuat în dosarul nr. 107/P/2007. 134. În urma unei decizii pronunţate la 20 iunie 2007 de către Curtea Constituţională, prin care s-a exclus competenţa instanţelor militare de a judeca sau urmări penal inculpaţi civili, Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului civil prin rezoluţiile din 19 şi 20 iulie 2007 pentru a se pronunţa în dosarele nr. 74/ P/1998 şi respectiv nr. 107/P/2007. Secţia Parchetelor Militare a transmis, la 27 iulie 2007, secţiei competente a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dosarul nr. 107/P/2007, care conţinea 253 de pagini. 135. La 7 decembrie 2007, Procurorul General al României a infirmat rezoluţia de inculpare din 19 iunie 2007, pentru vicii de procedură, şi a dispus reluarea cercetării. 136. Viciile de procedură identificate în rezoluţia din 7 decembrie 2007 erau următoarele: neprecizarea orei la care fusese dispusă începerea urmăririi penale; neînregistrarea rezoluţiei de începere a urmăririi penale într-un registru special prevăzut la art. 228 C. proc. pen.; adăugarea datei de mână, restul rezoluţiei fiind scrisă la calculator; incompetenţa procurorului care a pronunţat rezoluţia din 19 iunie 2007, având în vedere că pronunţase rezoluţia din 10 septembrie 2006 care infirma rezoluţia de încetare a urmăririi penale din 14 octombrie 2005. 137. Prin rezoluţia din 10 octombrie 2008, a fost pronunţată o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, pe motiv că nu exista o legătură de cauzalitate între ordinul de a elibera Piaţa Universităţii, dat de fostul preşedinte, şi iniţiativa luată de trei ofiţeri, cu acordul superiorilor acestora, generalul A. şi generalul C., ministru de Interne, de a deschide focul asupra manifestanţilor. 138. Parchetul a considerat că obiectivele planului de acţiune stabilit la 12 iunie 1990 fuseseră executate până la orele 9 din dimineaţa zilei următoare şi că evenimentele care urmaseră, şi anume devastarea şi distrugerea sediului instituţiilor şi deciziile ulterioare de a deschide focul nu făcuseră în niciun fel obiectul planului în cauză. 139. Conform acestei decizii, domnul Mocanu, în vârstă de 22 de ani la acea vreme, fusese ucis la 13 iunie 1990, în jurul orelor 18.30, la sediul Ministerului de Interne, de un glonţ care îl lovise la cap după ce ricoşase în urma focului deschis la ordinul generalului A. Acest ordin ar fi fost aprobat de ministrul de Interne şi executat de ofiţerii T.S. şi C.D., care împărţiseră arme şi muniţie la şase militari care au tras focurile de armă. 140. La 3 noiembrie 2008, reclamanta a contestat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale. 141. Evoluţia acestui aspect al procedurii nu a fost comunicată Curţii.
b) Actele de cercetare privind circumstanţele decesului domnului Velicu-Valentin Mocanu 142. Conform raportului medico-legal de autopsie, soţul reclamantei avusese o moarte violentă, cauzată de leziuni provocate de un glonţ. 143. Reclamanta a formulat prima sa cerere expresă de constituire ca parte civilă la 11 decembrie 2000. În aceeaşi zi, reclamanta şi celelalte părţi civile, şi anume părinţii altor trei persoane ucise în contextul evenimentelor din 13 şi 14 iunie 1990, au depus împreună un memoriu care conţinea punctul lor de vedere privind persoanele responsabile de decesul rudelor lor, precum şi cererea lor de despăgubire. 144. La 14 februarie 2007, reclamanta a fost audiată pentru prima dată de parchet în scopul cercetării. Asistată de avocatul pe care l-a ales, aceasta a precizat că, îngrijorată de faptul că
soţul său nu se întorsese acasă în seara zilei de 13 iunie 1990, îl căutase în zadar a doua zi. Mai târziu, ar fi aflat din ziare că fusese împuşcat în cap. Aceasta susţine că niciun anchetator sau reprezentant al autorităţilor nu a vizitat-o şi nici nu a convocat-o ulterior în scopul cercetării şi că doar câţiva ziarişti o vizitaseră. În vârstă de douăzeci de ani la momentul faptelor şi fără loc de muncă, aceasta rămăsese singură să crească doi copii, pe care îi avea cu soţul defunct, şi anume o fiică de două luni (născută în aprilie 1990) şi un fiu de doi ani. 145. În depoziţie, reclamanta a precizat că nu fusese audiată niciodată anterior în cadrul cercetării. Aceasta a reiterat faptul că dorea condamnarea penală a persoanelor vinovate de decesul soţului ei şi că solicita constituirea ca parte civilă. 146. Conform unei adrese din 6 iulie 2011 de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adresată agentului guvernamental în faţa Curţii, a fost constituit un nou dosar de cercetare privind victima Velicu-Valentin Mocanu, cu numărul 676/P/2011. 147. Documentele de la dosarul prezentat Curţii nu permiteau să se stabilească dacă reclamanta Anca Mocanu a fost informată cu privire la evoluţia cercetării referitoare la omorul deosebit de grav asupra soţului său ulterior hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 17 decembrie 2007, prin care s-a dispus trimiterea cauzei la parchet pentru viciu de procedură.
3. Cercetarea privind acuzaţiile de tratamente neomenoase, de subminarea puterii de stat, de propagandă pentru război şi de genocid 148. Parchetul militar a început urmărirea penală împotriva a treizeci şi şapte de persoane, dintre care douăzeci şi opt de civili şi nouă militari, în perioada 26 noiembrie 1997 şi 12 iunie 2006, în principal pentru acuzaţia de subminare a puterii de stat. 149. Printre acuzaţi se număra fostul Preşedinte al României. Acesta din urmă a fost inculpat la 9 septembrie 2005, fiind acuzat de participaţie la genocid [art. 357 lit. a), b) şi c) C. pen.], de propagandă pentru război (art. 356 C. pen.), de tratamente neomenoase (art. 358 C. pen.), de subminarea puterii de stat (art. 162 C. pen.) şi de acte de diversiune (art. 163 C. pen.). Dintre cei treizeci şi şapte de inculpaţi, fostul şef al SRI era acuzat, de asemenea, de instigare sau participaţie la genocid [art. 357 lit. a), b) şi c) C. pen.], de tratamente neomenoase, de subminarea puterii de stat şi de acte de diversiune. 150. La 19 decembrie 2007, Secţia Parchetelor Militare a dispus disjungerea cauzei care făcea obiectul dosarului nr. 75/P/1998, în ceea ce priveşte acuzaţiile penale îndreptate, pe de o parte, împotriva a douăzeci şi opt de civili – dintre care fostul Preşedinte al României şi fostul şef al serviciilor secrete – şi, pe de altă parte, împotriva a nouă militari, pentru capătul de acuzare privind subminarea puterii de stat, cu încălcarea art. 162 C. pen. În temeiul rezoluţiei de disjungere, cercetarea privind cei douăzeci şi opt de civili trebuia să fie continuată în faţa parchetului civil competent. Prin rezoluţia din 27 februarie 2008, Procurorul-şef al Secţiei Parchetelor Militare a infirmat rezoluţia din 19 decembrie 2007, considerând că, datorită legăturii dintre fapte, era necesar ca unul şi acelaşi parchet, şi anume parchetul civil, să se pronunţe cu privire la ansamblul cauzei, referitor la toţi acuzaţii, atât civili, cât şi militari. 151. Prin rezoluţia din 28 decembrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 222/P/2007, Secţia Parchetelor Militare şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului civil pentru a se pronunţa cu privire la acuzaţiile penale îndreptate împotriva a douăzeci şi opt de civili, dintre care fostul Preşedinte al României şi fostul şef al serviciilor secrete.
152. La 4 februarie 2008, patru volume, cuprinzând 10 717 de pagini în total şi privind dosarele nr. 75/P/1998 şi 222/P/2007, au fost trimise la secţia competentă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 153. În urma rezoluţiei pronunţate la 27 februarie 2008 de Procurorul-şef al Secţiei Parchetelor Militare (supra, pct. 150), la 29 aprilie 2008, Secţia Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi-a declinat, în favoarea Parchetului civil, competenţa pentru a se pronunţa cu privire la acuzaţiile penale îndreptate împotriva a nouă ofiţeri militari – referitoare la represiunea din perioada 13-15 iunie 1990. 154. În rezoluţia din 29 aprilie 2008 a fost întocmită o listă cu peste o mie de victime reţinute şi supuse la rele tratamente în sediul Şcolii Militare Superioare de Ofiţeri din Băneasa şi al unităţii militare din Măgurele, precum şi în alte locuri. 155. Reclamanţii Teodor Mărieş şi Marin Stoica figurau pe această listă a părţilor vătămate. 156. Rezoluţia conţinea, de asemenea, lista persoanelor juridice care fuseseră atacate în timpul represiunii din perioada 13-15 iunie 1990, printre care se număra şi asociaţia reclamantă. 157. Rezoluţia citată anterior viza, de asemenea, dosarul nr. 160/P/1997 privind „identificarea celor 100 de persoane decedate în cursul evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990”. 158. Conform acestei rezoluţii, cercetarea privise, de asemenea, pierderile pe care le-au reprezentat pentru economia naţională transportul şi cazarea persoanelor chemate la Bucureşti în perioada 13-15 iunie 1990, precum şi salariile pe care acestea le primiseră pentru perioada în care nu s-au dus la locul de muncă. Rezoluţia întocmea, de asemenea, lista cu întreprinderile publice care furnizaseră muncitori pentru intervenţia de la Bucureşti, printre care minele din Lupeni, Petrila, Aninoasa, Bărbăteni, Barza, Petroşani, Dâlga, Vulcan, Valea de Brazi, Paroşeni, Motru, Baia de Arieş, Aiud, Roşia Montană, Câmpulung, Filipeştii de Pădure, Şotânga, Albeni, Ţebea, Comăneşti, uzinele Călăraşi, Alexandria, Alba-Iulia, Craiova, Constanţa, Deva, Giurgiu, Galaţi, Braşov, Slatina şi Buzău, precum şi uzinele IMGB şi întreprinderile Adesgo şi APACA din Bucureşti. 159. La 5 mai 2008, 209 de volume, cuprinzând aproximativ 50 000 de pagini în total şi privind dosarul nr. 75/P/1998, au fost trimise la secţia competentă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 160. Prin rezoluţia din 10 martie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale în ceea ce priveşte acuzaţiile de subminarea puterii de stat, pe motiv de prescripţie, declinându-şi competenţa pentru a se pronunţa cu privire la acuzaţiile de acte de diversiune, de propagandă pentru război, de genocid, în formele prevăzute la art. 357 lit. a)-c) C. pen., şi de tratamente neomenoase. 161. La 17 iunie 2009, a fost pronunţată o rezoluţie de scoatere de sub urmărire penală în ceea ce priveşte restul acestor acuzaţii (infra, pct. 185 şi următoarele).
a) Măsurile cercetării referitoare în special la domnul Stoica 162. La o dată neprecizată, în 2001, plângerea reclamantului a fost conexată la dosarul de cercetare privind acuzaţiile de tratamente neomenoase, subminarea puterii de stat, propagandă pentru război şi genocid (dosarul nr. 75/P/1998). 163. La 18 octombrie 2002, persoana în cauză a făcut obiectul unui examen realizat de Institutul Naţional de Medicină Legală, în scopul cercetării privind actele de agresiune pe care
pretindea că le suferise la 13 şi 14 iunie 1990. Conform raportului de expertiză medico-legală, din certificatul medical emis de serviciul chirurgical de urgenţă al spitalului reieşea că, la 14 iunie 1990, în jurul orelor 4.30, reclamantul se prezentase la camera de gardă şi fusese diagnosticat cu o contuzie toraco-abdominală în partea stângă, excoriaţii în partea stângă a toracelui, cauzate de o agresiune, şi un traumatism cranio-cerebral. Raportul menţiona, de asemenea, că aceste leziuni necesitaseră între trei şi cinci zile de îngrijiri medicale şi că nu fuseseră de natură să pună viaţa reclamantului în pericol. 164. În continuare, raportul de expertiză semnala faptul că, în cursul perioadei 31 octombrie-28 noiembrie 1990, în februarie 1997 şi în martie şi august 2002, reclamantul fusese spitalizat pentru crize grave de epilepsie şi că diagnosticul pus era următorul: epilepsie secundară – post-traumatică – şi alte tulburări vasculare cerebrale (AIT – accident ischemic tranzitoriu). În raportul de expertiză se declara că epilepsia post-traumatică se declanşase în urma unui traumatism suferit în 1966. 165. La 9 şi 17 mai 2005, reclamantul a fost audiat, prezentându-şi punctul de vedere asupra evenimentelor şi cererile de despăgubire pentru prejudiciul material şi moral pretins. 166. Printr-o adresă din 23 mai 2005, acesta a fost informat de Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că plângerea făcută de acesta în urma traumatismelor suferite la 13 iunie 1990 din partea unor militari neidentificaţi, care determinaseră spitalizarea acestuia „în stare de comă”, era în curs de cercetare în cadrul dosarului nr. 75/P/1998. 167. La 12 septembrie şi 4 octombrie 2006, reclamantul a formulat două plângeri penale suplimentare. 168. La 23 aprilie 2007, procurorul a procedat la interogarea martorilor indicaţi de reclamant, şi anume S.G. şi V.E. 169. La audierea acestuia, la 9 mai 2007, în calitate de parte vătămată, reclamantul i-a solicitat procurorului militar o contra-expertiză medico-legală, deoarece, conform acestuia, expertiza din 2002 nu sublinia gravitatea leziunilor suferite în 1990, nici gravitatea sechelelor cu care rămăsese în urma acestui traumatism. 170. Cu această ocazie, i-a fost prezentată reclamantului o înregistrare video realizată în timpul evenimentelor din 13 iunie 1990, inclusiv cele care avuseseră loc la sediul televiziunii publice.  Acesta s-a recunoscut şi a solicitat ca acest document video să fie depus la dosarul de cercetare. 171. La 9 mai 2007, reclamantul s-a constituit formal parte civilă în procedură. 172. Tot la data de 9 mai 2007, procurorul a dispus efectuarea unei noi expertize, având în vedere că reclamantul contestase concluziile raportului de expertiză medico-legală întocmit în 2002. Acesta a solicitat medicilor legişti, între altele, să stabilească dacă rănile suferite de reclamant în data de 13 iunie 1990 îi puseseră în pericol viaţa şi dacă exista o legătură de cauzalitate între acest traumatism şi afecţiunile medicale de care suferea la data la care fusese dispusă efectuarea acestei expertize. 173. La 25 iunie 2007, noul raport de expertiză a fost depus la dosar. Acesta preciza, tot pe baza notei medicale din 14 iunie 1990, că leziunile reclamantului necesitaseră între trei şi cinci zile de îngrijiri medicale şi că nu fuseseră de natură să îi pună viaţa în pericol. De asemenea, raportul preciza că nu exista nicio legătură de cauzalitate între traumatismul din 13/14 iunie 1990 şi afecţiunile medicale ale reclamantului, care necesitaseră numeroase spitalizări ulterior.
174. La 30 octombrie 2007, în urma cererilor reclamantului, fişele de observaţie referitoare la acesta şi completate în cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni din Bucureşti în 1992 au fost depuse la dosar. 175. La 8 februarie 2008, reclamantul a depus mai multe documente la dosar. 176. În paralel, la 10 mai 2004, a fost pronunţată o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale de către Parchetul Bucureşti şi confirmată ulterior în legătură cu o plângere a reclamantului, depusă în temeiul aceloraşi fapte, pentru tentativă de omor.
b) Aspecte specifice ale cercetărilor cu privire la plângerea penală cu constituire de parte civilă a asociaţiei reclamante 177. La 9 iulie 1990, unitatea militară 02515 din Bucureşti a adresat asociaţiei reclamante o scrisoare prin care o informa că „materialele găsite la 14 iunie 1990 [la sediul asociaţiei] [fuseseră] inventariate de Procuratura Generală şi depuse, cu proces-verbal, la sediul Procuraturii Municipiului Bucureşti”. 178. La 22 iulie 1990, doi ofiţeri de poliţie s-au deplasat la sediul asociaţiei reclamante şi au constatat pagubele, şi anume geamuri şi încuietori sparte şi „ansamblul obiectelor devastate”. Aceştia au întocmit un proces-verbal în prezenţa unor conducători ai asociaţiei şi a unui martor. 179. În aceeaşi zi, trei responsabili ai asociaţiei şi unul din membrii acesteia au făcut un inventar cu echipamentele care lipseau, în principal maşini de scris, fotocopiatoare şi un calculator, precum şi lista care descria mobilierul şi alte obiecte distruse. 180. La 23 iulie 1990, un procuror de la Parchetul Bucureşti a restituit asociaţiei reclamante şapte maşini de scris, patru fotocopiatoare şi un calculator. Procesul-verbal menţiona că două fotocopiatoare nu mai funcţionau. Acelaşi lucru era valabil pentru calculator şi pentru o maşină de scris. 181. La 26 iulie 1990, asociaţia reclamantă a sesizat Parchetul Bucureşti cu o plângere penală pentru devastarea sediului asociaţiei şi acte de agresiune împotriva unor membri ai acesteia la 14 iunie 1990. Aceasta solicita, de asemenea, restituirea tuturor bunurilor care fuseseră luate, inclusiv documente, şi s-a constituit parte civilă în procedura penală. În plus, aceasta a solicitat o expertiză pentru evaluarea bunurilor distruse sau furate şi a desemnat cinci martori a căror audiere a solicitat-o. 182. La 22 octombrie 1997, Inspectoratul General al Poliţiei a trimis la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie douăzeci şi unu de dosare deschise în urma plângerilor penale depuse de mai multe persoane fizice şi juridice privind tratamente neomenoase şi prejudicii suferite în cursul perioadei 13-15 iunie 1990. Printre aceste dosare se număra şi dosarul nr. 1476/P/1990 de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti referitor la plângerea asociaţiei reclamante pentru tratamente neomenoase pe care le suferiseră mai mulţi membri ai acesteia. Dosarul avea 66 de pagini. În aceeaşi adresă, Inspectoratul General al Poliţiei solicita parchetului să precizeze „căile care trebuiau urmate pentru a proceda la audieri în cadrul cercetării”. 183. Conform rezoluţiei din 17 iunie 2009, alte trei pachete de 69, 46 şi 98 de dosare fuseseră preluate de Secţia Parchetelor Militare şi conexate prin rezoluţiile din 22 octombrie 1997, 16 septembrie 1998 şi 22 octombrie 1999. 184. Asociaţia reclamantă a sesizat periodic Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (devenită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) pentru a se informa cu privire la stadiul cercetării sau pentru a solicita completarea urmăririi.
c) Rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009 185. La 17 iunie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o rezoluţie în dosarul privind tratamentele neomenoase, subminarea puterii de stat, propaganda pentru război şi genocid. 186. Această decizie descria ansamblul actelor de violenţă, considerate ca fiind de o cruzime extremă, la care au fost supuşi mai multe sute de manifestanţi de către mineri care au acţionat împreună cu forţele de ordine. 187. Rezoluţia stabilea, de asemenea, că, în urma cercetărilor realizate timp de aproximativ nouăsprezece ani de parchetele civile şi, ulterior, de parchetele militare, nu au putut fi stabilite nici identitatea agresorilor, nici gradul de implicare a forţelor de ordine. Fragmentul din această decizie relevant în speţă are următorul conţinut: „În urma cercetărilor efectuate pe parcursul celor aproape 19 ani, de parchetele civile şi ulterior, de cele militare, cercetări care se regăsesc în cuprinsul dosarului nr.175/P/1998, nu s-a putut stabili identitatea minerilor agresori, gradul de implicare în acţiunile acestora al forţelor de ordine şi al membrilor sau simpatizanţilor F.S.N., rolul şi gradul de participaţie în acţiunile îndreptate în perioada 14-15 iunie 1990 împotriva locuitorilor Capitalei.” 188. Această rezoluţie dispunea scoaterea de sub urmărire penală în ceea ce priveşte toate capetele de acuzare, în principal ca urmare a intervenţiei prescripţiei. 189. În ceea ce priveşte capetele de acuzare privind propaganda pentru război, tratamentele neomenoase şi genocidul, care nu erau prescriptibile, rezoluţia stabilea scoaterea de sub urmărire penală din cauza lipsei elementelor constitutive ale infracţiunilor. 190. Astfel, se preciza că nicio formă de participaţie la acţiunile minerilor împreună cu forţele de ordine nu putea fi reţinută împotriva şefului statului în exerciţiu la acea vreme, deoarece acesta nu făcuse decât să aprobe acţiunile din dimineaţa zilei de 13 iunie 1990 şi intervenţia armatei din după amiaza aceleiaşi zile, în scopul declarat de a restabili ordinea. Rezoluţia menţiona, de asemenea, că nu existau date certe de natură să îl pună în discuţie în ceea ce privea pregătirea sosirii minerilor la Bucureşti şi ordinele date acestora. În ceea ce priveşte solicitarea făcută minerilor de a apăra instituţiile statului şi de a restabili ordinea, în urma căreia 1 021 de persoane fuseseră lipsite de libertate şi suferiseră vătămări corporale, rezoluţia preciza că astfel de fapte puteau fi calificate numai drept instigare la loviri şi alte vătămări şi că răspunderea penală în privinţa lor era prescrisă. În cele din urmă, aceasta preciza că discursul care a incitat minerii să ocupe şi să apere Piaţa Universităţii împotriva manifestanţilor care se instalaseră acolo nu putea fi interpretat drept o propagandă pentru război, pe motiv că şeful statului de la vremea respectivă nu avea ca scop declanşarea unui conflict de orice natură, ci, dimpotrivă, solicitase minerilor să elimine excesele şi actele sângeroase. 191. Rezoluţia constata, de altfel, că minerii fuseseră motivaţi de convingeri personale simpliste, dezvoltate pe fondul surescitării gregare. Aceste convingeri i-ar fi determinat să se transforme în arbitri ai scenei politice şi în gardieni voluntari ai regimului politic, aplicând „corecţii” celor care îl contestau, iar puterea le-ar fi acceptat ca atare. Astfel, conform rezoluţiei, condiţia impusă de lege, aceea că tratamentele neomenoase trebuie să vizeze „persoane căzute în puterea adversarului” nu era îndeplinită în speţă, deoarece, conform procurorului, minerii nu aveau niciun adversar cu care să se lupte la 14 iunie 1990. 192. În ceea ce priveşte acuzaţiile de tortură, rezoluţia considera că, înainte de 9 noiembrie 1990, adică la momentul faptelor, legea nu incrimina tortura.
d) Plângerile împotriva rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009 formulate de către reclamanţii Anca Mocanu şi Marin Stoica 193. Conform Guvernului, la 18 decembrie 2009, plângerea reclamantei Anca Mocanu împotriva rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009 a fost respinsă ca tardivă printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 194. Reclamantul Marin Stoica a formulat separat plângere împotriva aceleiaşi rezoluţii de scoatere de sub urmărire penală. 195. La 9 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ridicată de intimatul I.L., precum şi plângerea formulată de reclamant. Înalta Curte s-a pronunţat cu privire la temeinicia rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală ca urmare a prescripţiei.
4. Rezumatul măsurilor de cercetare 196. Conform Guvernului, principalele măsuri de cercetare puse în aplicare în cursul perioadei cuprinse între 1990 şi 2009 au fost următoarele: peste 840 de audieri ale părţilor vătămate; peste 5 724 de audieri de martori; peste 100 de expertize medico-legale. 197. Aceste măsuri au generat câteva mii de pagini de documente.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Prevederile legale
198. Partea relevantă în speţă a prevederilor din Codul penal care reglementează participaţia lato sensu (improprie), cuprinse în art. 31 C. pen., este formulată după cum urmează: „Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de a către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu o pedeapsă prevăzută de lege pentru acea infracţiune.” 199. În conformitate cu Legea nr. 27/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial din 20 martie 2012, răspunderea penală pentru omor este imprescriptibilă. Această lege este aplicabilă, de asemenea, în ceea ce priveşte omorurile pentru care prescripţia nu intervenise la data intrării sale în vigoare.
B. Deciziile nr. 610/2007 şi 665/2007 ale Curţii Constituţionale
200. Decizia nr. 610/2007 a Curţii Constituţionale din 20 iunie 2007 priveşte excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii tranzitorii a Legii nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi. În temeiul acestei legi, competenţa de a se pronunţa cu privire la acuzaţiile penale referitoare la fapte conexe comise în comun de către civili şi militari revenea parchetelor şi instanţelor civile de drept comun şi nu parchetelor şi instanţelor militare, precum în perioada anterioară acestei reforme legislative. Totuşi, noua lege prevedea ca, pentru cercetările în curs la data intrării în vigoare a legii, parchetele şi instanţele militare să îşi păstreze competenţa de a se pronunţa cu
privire la cauzele în care erau implicaţi civili co-acuzaţi şi militari. Prin Decizia nr. 610/2007, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională această dispoziţie tranzitorie. 201. Decizia nr. 665/2007 din 5 iulie 2007 a Curţii Constituţionale priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială. Acest articol prevedea că urmărirea penală şi judecarea penală a foştilor miniştri, pentru infracţiuni săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, se efectuau conform normelor de drept comun şi nu necesitau o autorizaţie prealabilă impusă de procedura specială. Prin această decizie, Curtea Constituţională a declarat această dispoziţie neconstituţională, considerând că procedura specială prevăzută de Legea nr. 115/1999 trebuia să fie aplicată şi în cazul foştilor miniştri.
În drept
I. Cu privire la conexarea celor trei cereri
202. Curtea constată că cererile conexate înregistrate cu numerele 45886/07 şi 32431/08 şi cererea înregistrată cu numărul 10865/09 au la bază aceleaşi circumstanţe şi sunt similare în ceea ce priveşte probleme juridice pe care le ridică. În consecinţă, aceasta consideră adecvat, în temeiul art. 42 § 1 din regulament, să conexeze şi a treia cerere cu celelalte două cereri.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din convenţie
203. Reclamanta, doamna Anca Mocanu, se plânge de absenţa unei cercetări efective, imparţiale şi diligente, susceptibilă să conducă la identificarea şi sancţionarea persoanelor responsabile pentru represiunea violentă a manifestaţiilor din 13 şi 14 iunie 1990, în cursul căreia soţul acesteia, domnul Velicu-Valentin Mocanu, a fost împuşcat mortal. Aceasta denunţă, de asemenea, ritmul lent de desfăşurare a procedurii. 204. În acest sens, ea invocă art. 2 din convenţie, sub aspect procedural, şi art. 6 din convenţie. 205. Curtea consideră că problemele ridicate trebuie să fie examinate din perspectiva aspectului procedural al art. 2 din convenţie. Prin urmare, aceasta consideră că nu este necesar să efectueze o analiză din perspectiva art. 6 din convenţie. 206. Dispoziţia relevantă este formulată după cum urmează:
Art. 2 „1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”
A. Cu privire la admisibilitate
207. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta susţine că reclamanta nu a exercitat căile de atac pe care le avea la dispoziţie pentru a-şi susţine capătul de cerere cu privire la durata cercetării. Potrivit Guvernului, reclamanta ar fi putut introduce în mod direct în faţa instanţelor civile o acţiune în răspundere civilă împotriva autorităţilor naţionale pentru întârzierea cercetării, în temeiul prevederilor art. 998 şi 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. Pentru a demonstra caracterul eficient al acestei căi de atac, Guvernul prezintă o hotărâre din 12 iunie 2008, prin care Judecătoria  Sectorului 5 Bucureşti a obligat Ministrul Finanţelor Publice să îi plătească reclamantei o despăgubire pentru neregulile cercetării deschise ca urmare  a represiunii manifestaţiilor din decembrie 1989 de la Bucureşti. Acesta susţine că faptul că prezintă un singur exemplu de hotărâre judecătorească de acest tip se datorează inexistenţei altor acţiuni de chemare în judecată cu acest obiect. 208. În opinia reclamantei, exemplul evocat de Guvern nu autorizează concluzia conform căreia este vorba despre o cale de atac eficientă, deoarece instanţa nu a obligat autorităţile responsabile să accelereze procedurile penale respective. În plus, reclamanta consideră că este vorba despre o acţiune prezentată de Guvern în scopul cauzei şi al procedurii în faţa Curţii. Aceasta adaugă că nimic nu poate exonera statul de obligaţia acestuia de a realiza o cercetare efectivă, astfel cum prevede art. 2 din convenţie. 209. Curtea reaminteşte că a respins deja o excepţie similară în hotărârea Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii (nr. 33810/07 şi 18817/08, pct. 119-125, 24 mai 2011). Curtea reaminteşte, de asemenea, că obligaţia de epuizare a căilor de atac interne, prevăzută la art. 35 din convenţie, vizează căile de atac accesibile reclamanţilor şi care pot remedia situaţia denunţată de aceştia. Aceste căi trebuie să prezinte un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care sunt lipsite de eficienţa şi accesibilitatea dorite. În cele din urmă, statul pârât are obligaţia de a demonstra că sunt îndeplinite aceste cerinţe [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 75, CEDO 1999V]. 210. În această privinţă, Curtea consideră că o singură hotărâre definitivă a unei instanţe de prim grad nu este suficientă pentru a demonstra cu destulă certitudine existenţa unor căi de atac interne efective şi accesibile pentru capete de cerere similare celor ale reclamanţilor (Selçuk şi Asker împotriva Turciei, 24 aprilie 1998, pct. 68, Culegere de hotărâri şi decizii 1998II). 211. În plus, aceasta reaminteşte că obligaţiile statului care decurg din art. 2 nu pot fi îndeplinite plin simpla acordare de daune-interese (a se vedea, de exemplu, hotărârea Yaşa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 74, Culegere 1998VI, şi Dzieciak împotriva Poloniei, nr. 77766/01, pct. 80, 9 decembrie 2008). În cele din urmă, cercetarea impusă la art. 2 şi 3 din convenţie trebuie să poată conduce la identificarea celor care ar putea fi traşi la răspundere. 212. Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor 213. Reclamanta denunţă ritmul lent al cercetării, care este încă în curs de desfăşurare după mai mult de douăzeci de ani de la momentul faptelor, în ciuda interesului public de a afla cine sunt persoanele responsabile pentru represiunea manifestaţiilor, care a avut loc la 13 şi 14 iunie 1990 şi care a făcut numeroase victime, inclusiv morţi, precum soţul acesteia, domnul Velicu-Valentin Mocanu. 214. Aceasta denunţă în special existenţa unor perioade de inactivitate în cursul cercetării, hotărâri de declinare a competenţei, lacune şi absenţa imparţialităţii cercetării, datorate, conform reclamanţilor, anumitor acuzaţi cu funcţii publice înalte care ar fi împiedicat progresul cercetărilor. 215. Guvernul invită Curtea să ţină seama de contextul – foarte special, conform acestuia – în care s-a desfăşurat cercetarea cu privire la circumstanţele decesului soţului reclamantei. În această privinţă, Guvernul consideră că situaţia reclamantei, în calitate de parte vătămată, nu putea fi analizată separat de situaţia celorlalte părţi vătămate şi părţi civile în dosarul menţionat, nici în afara contextului general al dosarului, care ar viza clarificarea situaţiei a peste 1 300 de victime şi a aproximativ 100 de persoane decedate şi să conducă la identificarea vinovaţilor. 216. Guvernul susţine apoi că cercetarea în cauză este excepţională, nu numai în raport cu numărul mare de persoane implicate, ci şi în raport cu caracterul istoric sensibil al evenimentului pe care îl cercetează. În opinia acestuia, situaţia specială a reclamantei este doar o parte dintr-un vast ansamblu de fapte şi persoane care au fost victime ale violenţelor ocazionate de manifestaţiile masive desfăşurate la Bucureşti. 217. În plus, conform Guvernului, organele de urmărire penală au efectuat în paralel, în cadrul a patru dosare, cercetări privind infracţiunile de omor deosebit de grav, propagandă pentru război, genocid, tratamente neomenoase, subminarea puterii de stat, acte de diversiune, subminarea economiei naţionale, distrugere şi alte infracţiuni. 218. Conform Guvernului, durata acestei cercetări este justificată, în primul rând, de numărul de răniţi, fiind necesar ca toate aceste persoane să fie supuse unor expertize medico- legale, identificate şi interogate şi să li se acorde posibilitatea de a solicita administrarea probelor; apoi, de numărul de suspecţi şi, în cele din urmă, de numărul de martori, precum şi de dificultăţile presupuse de confruntarea declaraţiilor acestora în scopul stabilirii faptelor. În plus, Guvernul precizează că a fost necesar să fie realizate activităţi de cercetare la faţa locului şi expertize medico-legale, să fie studiate documente şi înregistrări video, precum şi o prezentare pentru recunoaşterea suspecţilor. 219. Guvernul concluzionează că obligaţia de a desfăşura o cercetare efectivă a fost respectată în speţă, în măsura în care este vorba despre o obligaţie de diligenţă şi nu de rezultat. Conform acestuia, cercetarea efectuată în cauză începând din anul 2000 şi până în prezent include toate actele procedurale necesare pentru stabilirea adevărului şi nu a avut nicio perioadă de inactivitate imputabilă autorităţilor.
2. Reamintirea principiilor care decurg din jurisprudenţă 220. Curtea va examina caracterul efectiv al cercetării desfăşurate în speţă în lumina unor principii consacrate în materie şi rezumate, între altele, în hotărârile Güleç împotriva Turciei
(27 iulie 1998, pct. 77-78, Culegere 1998IV), Issaïeva şi alţii împotriva Rusiei (nr. 57947/00, 57948/00 şi 57949/00, pct. 208-213, 24 februarie 2005) şi Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii (citată anterior, pct. 114). 221. Aceasta reaminteşte că obligaţia procedurală care decurge din art. 2 impune realizarea unei cercetări efective atunci când recurgerea la forţă, în special de către agenţii statului, a condus la moartea unei persoane. Este vorba despre o examinare promptă, completă, imparţială şi aprofundată a circumstanţelor în care au fost săvârşite crimele, pentru a putea realiza identificarea şi sancţionarea responsabililor. Nu este o obligaţie de rezultat, ci de mijloace. Era necesar ca autorităţile să fi luat măsuri rezonabile pentru a asigura obţinerea probelor legate de faptele în cauză. În acest context, o cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă este implicită. De asemenea, este necesar ca persoanele responsabile pentru cercetare şi cele care efectuează investigaţiile să fie independente de cele implicate în evenimente. Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică.(Issaïeva şi alţii, citată anterior, pct. 210-211). 222. În plus, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că, în cazul în care obstacole sau dificultăţi împiedică desfăşurarea unei cercetări într-o situaţie deosebită, reacţia promptă a autorităţilor este capitală pentru păstrarea încrederii publicului şi aderarea la statul de drept. Orice carenţă a cercetării, care îi slăbeşte capacitatea de stabilire a circumstanţelor speţei sau de identificare a responsabililor, riscă să conducă la concluzia că nu prezintă gradul de eficienţă necesar (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 134). 223. Din aceleaşi motive, publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în mod suficient cercetarea sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât în practică, cât şi în teorie. Gradul impus de controlul public poate varia de la o situaţie la alta. Totuşi, în toate cazurile, rudele victimei trebuie să fie asociate procedurii în măsura necesară pentru protecţia intereselor lor legitime (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 115, CEDO 2001III). 224. În special, în cazul încălcării grave a unor drepturi fundamentale precum dreptul la viaţă, Curtea a subliniat importanţa dreptului victimelor, al familiilor acestora şi al succesorilor lor, precum şi al întregii societăţi (Şandru şi alţii împotriva României, nr. 22465/03, pct. 79, 8 decembrie 2009), de a cunoaşte adevărul despre circumstanţele acestor evenimente, ceea ce implică dreptul la o cercetare judiciară efectivă (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 144). În contextul statelor care au cunoscut o tranziţie către un regim democratic, este legitim ca un stat de drept să declanşeze urmărirea penală împotriva unor persoane care s-au făcut vinovate de crime într-un regim anterior [a se vedea mutatis mutandis Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, pct. 80-81, CEDO 2001II)]. Prin urmare, în cazul utilizării masive a forţei letale împotriva populaţiei civile, în timpul unor manifestaţii antiguvernamentale care precedă tranziţia de la un regim comunist la un regim mai democratic, Curtea nu poate considera că o cercetare este efectivă dacă are ca rezultat efectul prescripţiei răspunderii penale, în vreme ce înseşi autorităţile au rămas inactive. De altfel, astfel cum a precizat deja Curtea, amnistia sau graţierea sunt, în general, incompatibile cu obligaţia statelor de a cerceta actele de tortură şi de a lupta împotriva impunităţii infracţiunilor internaţionale (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 144).
3. Aplicarea acestor principii în speţă 225. În speţă, Curtea ia act de faptul că, la scurt timp după evenimentele din 1990, a fost iniţiată o cercetare din oficiu. Iniţiate în 1990, procedurile penale privind decesul domnului Velicu-Valentin Mocanu, survenit la 13 iunie 1990, sunt încă pendinte, adică de peste douăzeci de ani. 226. Curtea reaminteşte că, în temeiul competenţei sale ratione temporis, îi este permis să ia în considerare doar perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a convenţiei în România. 227. Aceasta remarcă faptul că, în 1994, cauza era pendinte în faţa parchetului militar. În acest sens, Curtea constată că respectiva cercetare a fost încredinţată procurorilor militari care erau, la fel ca şi unii dintre inculpaţi, militari supuşi principiului subordonării ierarhice (Şandru şi alţii, citată anterior, pct. 74, şi  Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 137). 228. În plus, aceasta evidenţiază că lacunele cercetării au fost constatate de înseşi autorităţile naţionale. Astfel, rezoluţia din 16 septembrie 1998 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie preciza că, până la acel moment, cercetarea nu a permis stabilirea identităţii persoanelor care puseseră efectiv în aplicare decizia executivului de a face apel la ajutorul civililor pentru a restabili ordinea la Bucureşti.  Această lacună a cercetării se datora „faptului că nu fusese audiată niciuna din persoanele care exercitaseră funcţii cu responsabilităţi la momentul faptelor”, în special Preşedintele României în exerciţiu la acea vreme, Prim-ministrul şi adjunctul acestuia, ministrul de Interne, şeful poliţiei, şeful SRI şi ministrul Apărării (supra, pct. 111). Totuşi, cercetarea ulterioară nu a reuşit să remedieze toate carenţele, astfel cum s-a constatat în decizia Curţii Supreme de Justiţie din 30 iunie 2003 (supra, pct. 121) şi în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 17 decembrie 2007 (supra, pct. 125), care au scos în evidenţă viciile procedurii anterioare. 229. În ceea ce priveşte obligaţia de a introduce rudele victimelor în procedură, Curtea observă că reclamanta Anca Mocanu nu a fost informată cu privire la evoluţia cercetării înainte de rechizitoriul din 18 mai 2000 prin care au fost trimişi în judecată inculpaţii acuzaţi de uciderea prin împuşcare a soţului său, că aceasta a fost audiată pentru prima dată de procuror la 14 februarie 2007, adică la aproape şaptesprezece ani de la evenimente (supra, pct. 144) şi că, după decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 17 decembrie 2007, nu a mai fost informată cu privire la această cercetare (supra, pct. 147). Prin urmare, Curtea nu este convinsă că interesele reclamantei Anca Mocanu de a participa la cercetare au fost protejate suficient (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 141). 230. În plus, importanţa mizei pentru societatea românească, care consta în dreptul numeroaselor victime de a şti ce s-a întâmplat, ceea ce implică dreptul la o cercetare judiciară efectivă şi dreptul eventual la reparaţii, ar fi trebuit să impulsioneze autorităţile naţionale să se ocupe de dosar imediat şi fără întârzieri inutile, pentru a preveni orice aparenţă de impunitate a anumitor acte (Şandru şi alţii, citată anterior, pct. 79, şi Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 142 şi 144). 231. Spre deosebire de cauza Şandru şi alţii, citată anterior, în care procedura s-a încheiat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, Curtea observă, în speţă, că, în ceea ce o priveşte pe reclamanta Anca Mocanu, la 6 iulie 2011, cauza era încă pendinte în faţa parchetului
(supra, pct. 146), după două retrimiteri dispuse de cea mai înaltă instanţă a ţării, pentru lacune sau vicii de procedură. Curtea reaminteşte, în această privinţă, că este dificil să se considere că obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 din convenţie sunt îndeplinite în cazul în care victimele sau familiile acestora nu au putut avea acces la o procedură în faţa unei instanţe independente care să se pronunţe cu privire la fapte (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 143). 232. Având în vedere elementele precedente, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu au acţionat cu gradul de diligenţă impus în conformitate cu art. 2 din convenţie în ceea ce o priveşte pe doamna Anca Mocanu. Prin urmare, stabileşte că a fost încălcat aspectul procedural al acestei dispoziţii.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din convenţie
233. Reclamanţii, domnii Marin Stoica şi Teodor Mărieş, se plâng de absenţa unei cercetări efective, imparţiale şi diligente, susceptibilă să conducă la identificarea şi sancţionarea persoanelor responsabile pentru represiunea violentă a manifestaţiilor din 13 şi 14 iunie 1990, în cursul căreia soţul aceştia au fost supuşi la rele tratamente. În acest sens, invocă art. 3 din convenţie. Această dispoziţie este redactată după cum urmează:
Art. 3 „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” 234. Guvernul ridică mai multe excepţii preliminare în această privinţă. 235. Acesta contestă competenţa ratione temporis a Curţii de a examina aceste cereri din perspectiva aspectului procedural al art. 3 din convenţie. Guvernul invocă, de asemenea, neepuizarea căilor de atac interne. În plus, acesta susţine lipsa calităţii de victimă a reclamantului Teodor Mărieş.
A. Cu privire la admisibilitate
1. Cu privire la excepţia de incompatibilitate ratione temporis 236. Având în vedere că evenimentele, precum şi declanşarea cercetărilor, sunt anterioare datei de ratificare a convenţiei de către România, 20 iunie 1994, Guvernul consideră că astfel, Curtea nu este competentă ratione temporis să examineze capătul de cerere întemeiat pe aspectul procedural al art. 3 din convenţie. 237. Conform replicii reclamanţilor, obligaţia procedurală care decurge din art. 3 este distinctă şi independentă de obligaţiile care decurg din aspectul lor material. Aceştia fac referire la cauzele Şandru şi alţii, citată anterior, şi Lăpuşan şi alţii împotriva României (nr. 29007/06, 30552/06, 31323/06, 31920/06, 34485/06, 38960/06, 38996/06, 39027/06 şi 39067/06, pct. 61, 8 martie 2011), în care Curtea a considerat că este competentă ratione temporis pentru a se pronunţa cu privire la capete de cerere similare care vizau ineficienţa unei cercetări penale privind represiunea armată a unor manifestaţii care au avut loc în decembrie 1989.
238. Curtea reaminteşte principiile consacrate în hotărârea Šilih împotriva Sloveniei [(MC), nr. 71463/01, pct. 159-163, 9 aprilie 2009] şi aplicate mai recent într-o cauză similară împotriva României (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior). Astfel, aceasta reaminteşte că obligaţia procedurală inclusă la art. 2 şi 3 din convenţie, de a desfăşura o cercetare efectivă, a devenit o obligaţie distinctă şi independentă care poate fi impusă statului chiar şi în cazul în care atingerea adusă vieţii sau integrităţii corporale a avut loc înainte de intrarea în vigoare a convenţiei în privinţa acestui stat. Totuşi, pentru ca obligaţia procedurală în cauză să devină aplicabilă, trebuie să se stabilească faptul că o parte importantă a măsurilor procedurale au fost sau ar fi trebuit să fie puse în aplicare după ratificarea convenţiei de ţara respectivă. 239. În speţă, Curtea observă că procedura penală începută în 1990 cu privire la represiunea violentă a manifestaţiilor din iunie 1990 a continuat şi după 20 iunie 1994, data ratificării convenţiei de către România. Ulterior acestei date a fost întocmit un rechizitoriu în privinţa decesului mai multor persoane, cu această ocazie (pct. 120), şi au fost pronunţate mai multe hotărâri judecătoreşti (pct. 125 şi următoarele). În prezent, cercetarea este încă pendinte în faţa parchetului. Rezultă că o parte importantă din măsurile procedurale au fost realizate şi că acestea trebuie să fie în continuare puse în aplicare după ratificarea convenţiei. 240. Acelaşi lucru este valabil în ceea ce priveşte acuzaţiile de rele tratamente aduse de reclamanţii Marin Stoica şi Teodor Mărieş, care au fost introduşi în cercetare, în calitate de părţi vătămate, începând cu 2002, hotărârile parchetului şi ale instanţelor în privinţa acestora fiind pronunţate între 2005 şi 2011. 241. Prin urmare, Curtea hotărăşte că este competentă ratione temporis să se pronunţe cu privire la acuzaţia de încălcare a art. 3 sub aspectul său procedural (mutatis mutandis, Agache şi alţii împotriva României, nr. 2712/02, pct. 70-73, 20 octombrie 2009, şi Şandru şi alţii, citată anterior, pct. 59) 242. Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.
2. Cu privire la excepţia referitoare la absenţa calităţii de victimă a domnului Teodor Mărieş 243. Guvernul consideră că reclamantul Teodor Mărieş nu a prezentat în faţa autorităţilor naţionale o plângere ce poate fi susţinută cu probe privind supunerea acestuia unui tratament interzis în cursul evenimentelor din 13 şi 14 iunie 1990. Acesta susţine că reclamantul nu a fost rănit şi a participat de bună voie la manifestaţii în zilele menţionate. 244. În opinia Guvernului, singurele circumstanţe relevante în această privinţă privesc comportamentul acestuia sub escortă la secţia de poliţie şi perioada de timp petrecută în Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi în secţia de poliţie. 245. În ceea ce priveşte acuzaţiile referitoare la comportamentul sub escortă la secţia de poliţie, Guvernul susţine că reclamantul nu a fost supus niciunui tratament inuman sau degradant. Conform acestuia, în ceea ce priveşte ameninţările pe care le-ar fi făcut agenţii statului pentru a convinge persoana în cauză să urce în maşina lor, acest aspect trebuie analizat în raport cu atitudinea reclamantului faţă de pretinsele ameninţări. În această privinţă, Guvernul afirmă că reclamantul a relatat faptul că utilizase termenul „fiare” pentru a se adresa pretinşilor agresori ai acestuia şi că avusese posibilitatea de a coborî din maşină şi de a reproşa în mod agresiv ofiţerilor superiori de poliţie care supravegheau evenimentele modalităţile de intervenţie pentru eliberarea Pieţei Universităţii. Or, conform Guvernului, o
astfel de atitudine a reclamantului ca răspuns la aceste pretinse ameninţări este de natură să dovedească absenţa oricărei atitudini a agenţilor care să fi putut cauza „teamă” sau „angoasă” [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 120, CEDO 2000IV]. 246. În ceea ce priveşte acuzaţiile reclamantului conform cărora agenţii statului şi-au înfipt mâinile în el ca două „fiare”, Guvernul subliniază, în primul rând, absenţa oricărei probe susceptibilă să susţină acuzaţiile sale şi, în subsidiar, absenţa precizării de către reclamant a consecinţelor unui astfel de comportament al agenţilor asupra sa. Prin urmare, conform Guvernului, este rezonabil să se considere că gradul de gravitate al pretinsului comportament imputat agenţilor statului era insuficient pentru a-i cauza reclamantului un minim de suferinţă fizică sau psihică. Guvernul susţine că acest lucru este cu atât mai probabil cu cât reclamantul nu a oferit niciun detaliu privind acest aspect, deşi ar fi putut alege, pentru relatarea faptelor, o manieră foarte explicită şi detaliată, care să descrie diversele stări de spirit şi starea fizică ale acestuia. 247. În ceea ce priveşte acuzaţiile referitoare la perioada de timp petrecută de reclamant în Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi în secţia de poliţie, Guvernul susţine că funcţionarii care l-au văzut pe reclamant cu această ocazie fie l-au ignorat, fie l-au tratat cu respect. În ceea ce priveşte relatarea reclamantului privind dialogul agenţilor statului privind ordinul de a-l lovi, Guvernul invită Curtea să decidă că este vorba doar de afirmaţii nesusţinute de partea reclamantă şi, în subsidiar, să observe absenţa oricărui efect psihic sau fizic asupra acesteia. 248. În cele din urmă, în ceea ce priveşte audierea acestuia de către procuror, Guvernul estimează că a durat două ore. Or, în opinia sa, nu se poate considera că un astfel de interval de timp implică un tratament contrar art. 3 din convenţie. 249. În concluzie, Guvernul este de părere că situaţia de fapt, astfel cum este prezentată de reclamant, nu impune deschiderea unei cercetări oficiale efective privind pretinsele acte de violenţă la care a fost supus la 13 şi 14 iunie 1990. 250. Reclamantul arată că are calitatea de victimă în ceea ce priveşte absenţa unei cercetări efective privind actele violente la care pretinde că a fost supus. În această privinţă, susţine că a fost victima unor acte de violenţă fizică şi psihică, că a fost maltratat, bătut şi supus unui regim de teamă şi teroare împreună cu toţi ceilalţi manifestanţi arestaţi pe stradă în luna iunie 1990.Acesta reiterează faptul că a fost arestat la orele 4.30, la 13 iunie 1990, atunci când se afla împreună cu alţi manifestanţi în faţa Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucureşti şi că a fost dus în două sedii diferite de poliţie, agresat şi ameninţat verbal. 251. În plus, acesta pretinde că a fost ameninţat în continuare după repunerea sa în libertate în seara zilei de 13 iunie 1990, casa acestuia a fost jefuită de necunoscuţi care au intrat prin efracţie şi din cauza acestor ameninţări partenera acestuia a fost obligată să părăsească oraşul pentru a se proteja. 252. .  Curtea reaminteşte că obligaţia procedurală dedusă din art. 3 din convenţie se impune atunci când plângerea privind existenţa tratamentului interzis poate fi „susţinută cu probe” [Chiriţă împotriva României (dec.), nr. 37147/02, 6 septembrie 2007]. 253. În această privinţă, Curtea reaminteşte că acuzaţiile de rele tratamente trebuie să fie susţinute de mijloace de probă corespunzătoare [Selmouni, citată anterior, pct. 88, şi Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 92, CEDO 2010…]. 254. În speţă, Curtea constată că nu este contestat faptul că reclamantul a fost arestat împreună cu alţi manifestanţi la Bucureşti în jurul orelor 4.30, la 13 iunie 1990, şi dus în mai multe sedii ale poliţiei. În schimb, reclamantul afirmă că a fost agresat şi ameninţat verbal,
deşi Guvernul contestă acest lucru, susţinând că relatarea însăşi persoanei în cauză referitoare la reacţiile sale de mânie demonstrează că nu era posibil să îi fi fost teamă. 255. Cu toate acestea, Curtea observă că reclamantul nu a furnizat un certificat medical care să ateste sechele fizice sau psihice (a se vedea, mutatis mutandis, Melinte împotriva României, nr. 43247/02, pct. 33-36, 9 noiembrie 2006, şi Erdoğan Yağız, nr. 27473/02, pct. 43-44, 6 martie 2007). Aceasta remarcă faptul că reclamantul nu a dovedit nici că sesizase autorităţile înainte de anul 2005 şi că le prezentase detaliat propriile suferinţe (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 158). 256. Având în vedere circumstanţele prezentei cauze, în special absenţa unor probe care să ateste efectele fizice şi mentale asupra reclamantului ce decurg din actele denunţate, combinată cu faptul că acesta s-a plâns tardiv în faţa autorităţilor naţionale, Curtea consideră că acestea din urmă nu au încălcat obligaţia procedurală care decurge din art. 3 din convenţie în privinţa persoanei în cauză. 257. Ţinând seama de considerentele precedente, este necesar ca acest capăt de cerere al domnului Mărieş să fie declarat ca fiind în mod vădit nefondat în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
3. Cu privire la excepţia de neepuizare a căilor de atac interne 258. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne şi în ceea ce priveşte cererea domnului Stoica, pentru aceleaşi motive precum cele menţionate în privinţa cererii doamnei Anca Mocanu. 259. Curtea reaminteşte concluziile sale referitoare la excepţia similară invocată în privinţa cererii doamnei Anca Mocanu (supra, pct. 212). Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută. 260. În plus, Guvernul ridică o a doua excepţie de neepuizare în privinţa domnului Stoica, pe motiv că ar fi sesizat prea târziu autorităţile cu o plângere penală, şi anume nu înainte de 2001, adică unsprezece ani după relele tratamente pe care pretinde că le-a suferit. 261. Curtea consideră că argumentele în sprijinul excepţiei invocate de Guvern ridică probleme juridice strâns legate de fondul plângerii, pe care aceasta nu le poate disocia de examinarea respectivei plângeri. De asemenea, Curtea consideră că este necesar ca acestea să fie examinate ţinând seama de prevederea normativă din convenţie invocată de reclamant [a se vedea, mutatis mutandis, Rupa împotriva României (nr. 1), nr. 58478/00, pct. 90, 16 decembrie 2008].
4. Concluzie cu privire la admisibilitatea capătului de cerere al domnului Stoica 262. Curtea constată că acest capăt de cerere al domnului Marin Stoica nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
263. Reclamantul Marin Stoica denunţă ritmul lent al desfăşurării cercetării şi susţine în special că o înregistrare video lungă dovedeşte actele violente la care a fost supus la sediul televiziunii publice şi că furnizează suficiente detalii pentru a permite identificarea vinovaţilor şi a martorilor. Or, în prezent, nicio hotărâre a parchetului sau a instanţelor nu ar fi încercat să
stabilească circumstanţele în care i-ar fi fost aplicate relele tratamente, atât lui, cât şi altor numeroase persoane, în sediul televiziunii publice. 264. În ceea ce îl priveşte în special pe reclamantul Marin Stoica, Guvernul remarcă faptul că primele demersuri întreprinse de acesta pentru a-şi susţine calitatea de persoană vătămată în cursul evenimentelor din 13 şi 14 iunie 1990 au fost efectuate în 2001 prin intermediul unor memorii şi cereri trimise la administraţia prezidenţială, la Ministerul Justiţiei, la poliţie şi la parchet, prin care solicita statului român să îi acorde o despăgubire şi o majorare a pensiei. Primele sesizări cu caracter de plângere penală datează din 9 mai, 10 iulie şi 6 august 2003, astfel cum reiese din rezoluţia din 10 mai 2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. 265. Guvernul adaugă că nu a fost respinsă nicio cerere a reclamantului privind administrarea probelor, precum interogarea martorilor şi realizarea unei noi expertize medico- legale. Prin urmare, Guvernul consideră că, în cazul acestui reclamant, parchetul a acţionat cu diligenţă şi a acceptat toate cererile acestuia, urmărind administrarea unor probe utile şi relevante în cauză. 266. Curtea reaminteşte, de asemenea, că, atunci când un individ afirmă în mod susţinut că a suferit, din partea poliţiei sau a altor servicii similare ale statului tratamente contrarii art. 3 din convenţie, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă statului prin art. 1 de „a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite (…) [în] convenţie”, necesită, implicit, declanşarea unei cercetări oficiale efective. Această cercetare, după exemplul celei impuse la art. 2, trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea vinovaţilor (Labita, citată anterior, pct. 131). 267. Aşa cum este imperativ ca autorităţile interne competente să deschidă o cercetare şi să adopte măsuri de îndată ce le-au fost aduse la cunoştinţă acuzaţii de rele tratamente, persoana în cauză are, de asemenea, obligaţia să dea dovadă de diligenţă şi iniţiativă [a se vedea, mutatis mutandis, Frandeş împotriva României (dec.), nr. 35802/05, 17 mai 2011]. 268. În speţă, Curtea observă că reclamantul Marin Stoica a fost victima unor acte violente la 13 iunie 1990. Acesta pretinde că a fost invitat de poliţie să îşi recupereze actele de identitate la trei luni după evenimente şi că, între timp, acesta se izolase în casă, de teamă să nu fie din nou arestat, torturat şi încarcerat (supra, pct. 95).  Aceasta observă totuşi că nu a depus plângere cu această ocazie. 269. Primele demersuri ale acestuia pentru a-şi susţine calitatea de persoană vătămată în cursul evenimentelor din 13 şi 14 iunie 1990 au fost efectuate abia în 2001, atunci când a solicitat statului român să îi acorde despăgubiri. 270. Având în vedere ansamblul elementelor de la dosar, Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că reclamantul a adus în atenţia autorităţilor plângerea sa privind actele de violenţă suferite la 13 iunie 1990 abia după unsprezece ani de la aceste evenimente. 271. Desigur, plângerea acestuia a fost conexată la dosarul nr. 75/P/1998 care are ca obiect, între altele, cercetarea privind acuzaţiile de tratamente neomenoase (supra, pct. 162). În cadrul acestui dosar, mai multe acte de cercetare, printre care două expertize medico- legale, au fost realizate în beneficiul reclamantului. Ulterior, cauza a fost închisă în principal ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, în ceea ce priveşte infracţiunile de loviri şi alte vătămări sau de comportament abuziv, denunţate de reclamant.  În ceea ce priveşte acuzaţia de rele tratamente, rezoluţia din 17 iunie 2009 preciza că, în speţă, nu era îndeplinită condiţia impusă de lege, şi anume ca tratamentele neomenoase să vizeze „persoane căzute în puterea adversarului”.  Rezultă că, în momentul introducerii plângerii reclamantului, conform
normelor de drept intern, termenul de prescripţie a răspunderii penale era deja obţinut pentru infracţiuni precum lovirea şi alte vătămări sau comportamentul abuziv. 272. Dacă poate accepta faptul că, în situaţii de încălcare gravă a unor drepturi fundamentale, este necesar să se ia în considerare vulnerabilitatea victimelor, în special incapacitatea lor, în anumite cazuri, de a face plângere, de teama represaliilor, Curtea nu găseşte, în speţă, niciun argument convingător care să justifice faptul că reclamantul a rămas pasiv şi a aşteptat unsprezece ani înainte să depună plângere la autorităţile competente. 273. În consecinţă, având în vedere circumstanţele deosebite ale speţei, în special pasivitatea reclamantului pe parcursul unei perioade extrem de lungi, Curtea consideră că nu a fost încălcat art. 3 din convenţie.
III. Cu privire la încălcarea art. 6 din convenţie, pretinsă de asociaţia reclamantă
274. Asociaţia reclamantă se plânge de durata procedurii penale la care a participat în calitate de parte civilă şi solicită repararea prejudiciului cauzat la 14 iunie 1990 prin pătrunderea fără drept în sediul său, distrugerea bunurilor sale şi agresarea membrilor săi. 275. În această privinţă, asociaţia denunţă încălcarea art. 6 din convenţie, ale cărui dispoziţii relevante în speţă sunt formulate după cum urmează: „Orice persoană are dreptul la judecarea […] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă […] care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […]”
A. Cu privire la admisibilitate
276. Curtea consideră că acest capăt de cerere nu poate fi declarat în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. Având în vedere că nu a fost identificat niciun alt motiv de inadmisibilitate, este necesar ca acest capăt de cerere să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
277. Curtea ia act de faptul că asociaţia a depus o plângere penală formală pe 26 iulie 1990, cu constituire de parte civilă pentru prejudiciile suferite de aceasta în cursul evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990. Investigaţia acestei plângeri penale a fost efectuată în cadrul cercetării care s-a finalizat prin rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009. Prin urmare, a durat aproape nouăsprezece ani. 278. În ceea ce priveşte competenţa sa ratione temporis, Curtea se poate pronunţa cu privire la capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii numai pentru perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a convenţiei în România. Durata procedurii care trebuie luată în calcul este aşadar de cincisprezece ani. 279. Curtea reaminteşte că a constatat în repetate rânduri, în cauze care au ridicat probleme similare celor din prezenta cauză, că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie [Frydlender împotriva Franţei (MC), nr.  30979/96, CEDO 2000VII, şi Săileanu împotriva României, nr. 46268/06, pct. 50, 2 februarie 2010]. 280. După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta cauză.
281. Având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, aceasta consideră că, în speţă, durata procedurii în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei „termenului rezonabil”. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 în ceea ce priveşte capătul de cerere al asociaţiei reclamante.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
282. Invocând art. 8 din convenţie, reclamantul Teodor Mărieş se plânge că a făcut obiectul unor măsuri secrete de supraveghere, în special ascultarea convorbirilor telefonice. În opinia lui, aceste măsuri constituie un mijloc de presiune al autorităţilor în raport cu activitatea sa de preşedinte al unei asociaţii ce militează pentru o cercetare efectivă cu privire la numărul mare de persoane ucise şi rănite în decembrie 1989. 283. Părţile relevante în speţă ale art. 35 § 2 din convenţie sunt formulate astfel: „2. Curtea nu reţine nicio cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, dacă: […] b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte […] şi dacă ea nu conţine fapte noi. […]” 284. Curtea reaminteşte că, atunci când verifică dacă două cauze sunt în esenţă aceleaşi, ia în considerare identitatea părţilor în cele două proceduri, prevederile legale pe care se întemeiază acestea, natura capetelor de cerere ale părţilor şi natura reparaţiei pe care doresc să o obţină [a se vedea, mutatis mutandis, Smirnova şi Smirnova împotriva Rusiei (dec.), nr. 46133/99 şi 48183/99, 3 octombrie 2002, Folgerø şi alţii împotriva Norvegiei (dec.), nr. 15472/02, 14 februarie 2006, şi Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei (nr. 2) (MC), nr. 32772/02, pct. 63, CEDO 2009-…]. 285. În speţă, Curtea observă că reclamantul a introdus anterior o altă cerere în faţa sa, înregistrată cu numărul 33810/07, în care era formulat, în temeiul art. 8, un capăt de cerere similar celui invocat în cadrul prezentei cereri înregistrate cu numărul 45886/07. Cererea precedentă, întemeiată, de asemenea, pe faptele denunţate în prezenta cauză, a condus la constatarea încălcării art. 8 (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 161-176). 286. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă, în speţă, prezentul capăt de cerere este „în mod esenţial acelaşi” cu cel prezentat deja în cererea nr. 33810/07. 287. Aceasta remarcă faptul că, în raport cu cererea anterioară, reclamantul nu a adus în faţa Curţii, în cadrul capătului său de cerere formulat în prezenta cerere din perspectiva art. 8, niciun element care să constituie un fapt nou, în sensul art. 27 § 1 lit. b) din convenţie [a se vedea, a contrario, Delgado împotriva Franţei, nr. 38437/97, decizia Comisiei din 9 septembrie 1998, şi C.G. şi alţii împotriva Bulgariei (dec.), nr. 1365/07, 13 martie 2007]. 288. Rezultă că acest capăt de cerere, fiind „în mod esenţial acelaşi” cu cel care a fost prezentat anterior de reclamantul Teodor Mărieş în faţa Curţii, intră sub incidenţa art. 35 § 2 lit. b) din convenţie şi, în consecinţă, trebuie să fie respins, în temeiul art. 35 § 2 şi 4 din convenţie.
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 34 din convenţie
289. Invocând art. 34 din convenţie, reclamanţii pretind că autorităţile ar fi exercitat asupra lor ameninţări şi presiuni, cu scopul de a-i face să renunţe la cererile lor în faţa Curţii şi că nu au avut acces la documentele cercetării. 290. Având în vedere constatarea referitoare la aspectul procedural al art. 2 (supra, pct. 232), Curtea consideră că nu este necesar să examineze în continuare dacă au fost încălcate, în speţă, aceste dispoziţii (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 181).
VI. Cu privire la celelalte încălcări pretinse
291. În temeiul art. 5 din convenţie, reclamantul Marin Stoica pretinde că a fost arestat abuziv la 13 iunie 1990. În temeiul aceleiaşi dispoziţii, reclamantul Teodor Mărieş pretinde că a fost lipsit de libertate în mod abuziv în perioada 18 iunie-30 octombrie 1990. Acesta susţine, de asemenea, că a fost supus la rele tratamente în cursul aceleiaşi perioade. 292. Curtea reaminteşte că intrarea în vigoare a convenţiei pentru România a avut loc la 20 iunie 1994. 293. Rezultă că aceste plângeri sunt incompatibile ratione temporis cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 a) şi că trebuie să fie respinse în temeiul art. 35 § 4.
VII. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
294. Art.  41 din convenţie prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Cererea de reparaţie echitabilă a doamnei Anca Mocanu
295. Curtea aminteşte, în primul rând, jurisprudenţa sa consacrată conform căreia o hotărâre de constatare a unei încălcări implică, pentru statul pârât, obligaţia juridică, conform convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina consecinţele, astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia. Statele contractante, părţi într-o cauză, au, în principiu, libertatea de a alege mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri de constatare a unei încălcări. Dacă natura încălcării permite restitutio in integrum, este obligaţia statului pârât să o realizeze. Dacă, în schimb, dreptul naţional nu permite sau nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor încălcării, art. 41 abilitează Curtea să acorde părţii vătămate, dacă este cazul, reparaţia pe care o consideră potrivită (Sfrijan împotriva României, nr. 20366/04, pct. 44, 22 noiembrie 2007). Astfel, de exemplu, în cazul încălcării art. 6 din convenţie, aplicarea principiului restitutio in integrum implică plasarea reclamanţilor, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar afla dacă nu ar fi existat încălcarea cerinţelor acestei dispoziţii (Sfrijan, citată anterior, pct. 45-48). 296. În prezenta cauză, Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea aspectului procedural al art. 2 din convenţie din cauza absenţei unei cercetări efective cu privire la decesul soţului reclamantei.  Prin urmare, statul pârât trebuie să adopte măsurile necesare pentru a accelera
cercetările cu privire la uciderea domnului Velicu-Valentin Mocanu, cu scopul de a pronunţa o hotărâre conformă cu cerinţele convenţiei (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 202). 297. Reclamanta solicită 200 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, pe care l-ar fi suferit ca urmare a duratei excesive a cercetării privind uciderea soţului său. Aceasta declară că, după uciderea soţului său, atunci când acesta avea 22 de ani şi ea avea 20, a rămas singură cu cei doi copii ai lor, unul în vârstă de doi ani şi celălalt de câteva luni. Ea afirmă că, în cursul celor douăzeci de ani care au urmat, perioadă în care ar fi aşteptat finalizarea cercetării şi stabilirea persoanelor responsabile pentru uciderea soţului ei, a fost nevoită să se întreţină pe ea şi pe cei doi copii lucrând ca femeie de serviciu, îndurând condiţii de viaţă deosebit de grele. 298. Aceasta solicită, în plus, 100 000 EUR cu titlu de prejudiciu material, fără să explice în ce anume constă acesta. 299. Guvernul consideră că cererile sale de reparaţie echitabilă sunt excesive şi nejustificate şi solicită Curţii să le respingă. 300. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. 301. În schimb, consideră că este necesar să se acorde o reparaţie echitabilă din cauza faptului că autorităţile naţionale nu au tratat dosarul cu privire la decesul prin împuşcare al soţului reclamantei cu diligenţa impusă la art. 2 din convenţie. Pe baza elementelor de care dispune, în special faptul că cercetarea este încă pendinte, Curtea consideră că încălcarea art. 2 sub aspect procedural le-a cauzat persoanelor în cauză un prejudiciu moral considerabil, punându-i într-o situaţie de suferinţă şi frustrare. Pronunţându- se în echitate, aceasta acordă reclamantei 30 000 EUR cu acest titlu.
B. Asociaţia reclamantă
302. Asociaţia reclamantă nu a prezentat nicio cerere de reparaţie echitabilă în termenul prevăzut în acest sens.
C. Cheltuieli de judecată
303. Reclamanţii nu au formulat o cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată.
D. Dobânzi moratorii
304. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea
1. Hotărăşte, în unanimitate, să conexeze cererile;
2. Declară, în unanimitate, cererile admisibile în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe art. 2 din convenţie, în ceea ce o priveşte pe reclamanta Anca Mocanu, pe art. 3 din convenţie în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Marin Stoica şi pe art. 6 § 1 din convenţie în ceea ce o priveşte pe asociaţia reclamantă, şi inadmisibile pentru celelalte capete de cerere;
3. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 2 din convenţie sub aspect procedural în ceea ce o priveşte pe reclamanta Anca Mocanu;
4. Hotărăşte, cu cinci voturi la două, că nu a fost încălcat art. 3 din convenţie în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Marin Stoica;
5. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie în ceea ce o priveşte pe asociaţia reclamantă;
6. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar să fie examinat capătul de cerere întemeiat pe art. 34 din convenţie.
7. Hotărăşte, în unanimitate: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei Anca Mocanu, în termen de trei luni de la data la care hotărârea rămâne definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 30 000 EUR (treizeci mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
8. Respinge, cu cinci voturi la două, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 13 noiembrie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Preşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi art. 74 § 2 din regulament, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre: – opinia concordantă a domnului judecător Streteanu; – opinia separată a doamnei judecător Ziemele, la care aderă şi domnul judecător Šikuta.
J.C.M. S.Q.
Opinia concordantă a domnului judecător Streteanu
Am votat la fel ca majoritatea referitor la constatarea neîncălcării art. 3 în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Marin Stoica şi subscriu la concluziile hotărârii. Totuşi ţin să subliniez câteva aspecte pe care le consider deosebit de importante. Curtea s-a pronunţat în mod constant în privinţa art. 3 din convenţie că, în cazul în care o persoană afirmă în mod susţinut că agenţii statului au supus-o unui tratament contrar art. 3, autorităţile competente au obligaţia de a desfăşura o „cercetare oficială şi efectivă”. care să permită stabilirea faptelor, precum şi identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, Şerban împotriva României, nr. 11014/05, pct. 80, 10 ianuarie 2012). În plus, această cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă în cadrul obligaţiei de a cerceta există şi în cazul în care cercetarea vizează fapte săvârşite de civili (Ebcin împotriva Turciei, nr. 19506/05, pct. 56, 1 februarie 2011). În cele din urmă, conform Curţii, nu este acceptabil, în principiu, ca desfăşurarea şi finalizarea unor asemenea procese să fie împiedicate, printre altele, de prescripţia penală, ca urmare a tergiversărilor judiciare incompatibile cu cerinţa de celeritate şi diligenţă rezonabilă, implicită în acest context (Okkalı împotriva Turciei, nr. 52067/99, pct. 76, CEDO 2006XII, Türkmen împotriva Turciei, nr. 43124/98, 19 decembrie 2006, Hüseyin Şimşek împotriva Turciei, nr. 68881/01, pct. 67, 20 mai 2008, şi Şerban, citată anterior, pct. 80). Prin urmare, se poate vorbi despre o obligaţie fundamentală care decurge din aspectul procedural al art. 3 – odată sesizate cu o cauză privind tratamente contrare acestei dispoziţii, autorităţile judiciare trebuie să dea dovadă de celeritate în desfăşurarea cercetării, pentru a evita ca răspunderea penală să fie eliminată ca urmare a prescripţiei.  Dar, în măsura în care reclamantul sesizează autorităţile judiciare abia după curgerea termenul de prescripţie, ce pot face autorităţile pentru a se achita de această obligaţie care decurge din art. 3? Având în vedere că prescripţia împiedică exercitarea unei acţiuni publice, urmărirea penală nu poate continua. În consecinţă, singura obligaţie care le revine autorităţilor în acest caz este aceea de a se asigura că încadrarea juridică a faptelor este corectă şi că intervine prescripţia în raport cu această încadrare. Este exact ceea ce au făcut autorităţile în speţă. Dat fiind faptul că, în dreptul românesc, infracţiunile de violenţă sunt încadrate în funcţie de durata îngrijirilor medicale pe care le necesită leziunile suferite, procurorul a dispus efectuarea unei noi expertize, solicitând medicilor legişti să stabilească dacă rănile suferite de reclamant îi puseseră viaţa în pericol şi dacă exista o legătură de cauzalitate între acest traumatism şi afecţiunile medicale de care suferea acesta la data la care fusese dispusă efectuarea acestei expertize (pct. 172 din hotărâre). Dacă expertiza ar fi confirmat una dintre aceste ipoteze, ar fi putut exista o încadrare juridică mai gravă a faptelor (vătămare corporală gravă sau tentativă de omor), determinând un termen de prescripţie mai lung. În speţă, având în vedere că noua expertiză a confirmat concluziile primei expertize, procurorul a fost nevoit să menţină încadrarea juridică a faptelor şi să ia în considerare intervenţia prescripţiei. Eventual, ar putea fi ridicată o altă problemă în această privinţă. În cazuri precum cel în speţă, există motive pentru a exclude de plano prescripţia? Cu alte cuvinte, sfera infracţiunilor imprescriptibile poate fi extinsă pentru a include fapte precum cele a căror victimă a fost reclamantul?  Câteva hotărâri recente ale Curţii par să indice un răspuns afirmativ.  În fapt, Curtea a hotărât că, în cazul utilizării masive a forţei letale împotriva populaţiei civile în timpul unor manifestaţii antiguvernamentale care precedă tranziţia de la un regim comunist la
un regim mai democratic, Curtea nu poate accepta că o cercetare este efectivă dacă are ca rezultat efectul prescripţiei răspunderii penale, în vreme ce înseşi autorităţile au rămas inactive (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României, 33810/07 şi 18817/08, pct. 144, 24 mai 2011). În plus, Curtea a subliniat că amnistia şi graţierea sunt, în general, incompatibile cu obligaţia statelor de a cerceta actele de tortură şi de a lupta împotriva impunităţii crimelor internaţionale. [Ould Dah împotriva Franţei (dec.), nr. 13113/03, 17 martie 2009, Abdülsamet Yaman împotriva Turciei, nr. 32446/96, pct. 55, 2 noiembrie 2004]. Consider totuşi că această jurisprudenţă nu le impune statelor o obligaţie de a exclude de plano prescripţia pentru fapte susceptibile să intre sub incidenţa art. 3. În opinia mea, hotărârea pronunţată în cauza Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României nu stabileşte obligaţia organului legislativ de a declara omorul imprescriptibil.  În conformitate cu jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a subliniat pur şi simplu că o cercetare desfăşurată în cursul termenului de prescripţie şi care este caracterizată mai degrabă de pasivitatea autorităţilor nu poate fi considerată efectivă. În acelaşi timp, faptul că o cercetare are ca rezultat condamnări înainte de expirarea termenului de prescripţie nu o face în mod necesar eficientă (Şandru şi alţii împotriva României, nr. 22465/03, pct. 73-80, 8 decembrie 2009). În cele din urmă, imprescriptibilitatea trebuie să îşi păstreze caracterul excepţional, adică trebuie să fie rezervată, în principiu, infracţiunilor care ţin de dreptul internaţional penal (genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război). În consecinţă, un comportament fie este calificat drept infracţiune internaţională, ceea ce îl face imprescriptibil, fie rămâne supus normelor de drept comun. Este dificil de conceput crearea unei categorii autonome de infracţiuni penale a căror gravitate se situează între infracţiunile care ţin de dreptul internaţional şi infracţiunile de drept comun, dar căreia să i se aplice imprescriptibilitatea proprie infracţiunilor internaţionale.  O astfel de categorie, care ar fi identificată doar în contextul unor acte incriminate (folosirea masivă a forţei letale împotriva populaţiei civile în cursul unor tulburări sociale care caracterizează o schimbare a regimului politic) nu are precizia impusă de dreptul penal. În ultimul rând, amnistia şi graţierea, în ciuda anumitor asemănări cu prescripţia, au motive foarte diferite de aceasta. În fapt, ele exprimă voinţa statului de a renunţa la dreptul de a urmări penal o persoană sau dreptul de a o obliga la executarea pedepsei aplicate. Atunci când această renunţare priveşte o infracţiune pentru care există o obligaţie de cercetare efectivă, amnistia sau graţierea devin mijloace care îi permit statului să eludeze obligaţia sa de cercetare.  De unde incompatibilitatea actelor de amnistie sau graţiere cu obligaţiile care decurg din art. 3. Spre deosebire de amnistie sau graţiere, care îşi au sursa întotdeauna în voinţa statului, prescripţia nu indică în mod necesar intenţia statului de a nu se achita de obligaţiile impuse la art. 3 sau o neglijenţă în îndeplinirea acestor obligaţii. În fapt, prescripţia se poate datora fie pasivităţii autorităţilor, fie pasivităţii victimei care nu doreşte să sesizeze autorităţile. În primul caz, prescripţia arată, în fapt, nerespectarea de către stat a obligaţiilor sale, în vreme ce, în al doilea caz, este dificil să fie învinuite autorităţile. Din acest motiv, posibilitatea de a prescrie acţiunea publică care priveşte comportamente susceptibile să intre sub incidenţa art. 3 nu este incompatibilă în sine cu obligaţiile care decurg din acest text. Prin urmare, Curtea nu are niciun motiv pentru a exclude de plano prescripţia în ceea ce priveşte această categorie de fapte, dar aceasta trebuie să verifice în fiecare caz în parte dacă prescripţia dezvăluie pasivitatea autorităţilor judiciare sau este imputabilă exclusiv reclamantului.
Opinia separată a doamnei judecător Ziemele, la care aderă domnul judecător Sikuta
(Traducere)
1. Este necesar să reamintim că, astfel cum a afirmat în mod constant Curtea, „[î]n cazul unor rele tratamente aplicate deliberat de către agenţii statului prin încălcarea art. 3, [..] se impun două măsuri pentru ca reparaţia să fie suficientă. În primul rând, autorităţile statului trebuie să realizeze o cercetare aprofundată şi efectivă care să poată conduce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili (a se vedea, printre altele, Krastanov, citată anterior, pct. 48; Çamdereli împotriva Turciei, nr. 28433/02, pct. 28-29, 17 iulie 2008; şi Vladimir Romanov, citată anterior, pct. 79 şi 81). În al doilea rând, reclamantul trebuie, după caz, să primească o compensaţie [Vladimir Romanov, citată anterior, pct. 79, şi, mutatis mutandis, Aksoy, citată anterior, pct. 98, şi Abdülsamet Yaman împotriva Turciei, nr. 32446/96, pct. 53, 2 noiembrie 2004 (aceste două hotărâri în contextul art. 13)] sau, cel puţin, să aibă posibilitatea să solicite şi să obţină o despăgubire pentru prejudiciul cauzat de relele tratamente [a se compara, mutatis mutandis, Nikolova şi Velitchkova, citată anterior, pct. 56 (cu privire la o încălcare a art. 2); Çamdereli, citată anterior, pct. 29; şi Yeter împotiva Turciei, nr. 33750/03, pct. 58, 13 ianuarie 2009]. Astfel cum a explicat Curtea: „[î]n ceea ce priveşte cerinţa efectuării unei cercetări aprofundate şi efective, Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană afirmă în mod credibil, că a suferit, în mâinile poliţiei sau ale altor servicii similare ale statului, grave violenţe ilicite şi contrare art. 3, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă statului de art. 1 din convenţie de a « recunoaşte oricărei persoane care intră sub jurisdicţiei [sale], drepturile şi libertăţile definite (…) [în] convenţie», necesită, implicit, declanşarea unei cercetări oficiale efective.” Această cercetare, asemenea celei rezultate din art. 2, trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili (a se vedea, în special, Assenov şi alţii, citată anterior, pct. 102; Labita, citată anterior, pct. 131; Çamdereli, citată anterior, pct. 3637, şi Vladimir Romanov, citată anterior, pct. 81). Pentru ca o cercetare să fie efectivă în practică, condiţia prealabilă este ca statul să fi promulgat dispoziţii de drept penal care să reprime practicile contrare art. 3 (a se compara, mutatis mutandis, M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, pct. 150, 153 şi 166, CEDO 2003-XII, Nikolova şi Velitchkova, citată anterior, pct. 57, şi Çamdereli, citată anterior, pct. 38)”. Încheierea unei astfel de cercetări ca urmare a intervenţiei prescripţiei ar impune o examinare serioasă de către Curte a compatibilităţii unui astfel de rezultat cu cerinţele art. 3. În orice caz, cauza de faţă este cu atât mai gravă cu cât evenimentele din 13 şi 14 iunie 1990 se înscriu în procesul prin care a fost răsturnat regimul comunist din România. Această cauză priveşte, de asemenea, evenimente similare celor care au condus la căderea lui Nicolae Ceauşescu, care a avut loc în decembrie 1989: în ţară domneau incertitudinea şi agitaţia; populaţia continua să se elibereze de fosta putere politică şi manifestaţiile care au avut loc în Piaţa Universităţii sunt dovada luptei iniţiate pentru promovarea unui nou regim democratic. În opinia mea, este vorba despre circumstanţe speciale, astfel cum o demonstrează, în mod evident, reacţia aşa-zisului Guvern de tranziţie, care hotărâse să reprime nişte manifestaţii paşnice prin toate mijloacele de care dispunea. 2. Camera a considerat că, în cazul în care măsurile adoptate pentru reprimarea unor manifestaţii paşnice conduc la decesul unui civil, precum în cazul soţului primei reclamante în speţă, probabil că respectiva cauză nu ar trebui să se finalizeze prin intervenţia prescripţiei.  În orice caz, procedura internă referitoare la cauza Mocanu este încă pendinte. Este de presupus
că, şi în cazul în care procedura s-ar fi încheiat prin intervenţia prescripţiei, camera nu ar fi considerat că era vorba despre un rezultat compatibil cu obligaţiile care decurg din art. 2. 3. Camera a decis, de asemenea, că, atunci când o persoană, precum domnul Stoica, este în mod accidental victima recurgerii la forţă de către agenţi ai statului care reprimă manifestaţii paşnice, aceasta trebuie să urmeze căile obişnuite ale procedurii penale, din care face parte regula prescripţiei.  Astfel cum subliniază camera, deşi recunoaşte faptul că victimele unor astfel de evenimente pot fi vulnerabile, ceea ce le poate întârzia demersurile pentru a depune plângere la autorităţi, aceasta nu consideră acceptabil faptul că domnul Stoica a sesizat autorităţile abia în 2001 (pct. 270-272 din hotărâre). Camera nu consideră relevant faptul că autorităţile au înregistrat ele însele plângerea reclamantului şi au conexat-o la dosarul penal nr. 75/P/1998. Aceasta admite că cercetarea privind acţiunile care au condus la rănirea unor civili în cadrul represiunii unor manifestaţii paşnice se poate încheia cu prescripţia, aşa cum se pare că s-a întâmplat în speţă (pct. 271 din hotărâre). 4. În primul rând, nu pot subscrie la abordarea camerei, care nu ţine seama de toate măsurile de cercetare adoptate de autorităţi după depunerea plângerii domnului Stoica în 2001. Camera validează astfel comportamentul contradictoriu şi ambiguu al autorităţilor în ceea ce priveşte cazul special al domnului Stoica, precum şi ansamblul episodului de abuz de putere săvârşit de autorităţile statului cu ocazia reprimării manifestaţiilor.  Camera admite, de asemenea, că o cercetare ineficientă se poate încheia cu aplicarea prescripţiei, astfel cum s-a întâmplat în cazul în speţă în urma rezoluţiei din 17 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pct. 187-188 din hotărâre). Această atitudine a camerei este contrară jurisprudenţei Curţii, care nu admite ca un stat să îşi justifice pasivitatea prin efectul prescripţiei, al graţierii sau al amnistiei, cu atât mai mult atunci când statul a recurs masiv la o forţă pentru a reprima nişte manifestaţii paşnice şi democratice (pct. 261 din hotărâre). Este pe deplin adevărat că domnul Stoica a întârziat să acţioneze, dar întârzierile şi ineficienţa autorităţilor române sunt mult mai grave, ţinând seama de faptul că aveau în special obligaţia de a clarifica evenimentele care au avut loc în momentul în care poporul român se lupta pentru a obţine un guvern liber şi democratic. În aceste condiţii, îmi permit să afirm că nu mai este vorba doar despre o chestiune de drept penal sau de cercetare a unei infracţiuni simple constând în loviri şi alte vătămări, caz în care prescripţia răspunderii penale poate interveni după trei ani, astfel cum prevede dreptul penal intern. Dimpotrivă, soarta domnului Stoica se înscrie într-o serie de încălcări grave ale drepturilor omului. 5. În al doilea rând, atunci când este vorba despre un context de grave încălcări ale drepturilor omului, care pot însoţi o schimbare a regimului politic, Curtea a subliniat că este deosebit de important să fie desfăşurată o cercetare corespunzătoare cu scopul descoperirii adevărului. Or, o astfel de cercetare nu se poate încheia cu efectul prescripţiei (Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României, nr. 33810/07 şi 18817/08, pct. 144, 24 mai 2011). Această abordare adoptată de Curte este conformă cu principiile fundamentale şi directivele privind dreptul la recurs şi la reparaţie al victimelor încălcărilor flagrante ale dreptului internaţional al drepturilor omului şi ale încălcărilor grave ale dreptului internaţional umanitar, adoptate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în Rezoluţia 60/147 din 16 decembrie 2005. Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat o listă detaliată care stabileşte, în esenţă, obligaţia de a nu permite ca încălcările flagrante ale drepturilor omului să rămână nepedepsite.  Din rândul acestor principii, le putem menţiona pe următoarele: „[î]n cazul unor încălcări flagrante ale dreptului internaţional al drepturilor omului […] statele au obligaţia de a ancheta şi, dacă există elemente de probă suficiente, datoria de a aduce în faţa
justiţiei persoana presupusă a fi responsabilă şi de a pedepsi persoana declarată vinovată pentru încălcările respective. […]” „Atunci când prescripţia este prevăzută de un tratat aplicabil sau o altă obligaţie internaţională, aceasta nu se aplică în cazul încălcărilor flagrante ale dreptului internaţional al drepturilor omului […]” „Prescripţia prevăzută în dreptul intern pentru alte tipuri de încălcări care nu constituie infracţiuni de drept internaţional, inclusiv termenele aplicabile acţiunilor civile şi altor proceduri, nu ar trebui să fie restrictivă în mod necorespunzător.” Curtea a subscris la o abordare similară în special în cauza Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României du 24 mai 2011 (citată anterior), în care circumstanţele sunt similare celor în speţă. 6. Pe scurt, nu pot admite adoptarea de către cameră a două abordări diferite, deşi este vorba despre două persoane care au fost victime ale aceloraşi evenimente.  Înseşi autorităţile române nu au refuzat să deschidă o cercetare cu privire la plângerile domnului Stoica, deşi acestea au fost sesizate în 2001. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu trebuie, prin urmare, să adopte o altă decizie în această privinţă. În opinia mea, a fost încălcat art. 3 în ceea ce îl priveşte pe domnul Stoica.

TROISIÈME SECTION
AFFAIRE ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
(Requêtes nos 10865/09, 45886/07 et 32431/08)
ARRÊT
STRASBOURG
13 novembre 2012
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Anca Mocanu et autres c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Egbert Myjer, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, juges, Florin Streteanu, juge ad hoc, et de Santiago Quesada, greffier de section, Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25 septembre 2012, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date :
PROCÉDURE
1.  A l’origine de l’affaire se trouvent trois requêtes dirigées contre la Roumanie et dont trois ressortissants de cet État, Mme Anca Mocanu (requête no 10865/09) et M. Marin Stoica (requête no 32431/08), ainsi que M. Teodor Mărieş et une personne morale de droit roumain, ayant son siège à Bucarest, l’association « 21 Décembre 1989 » (requête no 45886/07), ont saisi la Cour le 13 juillet 2007, le 25 juin 2008 et le 28 janvier 2009 respectivement en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »). 2.  Les requérants Mme Anca Mocanu, M. Teodor Mărieş et l’association requérante sont représentés par Mes Ionuţ Matei, Antonie Popescu et Ioana Sfîrăială, avocats à Bucarest. Le requérant M. Marin Stoica, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, a été représenté par Me Diana Nacea, avocate à Bucarest, jusqu’au 8 décembre 2009. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horaţiu Radu, puis Mme Irina Cambrea, du ministère des Affaires étrangères. 3.  A la suite du déport de M. Corneliu Bîrsan, juge élu au titre de la Roumanie, le Gouvernement a désigné M. Florin Streteanu pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 26 § 4 de la Convention et 29 § 1 du règlement). 4.  Les requérants se plaignent en particulier de l’absence d’enquête effective sur la répression violente dont ils auraient été victimes lors des manifestations antigouvernementales qui se sont déroulées en juin 1990.
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 1
5.  Le 9 février 2009, la Cour a décidé de joindre les requêtes nos 45886/07 et 32431/08 et de les communiquer au Gouvernement. 6.  Le 15 mars 2011, la Cour a décidé de communiquer au Gouvernement également la requête no 10865/09. 7.  En vertu de l’article 29 § 1 de la Convention, la chambre se prononcera en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.
EN FAIT
I.  LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE
8.  Les requérants Mme Anca Mocanu et M. Marin Stoica sont deux ressortissants roumains nés respectivement en 1970 et en 1948 et résidant à Bucarest. 9.  Le requérant M. Teodor Mărieş est un ressortissant roumain né en 1962 et résidant à Bucarest. Il est actuellement le président de l’association requérante. 10.  L’association « 21 Décembre 1989 » (Asociaţia 21 Decembrie 1989) est une association créée le 9 février 1990 et qui rassemble des victimes blessées et des parents des victimes décédées lors de la violente répression des manifestations anticommunistes qui ont eu lieu en Roumanie en décembre 1989, au moment du renversement du chef de l’État en exercice, Nicolae Ceauşescu. L’association, qui soutient les intérêts des victimes des évenements de décembre 1989 dans la procédure pénale menée par le parquet près la Haute Cour de cassation et de justice (ancienne Cour suprême de justice), faisait partie des groupes qui avaient soutenu les manifestations antigouvernementales ayant eu lieu à Bucarest entre avril et juin 1990. Les manifestants demandaient, entre autres, l’identification des responsables des violences perpétrées en décembre 1989.
A.  Les violents incidents qui se sont déroulés du 13 au 15 juin 1990 à Bucarest
11.  Le 13 juin 1990, d’importantes manifestations eurent lieu dans les rues de Bucarest et, notamment, sur la place de l’Université. L’intervention des forces de sécurité, décidée par le Gouvernement, ainsi qu’il ressort de la décision du 17 juin 2009 du parquet près la Haute Cour de cassation et de justice, fit plusieurs victimes parmi les civils, dont l’époux de la requérante Anca Mocanu, M. VelicuValentin Mocanu, qui fut tué par balle.
2 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
12.  Le 14 juin 1990, des convois de milliers de mineurs furent conduits à Bucarest, principalement en provenance de la région minière de la vallée de Jiu (Valea Jiului) située à environ 300 km de Bucarest, pour soutenir la répression des manifestants. Le 14 juin 1990, à 6 h 30, le président de la Roumanie s’adressa aux mineurs arrivés sur la place devant le siège du gouvernement, les invitant à aller vers la place de l’Université, à l’occuper et à la défendre contre les manifestants. 13.  Les manifestations prirent fin le 15 juin 1990, après l’intervention des forces de sécurité et des mineurs. 14.  Les violences intervenues à cette dernière occasion firent de nombreuses victimes. Les requérants MM. Stoica et Mărieş ont la qualité de parties lésées dans les enquêtes pénales qui ont été menées. 15.  Plusieurs sièges de partis politiques et d’autres institutions, dont celui de l’association requérante, furent attaqués et saccagés. Cette dernière a la qualité de partie civile dans la procédure pénale en question. 16.  A l’issue de ces événements, le président de la Roumanie de l’époque s’adressa à nouveau aux mineurs et les remercia de leur intervention. 17.  Une lettre du 5 juin 2008 adressée à l’association requérante par le procureur en chef adjoint de la section des parquets militaires près la Haute Cour de cassation et de justice précise que « les événements des 1315 juin 1990 ont causé la mort de plusieurs personnes ; plus de 1 000 personnes ont été illégalement privées de liberté et soumises à des mauvais traitements dans deux garnisons militaires de Băneasa et Măgurele (…). L’enquête porte aussi sur les dommages causés à l’État, à des associations, à des partis politiques et à des personnes, notamment par suite du transport des mineurs et d’autres groupes importants de personnes venus de plusieurs zones du pays (…) ». 18.  La procédure pénale est actuellement pendante (voir l’exposé ciaprès).
1.  Les circonstances à l’origine des incidents violents 19.  La place de l’Université de Bucarest était considérée comme un endroit symbolique pour la lutte contre le régime totalitaire, en raison du grand nombre de morts et de blessés dus à la répression armée qui avait commencé le 21 décembre 1989. Dans les premiers mois de l’année 1990, plusieurs associations civiques – parmi lesquelles l’association requérante – mobilisèrent leurs membres en vue d’un rassemblement de protestation contre « des personnes et des mentalités perçues comme proches du communisme » (faits établis par une décision du 16 septembre 1998 rendue
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 3
dans le dossier no 160/P/1997 par le parquet près la Cour suprême de justice). 20.  Les premières manifestations contre le gouvernement provisoire eurent lieu sur la place de l’Université à Bucarest les 12 et 24 janvier 1990, ainsi qu’il ressort de la décision du 17 juin 2009 du parquet près la Haute Cour de cassation et de justice. Selon la même décision, une contre- manifestation fut organisée par le Front du salut national (Frontul Salvării Naţionale) (« FSN ») le 29 janvier 1990. A cette occasion, des mineurs venus des bassins carbonifères de Valea Jiului, Maramureş, Deva et autres firent leur première apparition à Bucarest. Le siège du Parti national libéral fut vandalisé à cette occasion. 21.  Le 18 mars 1990 fut publié au Journal officiel (Monitorul Oficial) le décret-loi no 92 du 14 mars 1990 instaurant la nouvelle loi électorale. Selon ce décret, les personnes ayant commis des abus et des violations des droits de l’homme dans l’exercice de fonctions publiques, y compris les personnes qui avaient fait partie des services secrets (ancienne Securitate), n’étaient pas éligibles. 22.  A la suite de ce décret-loi fut lancée une campagne électorale pour les élections du Parlement et du Président de la République. 23.  Dans ce contexte, le 22 avril 1990 des « manifestations marathons » (manifestaţii maraton) non autorisées débutèrent sur la place de l’Université, à l’initiative de la Ligue des étudiants et d’autres associations civiques, dont l’association requérante ; elles durèrent cinquante-deux jours, pendant lesquels les manifestants occupèrent la place de l’Université. Les manifestants, qui, d’après la décision du 16 septembre 1998, n’étaient pas violents, demandaient principalement que soient exclues de la vie politique les personnalités qui avaient exercé le pouvoir à l’époque du régime totalitaire. Ils demandaient en outre une télévision indépendante du pouvoir. Les mêmes faits sont établis dans la décision du 17 juin 2009. 24.  Les manifestants de la place de l’Université soutenaient que « la révolution [de décembre 1989] avait été volée par le FSN », demandaient à connaître les responsables de la répression armée de décembre 1989 et réclamaient la démission des dirigeants au pouvoir, notamment celle du ministre de l’Intérieur, qu’ils tenaient pour responsable de la répression anticommuniste de décembre 1989. Ces faits sont ainsi établis par un réquisitoire du 18 mai 2000 de la section des parquets militaires près la Cour suprême de justice. Selon une décision du 17 juin 2009 du parquet de la Haute Cour de cassation et de justice, les manifestants dénonçaient la confiscation de la révolution de décembre 1989 par des responsables de l’ancien parti communiste roumain.
4 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
25.  Le 22 avril 1990, quatorze manifestants furent arrêtés par la police au motif que la manifestation n’avait pas été autorisée. D’après la décision du 16 septembre 1998, les personnes arrêtées subirent des violences de la part de la police. Le public ayant réagi en venant grossir le nombre des manifestants sur la place de l’Université – environ 30 000 personnes, selon le réquisitoire du 18 mai 2000 –, la police libéra les quatorze manifestants. Au cours des jours qui suivirent, les autorités n’eurent plus recours à la force, bien que la mairie de Bucarest n’eût toujours pas autorisé le rassemblement. 26.  Des pourparlers engagés entre les manifestants et le gouvernement provisoire n’aboutirent à aucun résultat. 27.  Le 20 mai 1990, des élections présidentielles et parlementaires eurent lieu en Roumanie. Le FSN et son dirigeant candidat à l’élection présidentielle remportèrent les élections. 28.  Les manifestations de protestation se poursuivirent sur la place de l’Université après ces élections. Toutefois, la majorité des organisations civiques et d’étudiants avaient quitté la place, à l’exception d’un groupe d’environ 260 personnes, installées dans des tentes, dont 118 avaient entamé une grève de la faim (ces faits ressortent de la décision du 17 juin 2009, précitée). 29.  Dans la soirée du 11 juin 1990, le nouveau président élu de la Roumanie et le premier ministre convoquèrent une réunion du gouvernement à laquelle participèrent le ministre de l’Intérieur et son adjoint, le ministre de la Défense, le directeur du service roumain de renseignements (SRI), le premier vice-président du parti au pouvoir et des représentants du parquet près la Cour suprême de justice (ces faits et les suivants ressortent des décisions du parquet du 16 septembre 1998 et du 17 juin 2009). 30.  A cette occasion « il [fut] décidé de prendre des mesures afin de dégager la place de l’Université pour le 13 juin 1990 ». En outre, « il [fut] envisagé de faire assister les organes habilités – police et armée – de quelque 5 000 citoyens civils mobilisés ». La mise en pratique de cette mesure fut confiée au premier vice-président du parti au pouvoir. Deux membres du comité directeur du parti au pouvoir s’étaient opposés, sans succès, à cette mesure. Un plan d’action réalisé par le général C. fut, selon la décision du 17 juin 2009, approuvé par le premier ministre. 31.  Le même soir, le parquet général (Procuratura Generală) diffusa sur la télévision publique un communiqué par lequel il demandait au gouvernement de prendre des mesures afin de rendre la place de l’Université à la circulation des voitures.
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 5
32.  Lors d’une réunion qui avait eu lieu au cours de la même soirée et à laquelle participèrent le ministre de l’Intérieur, le chef du service de renseignements et le chef de la police, le général D.C. présenta le plan d’évacuation de la place de l’Université par la police et la gendarmerie, avec la collaboration des forces recrutées parmi les civils. Selon ce plan, l’action devait « démarrer le 13 juin 1990 à 4 heures du matin par l’isolement du périmètre, l’arrestation des manifestants et le rétablissement de l’ordre public. »
2.  Le déroulement des incidents violents du 13 juin 1990 et les circonstances touchant les trois requérants individuels 33.  A la suite de la réunion du 11 juin 1990 des hauts responsables de l’exécutif, aux environs de 4 h 30, 5 heures, du 13 juin 1990, des forces de police et de gendarmerie s’en prirent brutalement aux manifestants de la place de l’Université. Selon le réquisitoire du 18 mai 2000 et la décision du 17 juin 2009, les policiers et les militaires étaient au nombre de 1 400. Des agents du SRI y avaient été déployés (selon la décision du 17 juin 2009). Les manifestants arrêtés furent conduits et enfermés dans les locaux de la police municipale de Bucarest, « et [furent] passés à tabac aussi bien au moment où ils [ont été] appréhendés qu’après » (selon la décision du 16 septembre 1998). Toujours selon cette décision, 262 manifestants furent ainsi appréhendés, parmi lesquels les étudiants de l’Institut d’architecture qui se trouvaient dans les locaux de leur école, située sur la place de l’Université. Selon le réquisitoire, ces étudiants n’avaient pas participé aux manifestations. La décision du 17 juin 2009 mentionnait 263 personnes retenues, ajoutant que ces personnes avaient été conduites à la garnison militaire de Măgurele après leur passage dans les cellules de la police. 34.  Le requérant Teodor Mărieş, arrêté à cette occasion, fut conduit au commissariat de police no 4 (Secţia 4), où il fut interrogé, jusqu’à sa libération aux alentours de 18 heures (paragraphes 80 et suivants cidessous). 35.  L’opération de police suscita de fortes protestations de la part de nombreuses personnes, qui réclamèrent la libération des manifestants appréhendés. « Des centaines de citoyens sont sortis dans les rues de la capitale, sur la place de l’Université, se sont rendus aux sièges du ministère de l’Intérieur et de la police de la capitale, et ont commencé à protester violemment » contre les forces de l’ordre en lançant des projectiles et en mettant le feu à des voitures (extrait de la décision du 16 septembre 1998). 36.  Aux alentours de 10 heures, des ouvriers des usines IMGB de Bucarest se rendirent massivement sur la place de l’Université pour aider les
6 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
forces de police « à rouer de coups, à immobiliser et à appréhender les manifestants » ; « leurs actes ont été chaotiques et brusques, ils ont frappé aveuglément, sans faire la distinction entre les manifestants et les simples passants ». Selon la décision du 16 septembre 1998, on ignorait par quel moyen et par qui ces ouvriers avaient été mobilisés. Selon le réquisitoire du 18 mai 2000, ils avaient été mobilisés par N.S.D., le vice-président du parti au pouvoir. Des groupes d’ouvriers « non identifiés », entrés dans les locaux de l’université de Bucarest et de l’institut d’architecture, molestèrent les étudiants et causèrent des dégâts. Plusieurs étudiants furent appréhendés par eux et remis à la police pour être incarcérés. A la suite des protestations des doyens des facultés, les étudiants furent libérés. 37.  Dans l’après-midi du 13 juin 1990, les manifestations s’intensifièrent aux abords de la télévision, de la place de l’Université, du ministère de l’Intérieur et des locaux de la police municipale, autant de lieux où, d’après les manifestants, les personnes appréhendées pouvaient être retenues prisonnières. 38.  A la suite de ces incidents, l’armée intervint et dix véhicules blindés furent envoyés dans les zones sensibles. 39.  D’après un rapport rédigé par le ministère de l’Intérieur, auquel fait référence le Gouvernement dans ses observations, aux alentours de 18 heures, le siège du ministère de l’Intérieur se trouvait entouré par 4 000 à 5 000 manifestants. Ceux-ci ayant essayé de pénétrer par la force à l’intérieur du ministère et la situation ayant dégénéré, les militaires tirèrent avec leurs armes vers les plafonds des halls, sur ordre des généraux A.G. et C.M., afin de disperser les manifestants. 40.  Des tirs d’armes à feu en direction des manifestants provenant d’un balcon du premier étage du ministère de l’Intérieur causèrent la mort de trois personnes. 41.  C’est dans ces circonstances qu’aux environs de 18 heures, alors qu’il se trouvait à une distance d’environ 22 mètres de la porte du poste no 3 du ministère, l’époux de la requérante fut tué par une balle qui l’avait atteint à la tête après avoir ricoché. Ces faits sont décrits en détail dans le réquisitoire du 18 mai 2000, qui avait renvoyé en jugement le ministre de l’Intérieur de l’époque, un général et trois officiers ayant le rang de colonel. Selon ce réquisitoire, les victimes, qui revenaient de leurs lieux de travail ce jour-là, n’auraient pas été armées et n’auraient pas participé auparavant aux « manifestations marathons » de la place de l’Université ; simples spectatrices des événements, elles auraient été tuées par des balles qui auraient ricoché à la suite des tirs ordonnés par les cinq hauts responsables de l’armée inculpés.
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 7
42.  Le 13 juin 1990, aucun militaire ne subit de violences de la part des manifestants, comme cela ressort du réquisitoire du 27 juillet 2007. Selon le même réquisitoire, 1 466 cartouches furent tirées par l’armée, la police et d’autres forces armées, et un détachement de parachutistes fut également impliqué dans les opérations de maintien de l’ordre. 43.  Les forces de l’ordre provoquèrent la mort par balle d’une quatrième personne dans la zone du magasin « Romarta copiilor ». Une cinquième victime décéda après avoir été poignardée dans le quartier de la télévision. Une sixième victime décéda d’un infarctus sur la place de l’Université. 44.  Les forces de l’ordre, aidées par des civils, privèrent de leur liberté des dizaines de personnes en leur faisant subir des actes de violence et en les incarcérant sans respecter aucune formalité légale dans les locaux des commissariats de police et dans les casernes militaires de Băneasa et de Măgurele. Ces victimes furent battues et fouillées, et se virent confisquer des biens qu’elles n’ont pu récupérer depuis (décision du 16 septembre 1998). 45.  Une partie de ces victimes furent conduites au sous-sol du bâtiment de la télévision publique (paragraphes 91 et suivants ci-dessous). Parmi elles, le requérant Marin Stoica fut battu et retenu par les forces de police. 46.  La journée du 13 juin 1990 s’acheva dans une grande tension.
3.  L’arrivée des mineurs à Bucarest 47.  Le 16 septembre 1998, le témoin M.I., ingénieur de son état, qui était à l’époque des faits chef de service à l’agence de Craiova de la Société nationale des chemins de fer (Regionala CFR Craiova), déclara au cours de l’enquête que, dans la soirée du 13 juin 1990, le directeur de l’agence CFR de Craiova avait ordonné de supprimer des trains réguliers et de mettre à la disposition des mineurs, à la gare de Petroşani, au cœur de l’exploitation minière de la vallée du Jiu, quatre convois de trains, soit 37 wagons. Les quatre trains devaient être acheminés de Petroşani à Bucarest en passant par Craiova (faits décrits dans la décision rendue par le parquet). 48.  M.I. relate que, ayant jugé l’ordre abusif, il avait tenté d’empêcher le transport des mineurs vers Bucarest en coupant l’alimentation en électricité de la ligne ferroviaire sur le trajet indiqué. En réaction à sa désobéissance, le directeur de l’agence CFR de Craiova aurait ordonné le remplacement de l’ingénieur M.I. et la remise en fonction de la ligne ferroviaire aux alentours de 21 heures. Par la suite, M.I. aurait été licencié et déféré au parquet, qui, le 22 août 1990, aurait prononcé un non-lieu.
8 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
49.  Un cinquième train fut acheminé vers Bucarest à partir de la gare de Motru. 50.  Selon la décision du 17 juin 2009, les mineurs et d’autres ouvriers furent mobilisés par « les organisations territoriales du FSN ». Le rassemblement des mineurs aurait été effectué par les dirigeants de leur syndicat. Ceux-ci les auraient informés qu’ils étaient déplacés à Bucarest pour aider les forces de police à rétablir l’ordre sur la place de l’Université. A cette fin, les mineurs se seraient armés de chaînes, haches, bâtons et autres objets contondants. 51.  Le président de la fédération syndicale des mineurs, devenu maire de Lupeni en 1998, fut entendu comme témoin. Il déclara que les cinq trains transportant des mineurs étaient arrivés à la gare de Bucarest le 14 juin 1990 vers une heure du matin. A ses dires, les mineurs avaient été accueillis par l’adjoint du ministre des Mines et par un directeur général du même ministère, devenu ultérieurement ambassadeur de Roumanie en Australie, selon la décision précitée. Les deux hauts responsables du gouvernement auraient conduit les mineurs place de l’Université. Sur le trajet, plusieurs « habitants de Bucarest » se seraient infiltrés dans leurs groupes « afin d’emmener les mineurs vers les sièges des partis politiques d’opposition » (faits décrits dans la décision du parquet du 16 septembre 1998).
4.  Le déroulement des incidents violents du 14 juin 1990 et le saccage du siège de l’association requérante 52.  Le matin du 14 juin 1990, des groupes de mineurs arrivèrent tout d’abord place de la Victoire (Piaţa Victoriei), où se trouvait le siège du gouvernement, puis ils se dispersèrent dans d’autres endroits de la ville. 53.  Aux alentours de 6 h 30, le président de la République s’adressa aux mineurs arrivés devant le siège du gouvernement en les invitant à coopérer avec les forces de l’ordre et à ramener le calme sur la place de l’Université et dans les autres zones où des incidents auraient eu lieu. Le discours du président est intégralement reproduit dans la décision du 17 juin 2009. 54.  Ainsi qu’il ressort de la décision précitée, C.N., un ancien officier de la Securitate et puis du service roumain de renseignements, retraité des services secrets le 2 mai 1990 et ensuite embauché comme ingénieur à la mine Aninoasa, avait accompagné les mineurs à Bucarest. C.N., entendu par le parquet en qualité de témoin, a déclaré que, le matin du 14 juin 1990, le groupe de mineurs qu’il accompagnait avait rejoint d’autres groupes de mineurs dirigés par le chef du syndicat et par le chef du service de protection et de garde (Serviciul de protecţie de pază – SPP) sur la place de
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 9
la Victoire. Les dirigeants présents auraient mis au point un plan d’organisation des mineurs. 55.  Immédiatement après, les mineurs répartis en grands groupes auraient été conduits « par des personnes non identifiées » aux sièges des partis d’opposition et des associations perçues comme hostiles au pouvoir. Selon la décision du 16 septembre 1998, ce détournement du but annoncé, à savoir le rétablissement de l’ordre, était de nature à porter directement atteinte aux institutions démocratiques. 56.  Les mineurs auraient été accueillis par les forces de l’ordre du ministère de l’Intérieur avec lesquelles ils auraient formé des « équipes mixtes » et se seraient lancés à la recherche des manifestants (au început perierea zonelor fierbinţi ale capitalei). A cette occasion auraient eu lieu des « actions d’une extrême cruauté, car non seulement les manifestants mais aussi des habitants de la capitale sans aucun rapport avec les manifestations avaient été brutalisés » (ces faits sont décrits dans la décision du 17 juin 2009). 57.  Les groupes de mineurs et les autres personnes qui les accompagnaient auraient saccagé les sièges du Parti national paysan (Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat) et du Parti national libéral, ainsi que les sièges d’autres personnes morales, comme l’Association des anciens détenus politiques et l’Association « 21 Décembre 1989 » (l’association requérante). 58.  Selon la décision du 16 septembre 1998, aucune personne présente au siège de ces partis politiques et associations ne fut épargnée par les mineurs. Tous ceux qui étaient présents auraient été agressés et dépossédés de leurs biens. Un grand nombre de ces personnes auraient été appréhendées et remises à la police, qui se trouvait là « comme par hasard ». Toutes ces personnes arrêtées auraient été incarcérées au mépris des formalités légales. Les victimes seraient restées illégalement privées de liberté pendant plusieurs jours. 59.  Certaines de ces personnes furent remises en liberté les 19 et 20 juin 1990. 60.  Les autres personnes en garde à vue furent placées en détention provisoire par décision du procureur pour outrage aux bonnes mœurs et troubles à l’ordre public (ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice), infractions réprimées par l’article 321 du code pénal et, parfois, pour entrée sans autorisation dans les locaux de la police, en violation de l’article 2 du décret-loi no 88/1990. 61.  D’autres groupes de mineurs s’étaient rendus place de l’Université. 62.  Une de leurs premières actions à leur arrivée fut d’entrer par effraction dans les locaux de l’Université et de l’Institut d’architecture,
10 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
situés place de l’Université, où ils auraient détruit « tout ce qu’ils [avaient trouvé] ». Le personnel et les étudiants rencontrés auraient également été molestés et auraient subi des « actes de violence et [d]’humiliation ». Les mineurs auraient appréhendé toutes les personnes présentes dans ces locaux et les auraient remises à la police et aux gendarmes. Les personnes arrêtées auraient été conduites par les forces de l’ordre dans les locaux des commissariats de police ou dans les unités militaires de Băneasa et de Măgurele, ou encore au siège du gouvernement. Les mineurs auraient procédé à la fouille corporelle des personnes appréhendées. Des vols avec violence auraient été commis, les victimes arrêtées ayant ainsi été également privées de leurs biens. 63.  Selon la décision du 16 septembre 1998, « dans certains cas, les biens confisqués [furent] restitués à leurs propriétaires, fait qui dénotait une bonne collaboration entre les mineurs et les policiers ». 64.  Les mineurs se seraient ensuite rendus dans les rues situées autour de la place de l’Université. Tous les manifestants qui n’avaient pas encore pris la fuite auraient été rattrapés et battus, au point qu’ils avaient dû être hospitalisés pour de longues périodes. Les personnes appréhendées par les mineurs auraient été remises aux forces de l’ordre, qui les auraient incarcérées « sans respecter les formalités légales et sans aucun discernement ». Les simples passants dans la zone dont les mineurs avaient pris le contrôle auraient subi le même sort. 65.  Selon la décision du 17 juin 2009, 1 021 personnes avaient été appréhendées dans ces circonstances. 66.  Selon la décision du 16 septembre 1998, « les actions justicières des mineurs [ont pris] fin le 15 juin 1990 lorsque le président de la Roumanie les eut remerciés publiquement pour ce qu’ils avaient réalisé dans la capitale, leur permettant de retourner à leur lieu de travail ».
5.  La suite immédiate des incidents violents du 13 au 15 juin 1990 67.  Ainsi qu’il ressort des deux décisions précitées du 16 septembre 1998 et du 17 juin 2009, 958 mineurs n’étaient pas retournés immédiatement chez eux, mais ils étaient restés à Bucarest afin « de se tenir prêts à intervenir si les manifestations de protestation reprenaient », notamment en raison du fait que le président nouvellement élu – Ion Iliescu – devait sous peu prêter serment. Cette « force de choc » aurait été placée sous le commandement d’I.C., leader syndical. 68.  Du 16 au 19 juin 1990, ces 958 mineurs auraient été hébergés dans les casernes militaires de Bucarest. Ils auraient été nourris et auraient reçu des uniformes militaires.
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 11
69.  Une fois que les manifestations prirent fin, les mineurs quittèrent Bucarest. A leur départ des casernes militaires, les mineurs auraient gardé les uniformes militaires, « les emportant chez eux en souvenir ». 70.  Selon la décision du 16 septembre 1998, l’enquête n’a pas été en mesure de révéler qui avait donné l’ordre d’héberger et d’équiper les mineurs, « mais pareille mesure ne pouvait pas avoir été prise ailleurs qu’au ministère de la Défense, pour le moins ». 71.  Selon un communiqué du ministère de la Santé daté du 15 juin 1990, repris dans la décision du 17 juin 2009, pendant la période du 13 au 15 juin 1990, à 6 heures, 467 personnes s’étaient présentées à l’hôpital, 112 avaient été hospitalisées et 5 décès avaient été enregistrés, en rapport avec les événements violents. 72.  Selon la décision du 17 juin 2009, s’agissant des 574 manifestants et autres personnes – y compris des enfants, des personnes âgées ou malvoyantes – appréhendés et placés en détention à l’unité militaire de Măgurele, « des violences excessives ont été exercées contre les manifestants tant par les agents de police que par les mineurs (…) et ultérieurement par les militaires conscrits, chargés de les garder ». Selon ladite décision, les violences et agressions étaient de nature « psychique et physique, y compris de nature sexuelle ». Les détenus auraient été hébergés dans des conditions inappropriées dans un garage et n’auraient reçu des soins médicaux que tardivement et de manière inadéquate.
B.  Autres circonstances particulières concernant les requérants
1.  Circonstances particulières concernant l’association requérante 73.  Le 13 juin 1990, l’association requérante condamna publiquement les interventions violentes du même jour par un communiqué remis à la presse à 17 heures et publié au journal Libertatea le 14 juin 1990. 74.  Le 13 juin 1990, vers 23 heures, les responsables de l’association décidèrent, par mesure de sécurité, de passer la nuit au siège de celle-ci. Ils furent six à y rester pendant la nuit du 13 au 14 juin 1990. Une septième personne vint les y rejoindre au petit matin. 75.  Le 14 juin 1990, à 7 heures, un groupe de mineurs pénétra par effraction dans les locaux de l’association requérante après avoir brisé les vitres d’une fenêtre. Dans les premières minutes qui suivirent leur intrusion, ces mineurs ne manifestèrent pas de violence et se montrèrent plutôt réservés. 76.  Peu de temps après, un civil non identifié, qui n’était pas mineur, arriva sur les lieux. Il se mit à frapper A.N., un des membres de
12 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
l’association. Les mineurs suivirent son exemple et molestèrent brutalement chacun des sept membres de l’association présents, dont S.B. Ces sept personnes furent ensuite appréhendées. 77.  Au cours de la journée du 14 juin 1990, tous les biens et documents de l’association furent saisis au mépris de toute formalité légale. L’opération se déroula sous le contrôle des troupes du ministère de la Défense. 78.  Les sept membres de l’association arrêtés furent par la suite libérés à une date non précisée. 79.  Le 22 juin 1990 les responsables de l’association furent en mesure de revenir dans les locaux de l’association, en présence de la police. A cette occasion, ils constatèrent que les locaux avaient été saccagés.
2.  Circonstances particulières concernant le requérant Teodor Mărieş 80.  Ainsi qu’il ressort d’une lettre du 24 septembre 1990 adressée par le ministère de l’Intérieur à la commission d’enquête parlementaire sur les événements du 13 au 15 juin 1990, plusieurs témoins avaient rapporté que le requérant Teodor Mărieş était le leader d’un groupe de manifestants sur la place de l’Université lors des « manifestations marathons » qui avaient précédé les événements du 13 au 15 juin 1990. 81.  Le 13 juin 1990, à 4 h 30 du matin, le requérant fut appréhendé par des groupes armés alors qu’il se trouvait devant l’ambassade des États-Unis à Bucarest. Il fut retenu pendant quatorze heures. 82.  Le requérant souligne qu’à cette occasion il a été soumis à des actes de violence physique et psychique, ayant été maltraité, battu et soumis à un régime de peur et de terreur avec tous les autres manifestants interpellés dans la rue et arrêtés. 83.  Ainsi, les agents de l’État l’auraient menacé pour le convaincre de monter dans leur voiture et l’auraient empoigné comme deux bêtes féroces (şi-au înfipt mîinile în mine ca două fiare). A cette occasion, il aurait utilisé les termes « bêtes féroces » pour s’adresser à ses prétendus agresseurs. 84.  Le requérant allègue en outre avoir été emmené dans plusieurs sections de police, agressé et menacé verbalement et indique avoir entendu un dialogue des agents de l’État concernant l’ordre de le frapper. 85.  A partir de 13 heures, il aurait été interrogé par un procureur pendant plusieurs heures. 86.  En outre, il aurait continué à être menacé après sa remise en liberté le soir du 13 juin 1990, sa maison aurait été pillée par des inconnus y ayant pénétré par effraction et ces menaces auraient contraint sa compagne à quitter la ville pour se mettre à l’abri.
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 13
87.  Après sa remise en liberté, le soir du 13 juin 1990, le requérant retourna sur les lieux des manifestations. 88.  Le 18 juin 1990, il fut à nouveau interpellé et arrêté ; des agents des services secrets et des procureurs lui firent subir des interrogatoires jour et nuit. Il était accusé d’atteinte à l’ordre public (article 321 du code pénal – ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice), d’instigation publique et d’apologie des infractions (article 324 du code pénal – instigare publică şi apologia infracţiunilor), de destruction de biens publics (distugere în paguba avutului obştesc) et d’entrée sans autorisation dans les locaux d’une institution. Au bout de quatorze jours, il fut transféré à la prison de Bucarest Jilava, avec vingt-huit autres personnes. Le 5 juillet 1990, il entama une grève de la faim pour protester contres les conditions de sa détention. Il fut maintenu en détention provisoire jusqu’au 30 octobre 1990. 89.  Par une décision du 15 avril 1991 du tribunal départemental de Bucarest, le requérant fut condamné uniquement du chef d’entrée sans autorisation dans les locaux – à savoir la cour – de la télévision publique (infraction réprimée par l’article 2 § 2 du décret-loi no 88/1990) et acquitté de tous les autres chefs d’accusation. 90.  Par un arrêt du 24 février 1992, la Cour suprême de justice cassa le jugement du 15 avril 1991 et acquitta le requérant de tous les chefs d’accusation, y compris du chef d’entrée sans autorisation dans les locaux d’une institution publique.
3.  Circonstances particulières concernant le requérant Marin Stoica 91.  Le 13 juin 1990, alors qu’il se rendait à son bureau à pied, en passant par une rue proche du siège de la télévision publique, le requérant fut arrêté de manière intempestive par un groupe de personnes armées et fut conduit de force dans les locaux de la télévision. Des civils assistés par des policiers et des militaires présents sur les lieux le frappèrent et le ligotèrent puis l’emmenèrent au sous-sol du bâtiment. Il fut ensuite introduit dans un studio de la télévision, où se trouvaient déjà plusieurs dizaines d’autres personnes ; ils furent tous filmés en présence du directeur de la chaîne publique de télévision de l’époque. Dans la nuit du 13 au 14 juin 1990, les enregistrements en question furent diffusés, accompagnés de commentaires précisant qu’il s’agissait d’agents de services secrets étrangers qui avaient menacé de détruire les locaux et les biens de la télévision. 92.  La même nuit, le requérant fut battu, frappé à la tête avec des objets contondants et menacé avec des armes à feu jusqu’à ce qu’il perdît connaissance. Il a décrit de manière détaillée les mauvais traitements ainsi
14 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
subis par lui lors de la déposition qu’il fit devant le procureur militaire le 17 mai 2005 dans le cadre de l’enquête sur le dossier no 75/P/1998. 93.  Le requérant se réveilla vers 4 h 30 à l’hôpital Floreasca à Bucarest. D’après le rapport d’expertise médico-légale établi le 18 octobre 2002, il ressortait du certificat médical délivré par le service des urgences chirurgicales de l’hôpital que, le 14 juin 1990, vers 4 h 30, le requérant s’était présenté à la salle de garde. A cette occasion, on avait diagnostiqué chez lui une contusion thoracique abdominale du côté gauche, des excoriations du thorax du côté gauche dues à une agression et un traumatisme crânio-cérébral. 94.  Vers 6 h 30, il s’enfuit de l’hôpital qui était encerclé par des policiers par crainte d’autres mauvais traitements. 95.  Comme ses pièces d’identité lui avaient été retirées au cours des incidents de la nuit du 13 au 14 juin 1990, il fut invité à les rechercher trois mois plus tard à la direction des enquêtes criminelles de l’Inspection générale de la police. Dans l’intervalle, il était demeuré cloîtré chez lui, par peur d’être à nouveau arrêté, torturé et incarcéré.
C.  L’enquête pénale
96.  L’enquête sur la répression violente des manifestations antigouvernementales de juin 1990, au cours de laquelle l’époux de la requérante Anca Mocanu fut tué, dont les deux autres requérants individuels allèguent avoir été victimes et qui a occasionné le saccage du siège de l’association requérante, a débuté en 1990, tout d’abord dans le cadre de dossiers différents – plus de mille selon le Gouvernement. 97.  Dans la lettre du 29 mai 2009 adressée par la section des parquets militaires du parquet près la Haute Cour de cassation et de justice à l’agent du Gouvernement, ces faits sont ainsi résumés : « S’agissant de la période 1990-1997, nous précisions que, sur le rôle du parquet près le tribunal départemental de Bucarest et des parquets d’arrondissement, des centaines de dossiers ont été enregistrés ayant comme objet des plaintes concernant des infractions de vol, destruction, vol à main armé, atteinte à l’intégrité corporelle, privation illégale de liberté et autres, faits commis dans le contexte des actions des mineurs des 14 et 15 juin 1990, à Bucarest. Dans la majorité de ces affaires, des non-lieux ont été prononcés, en raison de l’impossibilité d’identifier les responsables. » 98.  Aucune décision de non-lieu ne fut communiquée à la requérante Anca Mocanu. 99.  Ces dossiers ont été joints par la suite et le cadre de l’enquête s’est élargi, à partir des années 1997 et suivantes, les faits ayant reçu une
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 15
qualification juridique différente, impliquant une responsabilité pénale aggravée. A partir de 1997, des hauts responsables de l’armée et de l’État furent successivement mis en accusation et l’enquête fut transférée au parquet militaire sous le numéro 160/P/1997. 100.  Selon le Gouvernement, 183 dossiers auparavant ouverts furent joints au dossier no 160/P/1997 entre le 22 octobre 1997 et le 27 octobre 1999. 101.  Le 16 septembre 1998, 98 autres dossiers furent joints au dossier principal. Le 26 juin 2000, la section des parquets militaires reprit 748 dossiers concernant les événements du 13 au 15 juin 2009, y compris les privations de liberté abusives du 13 juin 1990, comme il ressort de la décision du 17 juin 2009. 102.  A partir du 16 septembre 1998, le dossier no 160/P/1997 fut fragmenté en quatre dossiers et l’enquête se poursuivit au parquet militaire près la Cour suprême de justice (paragraphes 108 et suivants ci-dessous). 103.  A partir du 8 janvier 2001, trois de ces quatre dossiers furent joints en un seul. Après cette date, l’enquête sur la répression violente des manifestations des 13 et 14 juin 1990 fut ainsi partagée en deux affaires principales. 104.  La première de ces affaires a comme objet les accusations d’instigation ou de participation à un homicide aggravé, y compris sur la victime Velicu-Valentin Mocanu. 105.  Ces accusations furent portées contre le président de la Roumanie à l’époque des faits et contre cinq hauts responsables de l’armée, dont le ministre de l’Intérieur de l’époque. Il ressort de l’acte d’accusation que, « à la suite des ordres données par [l’ancien président] et des mesures prises dans l’exercice de ses fonctions, ou au-delà de ce cadre, dans la soirée et la nuit du 13 au 14 juin 1990, les forces de l’ordre et des effectifs de l’armée s’étaient servis de l’armement dont ils étaient dotés et de munitions de guerre contre des manifestants, actions qui avaient eu pour conséquence le meurtre de quatre personnes, des blessures chez trois autres et la mise en danger de la vie d’autres personnes » (extrait de la décision du 19 juillet 2007, rendue dans le dossier no 74/P/1998, en vertu de laquelle les accusations contre l’ancien président et celles contre les autres accusés, officiers militaires de haut rang, ont été disjointes). Cette branche de l’enquête est décrite ci-dessous aux paragraphes 117 et suivants. 106.  L’autre affaire portant sur les événements de juin 1990, y compris sur les plaintes pénales concernant les violences subies par les requérants Marin Stoica et Teodor Mărieş et le saccage des locaux de l’association requérante, a comme objet les accusations d’instigation ou de participation à
16 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
des actes d’atteinte au pouvoir étatique, à des actes de diversion, à un génocide, dans les formes prévues par l’article 357 a) à c) du code pénal, et à des traitements inhumains, ainsi que l’accusation d’apologie de la guerre. 107.  Ces accusations ont été portées contre l’ancien président, contre l’ancien chef du SRI et contre plusieurs officiers de haut rang de l’armée et plusieurs dizaines de civils. Il ressort de la décision de la section des parquets militaires près la Haute Cour de cassation et de justice dans le dossier no 75/P/1998 que les poursuites pénales avaient été engagées contre I.I., l’ancien président (s-a început urmărirea penală), le 9 septembre 2005 et contre V.M., l’ancien chef du SRI, le 12 juin 2006, du chef de ces infractions. Cette branche de l’enquête est décrite ci-dessous aux paragraphes 148 et suivants.
1.  La décision du 16 septembre 1998 du parquet militaire près la Cour suprême de justice 108.  Le 16 septembre 1998, le parquet militaire près la Cour suprême de justice rendit sa décision dans le dossier no 160/P/1997, à la suite de l’enquête concernant les plaintes pénales déposées par soixante- trois personnes, victimes de violences et d’arrestations abusives, dont trois membres de l’association requérante, et douze personnes morales dont les locaux avaient été saccagés lors des événements du 13 au 15 juin 1990. Parmi les victimes indiquées sur la liste des plaintes jointes à cette décision figuraient M. Velicu-Valentin Mocanu ainsi que l’association requérante. 109.  Le parquet militaire indiquait que d’autres plaintes (o altă parte a plângerilor) étaient pendantes devant les parquets civils, y compris celles concernant le décès de deux personnes. En outre, il précisait que, par des décisions du 30 avril, du 4 et du 5 mai 1998, trois mineurs, Nicolae C., Gavril N. et Petru G., avaient été inculpés pour des attaques dirigées contre les sièges de certaines institutions et de certains partis politiques, faits réprimés par l’article 2 du décret-loi no 88/1990. La suite de cette procédure n’a pas été communiquée à la Cour. 110.  Le parquet militaire ajoutait que sa décision concernait également « les soupçons de meurtre d’environ cent personnes, lors des événements du 13 au 15 juin 1990, [dont les cadavres] auraient été incinérés ou inhumés dans des fosses communes, dans des cimetières de villages proches de Bucarest (notamment à Străuleşti) ». 111.  Il indiquait aussi que, jusqu’alors, l’enquête n’avait pas permis d’identifier les personnes qui avaient effectivement mis en œuvre la décision de l’exécutif de faire appel à l’aide de civils pour rétablir l’ordre à
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 17
Bucarest. Selon le parquet, cette lacune de l’enquête tenait au « fait qu’aucune des personnes ayant exercé des fonctions à responsabilités à l’époque des faits n’a[vait] été entendue », notamment le président de la Roumanie alors en exercice, le premier ministre et son adjoint, le ministre de l’Intérieur, le chef de la police, le chef du SRI et le ministre de la Défense. 112.  Par la décision précitée, le parquet militaire près la Cour suprême de justice ordonna de disjoindre l’affaire et de continuer l’enquête pour abus de pouvoir contre des intérêts publics ayant entraîné des conséquences graves (abuz în serviciu contra interesului public, în forma consecinţelor grave). Il mentionnait aussi la nécessité d’enquêter sur le fait qu’une catégorie sociale avait été enrôlée aux côtés des forces de l’ordre pour combattre d’autres catégories sociales, fait réprimé par l’article 248 § 2 du code pénal et passible d’une peine de cinq à quinze ans d’emprisonnement, et celle d’enquêter sur l’atteinte aux institutions démocratiques qu’avaient constituée les attaques dirigées contre les sièges de certaines institutions et de certains partis politiques, faits réprimés par l’article 2 du décret-loi no 88/1990. 113.  En outre, le parquet ordonna de disjoindre l’affaire et de continuer l’enquête concernant l’homicide par arme à feu sur quatre civils, dont l’époux de la requérante. 114.  Il ordonna également de disjoindre l’affaire et de poursuivre les investigations concernant l’existence éventuelle d’autres victimes, à savoir des personnes décédées lors des violences des 13-15 juin 1990. 115.  Enfin, le parquet résolut de classer l’affaire pour prescription de la responsabilité pénale relativement à tous les faits de vol à main armée, de privation illégale de liberté, de comportement abusif, d’enquête abusive, d’abus de pouvoir contre des intérêts privés, de coups et blessures, d’atteintes à l’intégrité corporelle, de destruction de biens, de vols, de violations de domiciles, de non-accomplissement d’obligations de service et de viols, commis entre le 13 et le 15 juin 1990 par des personnes non identifiées, faisant partie tant des forces de l’ordre que des groupes de mineurs. 116.  Cette partie de la décision du 16 septembre 1998 fut infirmée par la décision de la section des parquets militaires près la Cour suprême de justice rendue le 14 octobre 1999. La reprise des poursuites de ce chef fut ordonnée.
18 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
2.  La suite de l’enquête sur les accusations de participation à homicide, concernant des hauts responsables de l’armée 117.  Après la décision du 16 septembre 1998, les investigations sur l’homicide de M. Velicu-Valentin Mocanu se poursuivirent sous le numéro de dossier 74/P/1998. 118.  La requérante Anca Mocanu et les deux enfants qu’elle a eus avec la victime se sont également constitués parties civiles. 119.  Deux généraux, dont l’ancien ministre de l’Intérieur, et trois officiers de rang supérieur, furent inculpés pour les meurtres du 13 juin 1990, dont celui de l’époux de la requérante. Les cinq hauts responsables de l’armée furent mis en accusation les 12, 18 et 21 janvier et le 23 février 2000. 120.  Ils furent tous les cinq renvoyés en jugement en vertu d’un réquisitoire du 18 mai 2000. En même temps, l’enquête concernant la privation illégale de liberté de 1 300 personnes par les forces de l’ordre et par les mineurs à partir du 13 juin 1990 fut disjointe du dossier no 74/P/ 1998. 121.  Par une décision du 30 juin 2003, la Cour suprême de justice ordonna le renvoi de l’affaire au parquet pour un complément d’enquête en raison de diverses lacunes, ainsi que la requalification des faits en participation lato sensu à des homicides aggravés (participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav), crimes sanctionnés par les articles 174, 175 e) et 176 b) combinés avec l’article 31 § 2 du code pénal. La Cour suprême lista également une série de mesures d’enquête qui devraient être accomplies. 122.  Le pourvoi de la requérante Anca Mocanu contre cette décision fut rejeté par un arrêt du 16 février 2004 de la Haute Cour de cassation et de justice. 123.  Par une décision du 14 octobre 2005, les poursuites pénales contre les cinq accusés furent abandonnées. Cette décision fut infirmée le 10 septembre 2006 et les poursuites pénales furent reprises en conséquence. 124.  Par un réquisitoire du 27 juillet 2007, le parquet près la Haute Cour de cassation et de justice renvoya en jugement l’ancien ministre de l’Intérieur, un général et deux autres officiers supérieurs de l’armée. Il prononça un non-lieu concernant le cinquième officier, décédé dans l’intervalle. 125.  Par un arrêt du 17 décembre 2007, la Haute Cour de cassation et de justice ordonna le renvoi de l’affaire au parquet pour vice de procédure, principalement au motif que les poursuites pénales contre un ancien ministre devaient respecter une procédure spéciale d’autorisation
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 19
parlementaire préalable – comme pour les ministres en fonction – ainsi que l’indiquait la décision no 665/2007 de la Cour constitutionnelle, qui avait déclaré inconstitutionnelles, car discriminatoires, les dispositions de la loi sur la responsabilité ministérielle, lesquelles n’exigeaient pas d’autorisation préalable pour les anciens ministres. 126.  Le 15 avril 2008, le parquet près la Haute cour de cassation et de justice forma un pourvoi (recurs) contre cette décision, qui fut rejeté le 23 juin 2008. 127.  D’après le Gouvernement, l’enquête fut reprise le 30 avril 2009. 128.  Toujours d’après le Gouvernement, cette enquête pour meurtre contre des hauts responsables de l’armée est, à ce jour, pendante devant le parquet.
a)  Les accusations portées contre l’ancien président de la Roumanie 129.  Par une décision du 19 juin 2007, rendue par la section des parquets militaires près la Haute Cour de cassation et de justice dans le dossier no 74/ P/1998, l’ancien président de la Roumanie, en exercice de 1989 à 1996 et de 2000 à 2004, fut lui aussi inculpé. Les faits qui lui étaient reprochés furent qualifiés de participation lato sensu à des homicides aggravés, crimes sanctionnés par les articles 174, 175 e) et 176 b) combinés avec l’article 31 § 2 du code pénal. 130.  Le 22 juin 2007, l’accusé fut cité à comparaître devant le parquet, mais il ne répondit pas à cette convocation. Il fut alors convoqué pour le 26 juin 2007. Il ne comparut pas davantage à cette date, mais indiqua au parquet qu’il se présenterait devant lui le lendemain, le 27 juin 2007, à 12 heures. 131.  Le 27 juin 2007, à 18 heures, l’accusé se présenta au parquet accompagné de son avocat. Le procureur lui communiqua les preuves qui justifiaient l’ouverture des poursuites pénales (începerea urmăririi penale). 132.  Ainsi qu’il ressort d’une décision du 19 juillet 2007, il lui était reproché d’avoir, le 13 juin 1990, en sa qualité de président de la Roumanie, ordonné au chef de l’état-major de l’armée et au ministre de l’Intérieur d’intervenir contre les manifestants avec des militaires disposant de munitions et de véhicules de guerre en plusieurs lieux de la capitale, notamment aux sièges de la télévision publique, du SRI et du ministère de l’Intérieur. Il aurait également ordonné de faire usage de gaz toxiques et lacrymogènes. A la suite de cette répression, quatre personnes auraient été tuées, dont M. Velicu-Valentin Mocanu, et la vie d’autres personnes mise en péril.
20 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
133.  Le 19 juillet 2007, les accusations contre l’ancien président furent disjointes du dossier no 74/P/1998 et l’enquête continua sous le numéro de dossier 107/P/2007. 134.  A la suite d’un arrêt rendu le 20 juin 2007 par la Cour constitutionnelle, écartant la compétence des juridictions militaires pour juger ou poursuivre des accusés civils, le parquet militaire près la Haute Cour de cassation déclina sa compétence au profit du parquet civil par des décisions du 19 et du 20 juillet 2007 pour connaître respectivement des dossiers nos 74/P/1998 et 107/P/2007. La section des parquets militaires transmit le 27 juillet 2007 à la section compétente du parquet près la Haute Cour de cassation et de justice le dossier no 107/P/2007, comportant 253 pages. 135.  Le 7 décembre 2007, le procureur général de la Roumanie infirma pour vices de procédure la décision d’inculpation du 19 juin 2007 et ordonna la reprise de l’enquête. 136.  Les vices de procédure identifiés dans la décision du 7 décembre 2007 étaient les suivants : omission d’indiquer l’heure à laquelle l’ouverture des poursuites pénale avaient été ordonnée ; omission d’enregistrer la décision d’ouverture dans un registre spécial prévu par l’article 228 du code de procédure pénale ; ajout de la date à la main, le reste de la décision ayant été saisi sur ordinateur ; incompétence du procureur ayant rendu la décision du 19 juin 2007, du fait qu’il avait rendu la décision du 10 septembre 2006 infirmant le non-lieu du 14 octobre 2005. 137.  Par une décision du 10 octobre 2008, un non-lieu fut rendu au motif qu’il n’y avait pas de lien de causalité entre l’ordre de dégager la place de l’Université donné par l’ancien président et l’initiative, prise par trois officiers avec l’accord de leurs supérieurs, le général A. et le général C., ministre de l’Intérieur, d’ouvrir le feu contre les manifestants. 138.  Le parquet considéra que les objectifs du plan d’action établi le 12 juin 1990 avaient été exécutés jusqu’à 9 heures le lendemain matin et que les événements qui avaient suivi, à savoir le saccage et la destruction des sièges d’institutions et les décisions ultérieures d’ouvrir le feu, n’avaient d’aucune manière fait l’objet dudit plan. 139.  Selon cette décision, M. Mocanu, alors âgé de 22 ans, avait été tué, le 13 juin 1990 aux alentours de 18 h 30, au siège du ministère de l’Intérieur, par une balle qui l’avait atteint à la tête après avoir ricoché, à la suite du feu ouvert sur ordre du général A. Cet ordre aurait été approuvé par le ministre de l’Intérieur et exécuté par les officiers T.S. et C.D. ayant distribué des armes et des munitions aux six militaires à l’origine des tirs. 140.  Le 3 novembre 2008, la requérante contesta ce non-lieu.
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 21
141.  La suite de cette branche de la procédure n’a pas été communiquée à la Cour.
b)  Les actes d’enquête sur les circonstances du décès de Velicu-Valentin Mocanu 142.  Selon le rapport médico-légal d’autopsie, l’époux de la requérante était décédé de mort violente, due aux lésions par balle. 143.  La requérante formula sa première demande expresse de constitution de partie civile le 11 décembre 2000. Le même jour, la partie requérante et les autres parties civiles, à savoir les parents des trois autres personnes tuées dans le contexte des événements des 13 et 14 juin 1990, déposèrent conjointement un mémoire contenant leur point de vue quant aux personnes responsables des décès de leurs proches ainsi que leur demande de dédommagements. 144.  Le 14 février 2007, la requérante fut entendue pour la première fois par le parquet aux fins de l’enquête. Assistée par l’avocat de son choix, elle indiqua que, inquiète du non-retour de son époux à la maison dans la soirée du 13 juin 1990, elle l’avait cherché en vain le lendemain. Plus tard, elle aurait appris par les journaux qu’il avait été tué d’une balle dans la tête. Aucun enquêteur ou représentant des autorités ne lui aurait rendu visite ni ne l’aurait convoquée aux fins de l’enquête par la suite, seuls quelques journalistes seraient passés. Agée de vingt ans à l’époque des faits et sans emploi, elle serait restée seule pour élever les deux enfants qu’elle avait eus de son défunt époux, à savoir une fille âgée de deux mois (née en avril 1990) et un fils âgé de deux ans. 145.  La requérante indiqua dans sa déposition qu’elle n’avait jamais été entendue auparavant dans le cadre de l’enquête. Elle réitéra qu’elle souhaitait la condamnation pénale des personnes coupables du décès de son époux et qu’elle demandait à se constituer partie civile. 146.  Selon une lettre du 6 juillet 2011 du parquet près la Haute Cour de cassation et de justice adressée à l’agent du Gouvernement devant la Cour, un nouveau dossier d’enquête concernant la victime Velicu-Valentin Mocanu fut créé sous le numéro 676/P/2011. 147.  Les pièces du dossier soumis à la Cour ne permettent pas de savoir si la requérante Anca Mocanu a été informée des progrès de l’enquête sur l’homicide aggravé de son époux après l’arrêt de la Haute Cour de cassation et de justice du 17 décembre 2007 ordonnant le renvoi de l’affaire au parquet pour vice de procédure.
22 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
3.  L’enquête sur les accusations de traitements inhumains, d’atteinte au pouvoir étatique, de propagande en faveur de la guerre et de génocide 148.  Des poursuites pénales contre trente-sept personnes, dont vingthuit civils et neuf militaires, furent engagées par le parquet militaire entre le 26 novembre 1997 et le 12 juin 2006 principalement du chef d’atteinte au pouvoir étatique. 149.  Parmi ces accusés figurait l’ancien président de la Roumanie. Ce dernier fut inculpé le 9 septembre 2005 des chefs de participation à génocide (article 357, alinéas a), b) et c) du code pénal), de propagande en faveur de la guerre (article 356 du code pénal), de traitements inhumains (article 358 du code pénal), d’atteinte au pouvoir étatique (article 162 du code pénal) et d’actes de diversion (actele de diversiune) (article 163 du code pénal). Parmi les trente-sept accusés, l’ancien chef du SRI était également accusé d’instigation ou de participation à génocide (article 357, alinéas a), b) et c) du code pénal), de traitements inhumains, d’atteinte au pouvoir étatique et d’actes de diversion. 150.  Le 19 décembre 2007, la section des parquets militaires ordonna la disjonction de l’affaire faisant l’objet du dossier no 75/P/1998, pour ce qui était des accusations pénales dirigées d’une part contre vingt-huit civils – dont l’ancien président de la Roumanie et l’ancien chef des services secrets – et, d’autre part, contre neuf militaires, du chef d’atteinte au pouvoir étatique en violation de l’article 162 du code pénal. En vertu de la décision de disjonction, l’enquête concernant les vingt-huit civils devait se poursuivre devant le parquet civil compétent. Par une décision du 27 février 2008, le procureur en chef de la section des parquets militaires infirma la décision du 19 décembre 2007, considérant que, en raison de la connexité des faits, c’était un seul et même parquet, à savoir le parquet civil, qui devait connaître de l’ensemble de l’affaire concernant tous les accusés, tant civils que militaires. 151.  Par une décision du 28 décembre 2007 rendue dans le dossier no 222/P/2007, la section des parquets militaires déclina sa compétence au profit du parquet civil pour connaître des accusations pénales dirigées contre vingt-huit civils, dont l’ancien président de la Roumanie et l’ancien chef des services secrets. 152.  Le 4 février 2008, quarante volumes, comptant 10 717 pages au total et concernant les dossiers nos 75/P/1998 et 222/P/2007, furent envoyés à la section compétente du parquet près la Haute Cour de cassation et de justice.
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 23
153.  A la suite de la décision rendue le 27 février 2008 par le procureur en chef de la section des parquets militaires (paragraphe 150 ci-dessus), le 29 avril 2008 la section des parquets militaires près la Haute Cour de cassation déclina sa compétence au profit du parquet civil pour connaître des accusations pénales dirigées contre neuf officiers militaires – dont plusieurs généraux, l’ancien chef de la police et l’ancien ministre de l’Intérieur – relativement à la répression du 13 au 15 juin 1990. 154.  La décision du 29 avril 2008 dressait une liste de plus d’un millier de victimes retenues et soumises à des mauvais traitements dans les locaux de l’école supérieure d’officiers d’active de Băneasa et de l’unité militaire de Măgurele, ainsi que dans d’autres endroits. 155.  Les requérants Teodor Mărieş et Marin Stoica figuraient dans cette liste de parties lésées. 156.  La décision contenait également la liste des personnes morales qui avaient été attaquées lors de la répression du 13 au 15 juin 1990, parmi lesquelles se trouvait l’association requérante. 157.  La décision précitée visait également le dossier no 160/P/1997 concernant « l’identification des 100 personnes décédées lors des événements des 1315 juin 1990 ». 158.  Selon cette décision, l’enquête avait porté aussi sur les pertes qu’avaient représentées pour l’économie nationale le transport et l’hébergement des personnes appelées à Bucarest du 13 au 15 juin 1990, ainsi que les salaires qu’elles avaient perçus alors qu’elles ne s’étaient pas rendues à leur travail. La décision dressait également la liste des entreprises publiques qui avaient fourni des ouvriers pour l’intervention de Bucarest, parmi lesquelles les mines de Lupeni, Petrila, Aninoasa, Bărbăteni, Barza, Petroşani, Dâlga, Vulcan, Valea de Brazi, Paroşeni, Motru, Baia de Arieş, Aiud, Roşa Montană, Câmpulung, Filipeştii de Pădure, Şotânga, Albeni, Ţebea, Comăneşti, les usines de Călăraşi, Alexandria, Alba-Iulia, Craiova, Constanţa, Deva, Giurgiu, Galaţi, Braşov, Slatina et Buzau, ainsi que les usines IMGB et les entreprises Adesgo et APACA de Bucarest. 159.  Le 5 mai 2008, 209 volumes de quelque 50 000 pages au total, relatifs au dossier no 75/P/1998, furent envoyés à la section compétente du parquet près la Haute Cour de cassation et de justice. 160.  Par une décision du 10 mars 2009, le parquet près la Haute Cour de cassation et de justice rendit un non-lieu pour les accusations d’atteinte au pouvoir étatique pour cause de prescription et déclina sa compétence pour connaître des accusations d’actes de diversion, d’apologie de la guerre, de génocide dans les formes prévues par l’article 357, de a) à c) du code pénal, et de traitements inhumains.
24 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
161.  Le 17 juin 2009, un non-lieu fut rendu pour ce qui est du restant de ces accusations (paragraphes 185 et suivants ci-dessous).
a)  Mesures d’enquête concernant particulièrement M. Stoica 162.  A une date non précisée, en 2001, la plainte du requérant fut jointe au dossier d’enquête sur les accusations de traitements inhumains, d’atteinte au pouvoir étatique, de propagande en faveur de la guerre et de génocide (dossier no 75/P/1998). 163.  Le 18 octobre 2002, l’intéressé subit un examen pratiqué par l’institut public de médecine légale, aux fins de l’enquête sur l’agression dont il disait avoir été l’objet les 13 et 14 juin 1990. D’après le rapport d’expertise médico-légale, il ressortait du certificat médical délivré par le service des urgences chirurgicales de l’hôpital que, le 14 juin 1990, vers 4 h 30, le requérant s’était présenté à la salle de garde et qu’on avait diagnostiqué chez lui une contusion thoracique abdominale du côté gauche, des excoriations du thorax du côté gauche dues à une agression et un traumatisme crânio-cérébral. Le rapport mentionnait en outre que ces lésions avaient nécessité trois à cinq jours de soins médicaux et qu’elles n’avaient pas été de nature à mettre la vie du requérant en danger. 164.  Le rapport d’expertise signalait ensuite que, au cours de la période du 31 octobre au 28 novembre 1990, en février 1997 et en mars et août 2002, le requérant avait été hospitalisé pour des crises d’épilepsie majeures et que le diagnostic posé était le suivant : épilepsie secondaire – post-traumatique – et autres troubles vasculaires cérébraux (AIT – accident ischémique transitoire). Le rapport d’expertise relevait que l’épilepsie post- traumatique était apparue à la suite d’un traumatisme subi en 1966. 165.  Les 9 et 17 mai 2005, le requérant fut entendu, présentant son point de vue sur les événements et ses demandes de dédommagements quant au préjudice matériel et moral allégué. 166.  Par une lettre du 23 mai 2005, il fut informé par le parquet militaire près la Haute Cour de cassation et de justice que sa plainte à la suite des traumatismes subis le 13 juin 1990 de la part de militaires non identifiés, qui avaient conduit à son hospitalisation « en état de coma », était en cours d’investigation dans le cadre du dossier no 75/P/1998. 167.  Le 12 septembre et le 4 octobre 2006, le requérant forma deux plaintes pénales supplémentaires. 168.  Le 23 avril 2007, le procureur procéda à l’interrogatoire des témoins indiqués par la partie requérante, à savoir S.G. et V.E. 169.  Lors de son audition, le 9 mai 2007, en qualité de partie lésée, le requérant demanda au procureur militaire une contre-expertise médico-
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 25
légale car, selon lui, l’expertise de 2002 ne soulignait nullement la gravité des lésions subies en 1990 ni la gravité des séquelles qu’il conserverait de ce traumatisme. 170.  A cette occasion, un enregistrement vidéo réalisé lors des événements du 13 juin 1990, y compris ceux qui s’étaient produits au siège de la télévision publique, fut présenté au requérant. Celui-ci s’y reconnut et demanda que le document vidéo fût versé au dossier d’enquête. 171.  Le 9 mai 2007, le requérant se constitua formellement partie civile dans la procédure. 172.  Toujours le 9 mai 2007, le procureur ordonna une nouvelle expertise, étant donné que la partie requérante avait contesté les conclusions du rapport d’expertise médico-légale dressé en 2002. Il demanda aux médecins légistes, entre autres, d’établir si les blessures subies par le requérant en date du 13 juin 1990 avaient menacé sa vie et s’il y avait un lien de causalité entre ce traumatisme et les affections médicales dont il souffrait à la date à laquelle cette expertise avait été ordonnée. 173.  Le 25 juin 2007, le nouveau rapport d’expertise fut versé au dossier. Il précisait, toujours sur la base de la note médicale du 14 juin 1990, que les lésions du requérant avaient nécessité de trois à cinq jours de soins médicaux et qu’elles n’avaient pas été de nature à mettre sa vie en danger. Le rapport indiquait en outre qu’il n’y avait aucun lien de causalité entre le traumatisme du 13/14 juin 1990 et les affections médicales du requérant ayant nécessité de nombreuses hospitalisations par la suite. 174.  Le 30 octobre 2007, à la suite des demandes du requérant, les fiches d’observation le concernant et remplies dans le cadre de l’hôpital d’urgence Bagdasar Arseni de Bucarest en 1992 furent versées au dossier. 175.  Le 8 février 2008, le requérant déposa plusieurs documents au dossier. 176.  Parallèlement, un non-lieu fut rendu le 10 mai 2004 par le parquet près le tribunal départemental de Bucarest et confirmé par la suite relativement à une plainte du requérant, déposée sur la base des mêmes faits, pour tentative de meurtre.
b)  Aspects particuliers de l’instruction de la plainte pénale avec constitution de partie civile de l’association requérante 177.  Le 9 juillet 1990, l’unité militaire 02515 de Bucarest adressa à l’association requérante une lettre par laquelle elle l’informait que « les matériels trouvés le 14 juin 1990 [au siège de l’association] [avaient] été inventoriés par les représentants du parquet (Procuratura Generală) et déposés, moyennant procès-verbal, au siège du parquet de Bucarest (Procuratura Municipiului Bucureşti) ».
26 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
178.  Le 22 juillet 1990, deux officiers de police se rendirent au siège de l’association requérante et constatèrent les dégâts, à savoir des vitres brisées, des serrures fracassées et « l’ensemble des objets saccagés ». Ils dressèrent un procès-verbal en présence des dirigeants de l’association et d’un témoin. 179.  Le même jour, trois responsables de l’association et un des membres de celle-ci dressèrent un inventaire des appareils manquants, principalement des machines à écrire, des photocopieuses et un ordinateur, ainsi que la liste descriptive des meubles et autres objets détruits. 180.  Le 23 juillet 1990, un procureur du parquet de Bucarest rendit à l’association requérante sept machines à écrire, quatre photocopieuses et un ordinateur. Le procès-verbal mentionnait que deux des photocopieuses étaient hors d’usage. Il en allait de même pour l’ordinateur et pour l’une des machines à écrire. 181.  Le 26 juillet 1990, l’association requérante saisit le parquet de Bucarest d’une plainte pénale pour saccage du siège de l’association et agressions à l’encontre de certains de ses membres le 14 juin 1990. Elle réclamait également la restitution de tous les biens qui avaient été emportés, dont des documents, et se constitua partie civile dans la procédure pénale. Elle sollicitait en outre une expertise pour l’évaluation des biens détruits ou volés et désignait cinq témoins dont elle demandait l’audition. 182.  Le 22 octobre 1997, l’inspection générale de la police envoya au parquet près la Cour suprême de justice vingt et un dossiers ouverts à la suite des plaintes pénales de plusieurs personnes physiques et morales concernant des mauvais traitements et des destructions subis au cours de la période du 13 au 15 juin 1990. Parmi ces dossiers figurait le dossier no 1476/P/1990 du parquet près le tribunal départemental de Bucarest concernant la plainte de l’association requérante pour les mauvais traitements qui auraient été infligés à plusieurs de ses membres. Le dossier comportait 66 pages. Par la même lettre, l’inspection générale de la police invitait le parquet à lui indiquer « les modalités à suivre pour procéder à des auditions dans le cadre de l’enquête ». 183.  Selon la décision du 17 juin 2009, trois autres paquets de 69, 46 et 98 dossiers avaient également été repris par la section des parquets militaires et joints par des décisions du 22 octobre 1997, du 16 septembre 1998 et du 22 octobre 1999. 184.  L’association requérante saisit périodiquement le parquet près la Cour suprême de justice (devenue la Haute Cour de cassation et de justice) pour s’enquérir de l’état de l’enquête ou demander des compléments d’enquête.
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 27
c)  Le non-lieu du 17 juin 2009 185.  Le 17 juin 2009, le parquet près la Haute Cour de cassation et de justice rendit une décision dans le dossier concernant les traitements inhumains, l’atteinte au pouvoir étatique, la propagande en faveur de la guerre et le génocide. 186.  Cette décision décrivait l’ensemble des violences, qualifiées d’extrême cruauté, auxquelles plusieurs centaines de manifestants avaient été soumis par des mineurs agissant conjointement avec les forces de l’ordre. 187.  La décision établissait également que, à la suite des investigations accomplies pendant dix-neuf ans environ par les parquets civils et, ultérieurement, par les parquets militaires, ni l’identité des agresseurs ni le degré d’implication des forces de l’ordre n’avaient pu être établis. L’extrait pertinent en l’espèce de cette décision se lit ainsi : « A la suite des investigations effectuées pendant une période de dix-neuf ans environ par les parquets civils et, ultérieurement, par les parquets militaires, investigations qui se retrouvent dans le contenu du dossier no 175/P/1998, l’identité des mineurs agresseurs, le degré d’implication dans leur actions des forces de l’ordre et des membres et sympathisants du FSN et leurs rôle et degré de participation dans les actions des 14 et 15 juin 1990, dirigées contre les habitants de la capitale, n’ont pu être établis. » 188.  Cette décision ordonnait un non-lieu (scoatere de sub urmărire penală) concernant tous les chefs d’accusation, principalement en raison de l’intervention de la prescription. 189.  S’agissant des chefs d’accusation de propagande en faveur de la guerre, de traitements inhumains et de génocide, qui n’étaient pas prescriptibles, la décision prononçait des non-lieux pour cause d’absence d’éléments constitutifs des infractions. 190.  Ainsi, il était indiqué qu’aucune forme de participation aux actions des mineurs conjointement avec les forces de l’ordre ne pouvait être retenue contre le chef de l’État en exercice à l’époque, car celui-ci n’aurait fait qu’approuver les actions du matin du 13 juin 1990 et l’intervention de l’armée dans l’après-midi de la même journée, dans le but déclaré de restaurer l’ordre. La décision mentionnait également qu’il n’y avait pas de données (date certe) de nature à le mettre en cause en ce qui concernait la préparation de la venue des mineurs à Bucarest et les consignes qui leur avaient été données. S’agissant de la demande qu’il avait faite aux mineurs de défendre les institutions de l’État et de restaurer l’ordre, à la suite de laquelle 1 021 personnes avaient été privées de liberté et avaient subi des atteintes à leur intégrité corporelle, la décision précisait que de tels faits pouvaient être seulement qualifiés d’instigation à coups et blessures et que
28 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
la responsabilité pénale à leur égard était prescrite. Enfin, elle indiquait que le discours incitant les mineurs à occuper et défendre la place de l’Université contre les manifestants qui y campaient ne pouvait pas être interprété comme une propagande en faveur de la guerre, au motif que le chef de l’État de l’époque n’avait pas visé le déclenchement d’un conflit de n’importe quelle nature, mais qu’il avait au contraire demandé aux mineurs de mettre un terme aux excès et aux actes sanglants (dar chiar a solicitat minerilor să elimine excesele şi actele sângeroase). 191.  La décision constatait par ailleurs que les mineurs avaient été motivés par des convictions personnelles simplistes, développées sur le fondement de la surexcitation grégaire. Ces convictions les auraient conduits à se transformer en arbitres de la scène politique et en gardiens volontaires du régime politique, appliquant des « corrections » aux contestataires de celui-ci, et le pouvoir les aurait acceptés en tant que tels. Ainsi, selon la décision, la condition posée par la loi, à savoir que les traitements inhumains visent des « personnes tombées dans les mains de l’ennemi », n’était pas remplie en l’espèce, car, selon le procureur, les mineurs n’avaient plus aucun adversaire contre lequel se battre le 14 juin 1990. 192.  S’agissant des accusations de torture, la décision considérait que, avant le 9 novembre 1990, c’est-à-dire à l’époque des faits, la loi n’incriminait pas la torture.
d)  Contestations du non-lieu du 17 juin 2009 par les requérants Anca Mocanu et Marin Stoica 193.  D’après le Gouvernement, le 18 décembre 2009, la contestation par la requérante Anca Mocanu du non-lieu du 17 juin 2009 a été rejetée comme tardive par une décision de la Haute Cour de cassation et de justice. 194.  Le requérant Marin Stoica forma séparément un recours contre la même décision de non-lieu. 195.  Le 9 mars 2011, la Haute Cour de cassation et de justice rejeta l’exception de l’autorité de la chose jugée, soulevée par l’intimé I.I., ainsi que le recours formé par le requérant. La Haute Cour statua sur le bienfondé du non-lieu ordonné pour cause de prescription.
4.  Récapitulatif des mesures d’enquête 196.  Selon le Gouvernement, les principales mesures d’enquête réalisées pendant la période comprise entre 1990 et 2009 ont été les suivantes : plus de 840 auditions de parties lésées ; plus de 5 724 auditions de témoins ; plus de 100 expertises médico-légales.
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 29
197.  Ces mesures ont donné lieu à plusieurs milliers de pages de documents.
II.  LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS
A.  Les dispositions législatives
198.  Les dispositions du code pénal régissant la participation lato sensu (participaţia improprie), contenues dans l’article 31 du code pénal, sont ainsi libellées dans leur partie pertinente en l’espèce : « Toute provocation, facilitation ou assistance intentionnelle, par quelque moyen que ce soit, à la commission d’une infraction par une personne qui n’est pas pas pénalement responsable est punie de la peine prévue par la loi pour cette infraction. » 199.  Selon la loi no 27/2012 sur la modification du code pénal, publiée au Journal officiel du 20 mars 2012, la responsabilité pénale pour homicide intentionnel est imprescriptible. Cette loi est également applicable aux homicides pour lesquels la prescription n’avait pas été acquise à la date de son entrée en vigueur.
B.  Les décisions nos 610/2007 et 665/2007 de la Cour constitutionnelle
200.  La décision no 610/2007 de la Cour constitutionnelle du 20 juin 2007 concerne l’exception d’inconstitutionnalité visant une disposition transitoire de la loi no 356/2006 relative à la réforme du code de procédure pénale et des lois d’organisation judiciaire. En vertu de cette loi, la compétence pour connaître des accusations pénales se rapportant à des faits connexes commis conjointement par des civils et par des militaires revenait aux parquets et tribunaux civils de droit commun et non plus aux parquets et tribunaux militaires comme dans la période antérieure à cette réforme législative. Toutefois, la nouvelle loi prévoyait que, pour les enquêtes en cours à la date d’entrée en vigueur de la loi, les parquets et tribunaux militaires demeuraient compétents pour connaître des affaires impliquant des civils coaccusés et des militaires. Par la décision no 610/2007, la Cour constitutionnelle a déclaré cette disposition transitoire inconstitutionnelle. 201.  La décision no 665/2007 du 5 juillet 2007 de la Cour constitutionnelle concerne l’exception d’inconstitutionnalité visant l’article 23 de la loi no 115/1999 sur la responsabilité ministérielle. Cet article prévoyait que la poursuite pénale et le jugement au pénal d’anciens ministres, pour les infractions commises alors qu’ils étaient en fonction,
30 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
devaient suivre les règles du droit commun et ne nécessitaient pas l’autorisation préalable exigée par la procédure spéciale. Par cette décision, la Cour constitutionnelle a déclaré cette disposition inconstitutionnelle, estimant que la procédure spéciale prévue par la loi no 115/1999 devait être appliquée également aux anciens ministres.
EN DROIT
I.  SUR LA JONCTION DES TROIS AFFAIRES
202.  La Cour constate que les requêtes jointes enregistrées sous les numéros 45886/07 et 32431/08 et la requête enregistrée sous le numéro 10865/09 procèdent des mêmes circonstances factuelles et sont similaires quant aux problèmes juridiques qu’elles soulèvent. En conséquence, elle juge approprié, en application de l’article 42 § 1 de son règlement, de joindre également la troisième requête aux deux autres requêtes.
II.  SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 2 DE LA CONVENTION
203.  La requérante, Mme Anca Mocanu, se plaint de l’absence d’une enquête effective, impartiale et diligente susceptible de mener à l’identification et à la sanction des personnes responsables de la répression violente des manifestations des 13 et 14 juin 1990, lors de laquelle son époux, M. Velicu-Valentin Mocanu, a été tué par balle. Elle dénonce aussi la lenteur de la procédure. 204.  Elle invoque à cet égard l’article 2 de la Convention dans son volet procédural et l’article 6 de la Convention. 205.  La Cour estime que les questions soulevées doivent être examinées sous le volet procédural de l’article 2 de la Convention. Elle n’estime dès lors pas nécessaire de se placer, de surcroît, sur le terrain de l’article 6 de la Convention. 206.  La disposition pertinente est ainsi libellée :
Article 2 « 1.  Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. La mort ne peut être infligée à quiconque intentionnellement, sauf en exécution d’une sentence capitale prononcée par un tribunal au cas où le délit est puni de cette peine par la loi. 2.  La mort n’est pas considérée comme infligée en violation de cet article dans les cas où elle résulterait d’un recours à la force rendu absolument nécessaire :
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 31
a)  pour assurer la défense de toute personne contre la violence illégale ; b)  pour effectuer une arrestation régulière ou pour empêcher l’évasion d’une personne régulièrement détenue ; c)  pour réprimer, conformément à la loi, une émeute ou une insurrection. »
A.  Sur la recevabilité
207.  Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient que la requérante n’a pas exercé les recours qui s’offraient à elle pour faire état de son grief relatif à la durée de l’enquête. Selon lui, il lui aurait été loisible de présenter directement devant les juridictions civiles une action en responsabilité des autorités internes pour le retard de l’enquête, fondée sur les dispositions des articles 998 et 999 du code civil portant sur la responsabilité civile délictuelle. Pour démontrer l’effectivité de cette voie de recours, le Gouvernement présente un jugement du 12 juin 2008, par lequel le tribunal du cinquième arrondissement de Bucarest a condamné le ministère des Finances à verser à la plaignante une indemnité pour les défaillances de l’enquête ouverte à la suite de la répression des manifestations de décembre 1989 à Bucarest. Il argüe que, s’il ne produit qu’un seul exemple de décision de justice de ce type, cela est dû à l’inexistence d’autres assignations en justice ayant cet objet. 208.  Pour la requérante, l’exemple évoqué par le Gouvernement n’autorise pas à conclure qu’il s’agit d’une voie de recours effective, car le tribunal n’aurait pas obligé les autorités responsables à accélérer les procédures pénales en question. De plus, la requérante considère qu’il s’agit d’une affaire produite par le Gouvernement pour les besoins de la cause, aux fins de la procédure devant la Cour. Elle ajoute en outre que rien ne peut exonérer l’État de son obligation de réaliser une enquête effective telle qu’exigée par l’article 2 de la Convention. 209.  La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté une exception similaire dans son arrêt Association « 21 Décembre 1989 » et autres (nos 33810/07 et 18817/08, §§ 119-125, 24 mai 2011). Elle rappelle également que l’obligation d’épuiser les voies de recours internes, prévue par l’article 35 de la Convention, concerne les recours qui sont accessibles aux requérants et qui peuvent porter remède à la situation dont ceux-ci se plaignent. Pareils recours doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues. Enfin, il incombe à l’État défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (Selmouni c. France [GC], no 25803/94, § 75, CEDH 1999V).
32 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
210.  A cet égard, la Cour estime qu’un seul jugement définitif d’un tribunal de première instance ne suffit pas à démontrer avec assez de certitude l’existence de voies de recours internes effectives et accessibles pour des griefs comparables à ceux des requérants (Selçuk et Asker c. Turquie, 24 avril 1998, § 68, Recueil des arrêts et décisions 1998II). 211.  Elle rappelle en outre que les obligations de l’État découlant de l’article 2 ne sauraient être satisfaites par le simple octroi de dommages et intérêts (voir, par exemple, l’arrêt Yaşa c. Turquie, 2 septembre 1998, § 74, Recueil 1998VI, et Dzieciak c. Pologne, no 77766/01, § 80, 9 décembre 2008). Enfin, l’enquête requise par les articles 2 et 3 de la Convention doit être propre à conduire à l’identification de ceux qui pourraient être tenus responsables. 212.  Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement ne saurait être retenue. La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.  Sur le fond
1.  Les arguments des parties 213.  La requérante dénonce la lenteur de l’enquête, qui serait toujours en cours plus de vingt ans après les faits, et ce, en dépit de l’intérêt du public pour connaître les responsables de la répression des manifestations ayant eu lieu les 13 et 14 juin 1990 et ayant fait de nombreuses victimes, y compris des morts, comme son époux M. Velicu-Valentin Mocanu. 214.  Elle dénonce plus particulièrement l’existence de périodes d’inactivité pendant l’enquête, les déclinatoires de compétences, des lacunes et un manque d’impartialité de l’enquête dus, selon les requérants, à certains accusés exerçant de hautes fonctions publiques qui auraient empêché la progression des investigations. 215.  Le Gouvernement invite la Cour à prendre en compte le contexte – très particulier selon lui – dans lequel a été menée l’enquête sur les circonstances de la mort de l’époux de la requérante. A cet égard, il est d’avis que la situation de la requérante en tant que partie lésée ne pouvait pas être analysée séparément de la situation des autres parties lésées et parties civiles dans le dossier mentionné ni hors du contexte général du dossier, qui viserait à éclaircir la situation de plus de 1 300 victimes et d’environ 100 personnes décédées et à mener à l’identification des coupables.
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 33
216.  Le Gouvernement argüe ensuite que l’enquête en question est exceptionnelle, non seulement par rapport au grand nombre de personnes impliquées, mais encore par rapport au caractère historique sensible de l’événement sur lequel elle porte. A ses yeux, la situation particulière de la requérante n’est qu’une partie d’un vaste ensemble de faits et de personnes victimes de violences à l’occasion des manifestations massives qui se sont déroulées à Bucarest. 217.  De plus, selon le Gouvernement, les organes de poursuites pénales ont effectué parallèlement, dans le cadre de quatre dossiers, des investigations au sujet d’infractions d’homicide aggravé, de propagande en faveur de la guerre, de génocide, de traitements inhumains, d’atteinte au pouvoir étatique, d’actes de diversion, d’atteinte à l’économie nationale, de destruction et d’autres crimes. 218.  Aux yeux du Gouvernement, la durée de cette enquête est justifiée, d’abord, par le nombre des blessés, toutes ces personnes devant être soumises à des expertises médico-légales, être identifiées et interrogées et se voir accorder la possibilité de solliciter l’administration de preuves ; ensuite, par le nombre de suspects ; enfin, par le nombre de témoins ainsi que par les difficultés liées aux confrontations de leurs déclarations aux fins de l’établissement des faits. De plus, le Gouvernement indique que des activités de recherche sur place et des expertises médico-légales ont dû être réalisées, de même que l’étude de documents et d’enregistrements vidéo, ainsi qu’une parade d’identification aux fins de la reconnaissance des suspects. 219.  Le Gouvernement conclut que l’obligation de mener une enquête effective a été respectée en l’espèce, pour autant qu’il s’agisse d’une obligation de diligence et non de résultat. D’après lui, l’enquête effectuée dans l’affaire à partir de 2000 et jusqu’à ce jour inclut tous les actes procéduraux nécessaires à l’établissement de la vérité et n’a connu aucune période d’inactivité imputable aux autorités.
2.  Rappel des principes découlant de la jurisprudence 220.  La Cour examinera le caractère effectif de l’enquête menée en l’espèce à la lumière des principes bien établis en la matière et résumés, entre autres, dans les arrêts Güleç c. Turquie (27 juillet 1998, §§ 77-78, Recueil 1998IV), Issaïeva et autres c. Russie (nos 57947/00, 57948/00 et 57949/00, §§ 208-213, 24 février 2005) et Association « 21 Décembre 1989 » et autres (précité, § 114). 221.  Elle rappelle que l’obligation procédurale découlant de l’article 2 exige de mener une enquête effective lorsque le recours à la force,
34 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
notamment par des agents de l’État, a entraîné mort d’homme. Il s’agit de procéder à un examen prompt, complet, impartial et approfondi des circonstances dans lesquelles les homicides ont été commis, afin de pouvoir parvenir à l’identification des responsables. C’est une obligation non pas de résultat, mais de moyens. Les autorités doivent avoir pris des mesures raisonnables pour assurer l’obtention des preuves relatives aux faits en question. Une exigence de célérité et de diligence raisonnable est implicite dans ce contexte. De même, il est nécessaire que les personnes responsables de l’enquête et celles effectuant les investigations soient indépendantes de celles impliquées dans les événements. Cela suppose non seulement l’absence de tout lien hiérarchique ou institutionnel, mais également une indépendance pratique (Issaïeva et autres, précité, §§ 210-211). 222.  En outre, la Cour rappelle avoir déjà jugé que, s’il peut arriver que des obstacles ou difficultés empêchent une enquête de progresser dans une situation particulière, il reste que la prompte réaction des autorités est capitale pour maintenir la confiance du public et son adhésion à l’État de droit. Toute carence de l’enquête affaiblissant sa capacité à établir les circonstances de l’espèce ou à identifier les responsables risque de faire conclure qu’elle ne présente pas le niveau d’effectivité requis (Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité, § 134). 223.  Pour les mêmes raisons, le public doit avoir un droit de regard suffisant sur l’enquête ou sur ses conclusions, de sorte qu’il puisse y avoir mise en cause de la responsabilité tant en pratique qu’en théorie. Le degré requis de contrôle du public peut varier d’une situation à l’autre. Dans tous les cas, toutefois, les proches de la victime doivent être associés à la procédure dans toute la mesure nécessaire à la protection de leurs intérêts légitimes (McKerr c. Royaume-Uni, no 28883/95, § 115, CEDH 2001III). 224.  Plus particulièrement, en cas de violation massive de droits aussi fondamentaux que le droit à la vie, la Cour a souligné l’importance du droit des victimes et de leurs familles et ayants droit, ainsi que de toute la société (Şandru et autres c. Roumanie, no 22465/03, § 79, 8 décembre 2009), de connaître la vérité sur les circonstances de ces évenements, ce qui implique le droit à une enquête judiciaire effective (Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité, § 144). Dans le contexte des États qui ont connu une transition vers un régime démocratique, il est légitime pour un État de droit d’engager des poursuites pénales à l’encontre de personnes qui se sont rendues coupables de crimes sous un régime antérieur (voir mutatis mutandis Streletz, Kessler et Krenz c. Allemagne [GC], nos 34044/96, 35532/97 et 44801/98, §§ 80-81, CEDH 2001II).
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 35
Dès lors, en cas d’usage massif de la force meurtrière à l’encontre de la population civile, lors de manifestations antigouvernementales précédant la transition d’un régime totalitaire vers un régime plus démocratique, la Cour ne peut pas considérer qu’une enquête est effective lorsqu’elle s’achève par l’effet de la prescription de la responsabilité pénale, alors que ce sont les autorités elles-mêmes qui sont restées inactives. Par ailleurs, comme la Cour l’a déjà indiqué, l’amnistie ou la grâce sont généralement incompatibles avec le devoir qu’ont les États d’enquêter sur des actes de torture et de lutter contre l’impunité des crimes internationaux (Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité, § 144).
3.  Application en l’espèce de ces principes 225.  En l’espèce, la Cour note que, peu après les événements de juin 1990, une enquête a été ouverte d’office. Débutées en 1990, les procédures pénales concernant le décès de M. Velicu-Valentin Mocanu survenu le 13 juin 1990 sont toujours pendantes, soit depuis plus de vingt ans. 226.  La Cour rappelle que sa compétence ratione temporis ne lui permet de prendre en considération que la période postérieure au 20 juin 1994, date d’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie. 227.  Elle note qu’en 1994 l’affaire était pendante devant le parquet militaire. A ce propos, elle constate que l’enquête a été confiée aux procureurs militaires qui étaient, au même titre que certains des accusés, des militaires soumis au principe de la subordination à la hiérarchie (Şandru et autres, précité, § 74, et Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité, § 137). 228.  Elle relève de plus que les lacunes de l’enquête ont été constatées par les autorités nationales elles-mêmes. Ainsi, la décision du 16 septembre 1998 du parquet près la Cour suprême de justice indiquait que, jusqu’alors, l’enquête n’avait pas permis de déterminer l’identité des personnes qui avaient effectivement mis en œuvre la décision de l’exécutif de faire appel à l’aide de civils pour rétablir l’ordre à Bucarest. Cette lacune de l’enquête tenait au « fait qu’aucune des personnes ayant exercé des fonctions à responsabilités à l’époque des faits n’a[vait] été entendue », notamment le président de la Roumanie alors en exercice, le Premier ministre et son adjoint, le ministre de l’Intérieur, le chef de la police, le chef du SRI et le ministre de la Défense (paragraphe 111 ci-dessus). Cependant, l’enquête subséquente n’est pas parvenue à remédier à toutes les carences, ainsi qu’il a été constaté par les décisions de la Cour suprême de justice du 30 juin 2003 (paragraphe 121 ci-dessus) et de la Haute Cour de
36 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
cassation et de justice du 17 décembre 2007 (paragraphe 125 ci-dessus), laquelle a relevé des vices de la procédure antérieure. 229.  S’agissant de l’obligation d’associer à la procédure les proches des victimes, la Cour observe que la requérante Anca Mocanu n’a pas été informée des progrès de l’enquête avant le réquisitoire du 18 mai 2000 renvoyant en jugement les accusés du meurtre par balle de son époux, qu’elle a été entendue pour la première fois par le procureur le 14 février 2007, soit presque dix-sept ans après les événements (paragraphe 144 ci-dessus), et que, après la décision de la Haute Cour de cassation et de justice du 17 décembre 2007, elle n’a plus été informée de cette enquête (paragraphe 147 ci-dessus). Dès lors, la Cour n’est pas convaincue que les intérêts de la requérante Anca Mocanu de participer à l’enquête aient été suffisamment protégés (Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité, § 141). 230.   De surcroit, l’importance de l’enjeu pour la société roumaine qui consistait dans le droit des nombreuses victimes de savoir ce qui s’était passé, ce qui implique le droit à une enquête judiciaire effective et l’éventuel droit à la réparation, aurait dû inciter les autorités internes à traiter le dossier promptement et sans retards inutiles afin de prévenir toute apparence d’impunité de certains actes (Şandru et autres, précité, § 79, et Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité, §§ 142 et 144). 231.  A la différence de l’affaire Şandru et autres précitée, dans laquelle la procédure s’est achevée par une décision de justice définitive, la Cour observe en l’espèce que, s’agissant de la requérante Anca Mocanu, le 6 juillet 2011 l’affaire était toujours pendante devant le parquet (paragraphe 146 ci-dessus), et ce après deux renvois ordonnés par la plus haute juridiction du pays pour des lacunes ou des vices de procédure. La Cour rappelle à cet égard que les obligations procédurales découlant de article 2 de la Convention peuvent difficilement être considérées comme accomplies lorsque les victimes ou leurs familles n’ont pas pu avoir accès à une procédure devant un tribunal indépendant appelé à connaître des faits (Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité, § 143). 232.  Eu égard aux éléments qui précèdent, la Cour estime que les autorités nationales n’ont pas agi avec le niveau de diligence requis au regard de l’article 2 de la Convention, en ce qui concerne Mme Anca Mocanu. Partant, elle conclut à la violation de cette disposition dans son volet procédural.
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 37
II.  SUR LA VIOLATION ALLEGUÉE DE L’ARTICLE 3 DE LA CONVENTION
233.  Les requérants, MM. Marin Stoica et Teodor Mărieş, se plaignent de l’absence d’une enquête effective, impartiale et diligente susceptible de mener à l’identification et à la sanction des personnes responsables de la répression violente des manifestations des 13 et 14 juin 1990, lors de laquelle ils ont été victimes de mauvais traitements. Ils invoquent à cet égard l’article 3 de la Convention. Cette disposition est ainsi libellée :
Article 3 « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » 234.  Le Gouvernement soulève plusieurs exceptions préliminaires à cet égard. 235.  Il conteste la compétence ratione temporis de la Cour pour examiner ces requêtes sous l’angle du volet procédural de l’article 3 de la Convention. Il excipe également du non-épuisement des voies de recours internes. Il argue en outre du défaut de qualité de victime du requérant Teodor Mărieş.
A.  Sur la recevabilité
1.  Sur l’exception d’incompatibilité ratione temporis 236.  Les événements ainsi que l’ouverture des enquêtes étant antérieurs à la date de ratification de la Convention par la Roumanie, le 20 juin 1994, le Gouvernement estime que la Cour n’est pas compétente ratione temporis pour examiner le grief tiré du volet procédural de l’article 3 de la Convention. 237.  Les requérants répliquent que l’obligation procédurale découlant de l’article 3 est distincte et indépendante des obligations découlant de leur volet matériel. Ils se réfèrent à cet égard aux affaires Şandru et autres, précitée, et Lăpuşan et autres c. Roumanie (nos 29007/06, 30552/06, 31323/06, 31920/06, 34485/06, 38960/06, 38996/06, 39027/06 et 39067/06, § 61, 8 mars 2011), dans lesquelles la Cour s’est estimée compétente ratione temporis pour connaître de griefs similaires visant l’ineffectivité d’une enquête pénale relative à la répression armée de manifestations ayant eu lieu en décembre 1989. 238.  La Cour rappelle les principes consacrés dans son arrêt Šilih c. Slovénie ([GC], no 71463/01, §§ 159-163, 9 avril 2009) et appliqués plus
38 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
récemment à une autre affaire similaire contre la Roumanie (Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité). Elle rappelle ainsi que l’obligation procédurale que recèlent les articles 2 et 3 de la Convention de mener une enquête effective est devenue une obligation distincte et indépendante pouvant s’imposer à l’État même lorsque l’atteinte à la vie ou à l’intégrité corporelle est survenue avant la date d’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de cet État. Cependant, pour que ladite obligation procédurale devienne applicable, il doit être établi qu’une part importante des mesures procédurales ont été ou auraient dû être mises en œuvre après la ratification de la Convention par le pays concerné. 239.  En l’espèce, la Cour observe que la procédure pénale concernant la répression violente des manifestations de juin 1990, entamée en 1990, a continué après le 20 juin 1994, date de la ratification de la Convention par la Roumanie. C’est après cette date qu’un réquisitoire a été établi pour ce qui est du décès de plusieurs personnes, à cette occasion (paragraphe 120), et que plusieurs décisions de justice sont intervenues (paragraphes 125 et suivants). A ce jour, l’enquête est toujours pendante devant le parquet. Il s’ensuit qu’une part importante des mesures procédurales a été accomplie et que celles-ci doivent encore être mises en œuvre après la ratification de la Convention. 240.  Il en va de même pour ce qui est des allégations de mauvais traitements des requérants Marin Stoica et Teodor Mărieş, qui ont été associés à l’enquête, en tant que parties lésées, à partir de 2002, les décisions du parquet et des tribunaux à leur égard ayant été rendues entre 2005 et 2011. 241.  Dès lors, la Cour juge qu’elle est compétente ratione temporis pour connaître de l’allégation de violation de l’article 3 dans son volet procédural (mutatis mutandis, Agache et autres c. Roumanie, no 2712/02, §§ 70-73, 20 octobre 2009, et Şandru et autres, précité, § 59). 242.  Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement ne saurait être retenue.
2.  Sur l’exception du défaut de qualité de victime de M. Teodor Mărieş 243.  Le Gouvernement considère que le requérant Teodor Mărieş n’a pas présenté devant les autorités internes un grief défendable tenant à l’existence d’un traitement prohibé à son encontre pendant les événements des 13 et 14 juin 1990. Le requérant n’aurait pas été blessé et aurait participé de son plein gré aux manifestations des jours mentionnés. 244.  Le Gouvernement est d’avis que les seules circonstances pertinentes à cet égard concernent sa conduite sous escorte au commissariat
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 39
de police et le laps de temps passé à la direction centrale de la police de Bucarest et au commissariat de police. 245.  En ce qui concerne les allégations relatives à la conduite sous escorte au commissariat de police, le Gouvernement soutient que le requérant n’a été soumis à aucun traitement inhumain on dégradant. Selon lui, s’agissant des menaces qui auraient été proférées par les agents de l’État pour convaincre l’intéressé de monter dans leur voiture, cette circonstance doit s’analyser en relation avec l’attitude du requérant quant aux prétendues menaces. A cet égard, le Gouvernement dit que le requérant a relaté avoir utilisé les termes « bêtes féroces » pour s’adresser à ses prétendus agresseurs et avoir eu la possibilité de quitter leur voiture et de reprocher d’une manière agressive aux officiers supérieurs de police surveillant les événements les modalités d’intervention pour libérer la place de l’Université. Or, d’après le Gouvernement, une telle attitude du requérant en réponse à ces prétendues menaces est de nature à prouver l’absence de toute attitude des agents susceptible de causer une quelconque « peur » ou « angoisse » (Labita c. Italie [GC], no 26772/95, § 120, CEDH 2000IV). 246.  En ce qui concerne les allégations du requérant selon lesquelles les agents de l’État l’ont empoigné comme deux « bêtes féroces », le Gouvernement pointe premièrement l’absence de toute preuve susceptible de soutenir ses allégations et, subsidiairement, l’absence de précision par le requérant des conséquences sur sa personne d’un tel comportement des agents. Dès lors, d’après le Gouvernement, il est raisonnable d’estimer que le degré de gravité du prétendu comportement imputé aux agents de l’État était insuffisant pour générer un minimum de souffrance physique ou psychique pour le requérant. Cela est d’autant plus probable, selon le Gouvernement, que le requérant n’aurait donné aucun détail sur ce point particulier alors même qu’il aurait par ailleurs choisi, pour relater les faits, une manière très explicite et très détaillée, décrivant ses différents états d’esprit et son état physique. 247.  En ce qui concerne les allégations touchant au laps de temps que le requérant a passé à la direction centrale de la police de Bucarest et au commissariat de police, le Gouvernement soutient que les fonctionnaires ayant vu le requérant à cette occasion soit ont ignoré l’intéressé soit ont fait preuve à son égard d’une attitude respectueuse. En ce qui concerne le récit du requérant relatif au dialogue des agents de l’État concernant l’ordre de le frapper, le Gouvernement invite la Cour à juger qu’il s’agit seulement d’affirmations non étayées de la partie requérante et, subsidiairement, à noter l’absence de tout effet physique ou psychique sur sa personne. 248.  Enfin, en ce qui concerne son audition par le procureur, le Gouvernement estime qu’elle a duré deux heures. Or, à ses yeux, un tel laps
40 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
de temps ne peut pas être considéré comme impliquant un traitement contraire à l’article 3 de la Convention. 249.  En conclusion, le Gouvernement est d’avis que la situation de fait, telle que présentée par le requérant, n’exige pas l’ouverture d’une enquête officielle effective quant aux prétendues violences subies les 13 et 14 juin 1990. 250.  Le requérant expose qu’il a la qualité de victime quant à l’absence d’une enquête effective sur les violences auxquelles il affirme avoir été soumis. A cet égard, il soutient avoir été victime d’actes de violences physiques et psychiques, dès lors qu’il aurait été maltraité, battu et soumis à un régime de peur et de terreur avec tous les autres manifestants arrêtés dans la rue en juin 1990. Il réitère qu’il a été arrêté à 4 h 30, le 13 juin 1990, alors qu’il se serait trouvé avec d’autres manifestants devant l’Ambassade des États-Unis d’Amérique à Bucarest, et qu’il a été emmené dans plusieurs locaux différents de la police, agressé et menacé verbalement. 251.  Il allègue en outre qu’il a continué à être menacé après sa remise en liberté le soir du 13 juin 1990, que sa maison a été pillée par des inconnus ayant pénétré par effraction et que ces menaces ont contraint sa compagne à quitter la ville pour se mettre à l’abri. 252.  La Cour rappelle que l’obligation procédurale déduite de l’article 3 de la Convention s’impose lorsque le grief tenant à l’existence du traitement prohibé est « défendable » (Chiriţă c. Roumanie (déc.), no 37147/02, 6 septembre 2007). 253.  A cet égard, elle rappelle que les allégations de mauvais traitements doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés (Selmouni, précité, § 88, et Gäfgen c. Allemagne [GC], no 22978/05, § 92, CEDH 2010…). 254.  En l’espèce, la Cour constate qu’il n’est pas contesté que le requérant a été arrêté avec d’autres manifestants à Bucarest aux alentours de 4 h 30, le 13 juin 1990, et emmené dans plusieurs locaux de police. En revanche, il affirme y avoir été agressé et menacé verbalement, alors que le Gouvernement le conteste, soutenant que le récit de l’intéressé lui-même quant à ses réactions de colère démontrait qu’il ne pouvait pas avoir eu peur. 255.  Toutefois, la Cour note que le requérant n’a pas fourni de certificat médical attestant de séquelles physiques ou psychiques (voir, mutatis mutandis, Melinte c. Roumanie, no 43247/02, §§ 33-36, 9 novembre 2006, et Erdoğan Yağız, no 27473/02, §§ 43-44, 6 mars 2007). Elle note qu’il n’a pas non plus prouvé avoir saisi les autorités avant l’année 2005 et leur avoir exposé de manière détaillée ses propres souffrances (Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité, § 158).
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 41
256.   Eu égard aux circonstances de la présente affaire, notamment à l’absence de preuve relative aux effets physiques et mentaux sur la personne du requérant découlant des actes dénoncés, combinée avec la tardiveté de sa plainte devant les autorités internes, la Cour estime que ces dernières n’ont pas enfreint l’obligation procédurale découlant de l’article 3 de la Convention à l’égard de l’intéressé. 257.  Compte tenu de ce qui précède, il convient de déclarer le grief de M. Mărieş irrecevable pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.  Sur les exceptions de non-épuisement des voies de recours internes 258.  Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes également à l’égard de la requête de M. Stoica, pour les mêmes motifs que ceux indiqués à l’égard de la requête de Mme Anca Mocanu. 259.  La Cour rappelle ses conclusions à l’égard de l’exception similaire soulevée à l’égard de la requête de Mme Anca Mocanu (paragraphe 212 ci- dessus). Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement ne saurait être retenue. 260.  En plus, le Gouvernement soulève une deuxième exception de nonépuisement à l’égard de M. Stoica, au motif qu’il aurait trop tard saisi les autorités d’une plainte pénale, à savoir pas avant 2001, soit onze ans après les mauvais traitements qu’il allègue avoir subis. 261.  La Cour considère que les arguments à l’appui de l’exception soulevée par le Gouvernement posent des questions juridiques étroitement liées au fond du grief, qu’elle ne peut dissocier de l’examen dudit grief. Aussi la Cour estime-t-elle qu’il convient de les examiner au regard de la disposition normative de la Convention invoquée par le requérant (voir, mutatis mutandis, Rupa c. Roumanie (no 1), no 58478/00, § 90, 16 décembre 2008).
4.  Conclusion quant à la recevabilité du grief de M. Stoica 262.  La Cour constate que le grief de M. Marin Stoica n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.  Sur le fond
263.  Le requérant Marin Stoica dénonce la lenteur de l’enquête et soutient en particulier qu’un long enregistrement vidéo témoigne des violences qui lui auraient été infligées dans les locaux de la télévision
42 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
publique et qu’il fournit suffisamment de détails pour permettre l’identification des coupables et des témoins. Or, à ce jour, aucune des décisions du parquet ou des tribunaux n’aurait tenté d’établir les circonstances dans lesquelles les mauvais traitements lui auraient été infligés, à lui comme à de nombreuses autres personnes, dans les locaux de la télévision publique. 264.  S’agissant en particulier du requérant Marin Stoica, le Gouvernement fait observer que les premières démarches de celui-ci pour faire valoir sa qualité de personne lésée pendant les événements des 13 et 14 juin 1990 ont été effectuées en 2001 avec des mémoires et demandes envoyés à l’administration présidentielle, au ministère de la Justice, à la police et au parquet, par lesquels il demandait à l’État roumain de lui octroyer un dédommagement et une majoration de pension. Ses premières saisines ayant le caractère de plaintes pénales dateraient du 9 mai, du 10 juillet et du 6 août 2003, ainsi qu’il ressortirait de la décision du 10 mai 2004 du parquet près le tribunal départemental de Bucarest. 265.  Le Gouvernement ajoute qu’aucune demande du requérant visant l’administration de preuves, comme l’interrogatoire de témoins et la réalisation d’une nouvelle expertise médico-légale, n’a été rejetée. Il estime dès lors que, dans le cas de ce requérant, le parquet a agi avec diligence et accepté toutes les demandes de celui-ci, en recherchant l’administration de preuves utiles et pertinentes dans l’affaire. 266.  La Cour rappelle également que, lorsqu’un individu affirme de manière défendable avoir subi, de la part de la police ou d’autres services comparables de l’État, des traitements contraires à l’article 3 de la Convention, cette disposition, combinée avec le devoir général imposé à l’État par l’article 1 de « reconna[ître] à toute personne relevant de [sa] juridiction les droits et libertés définis (…) [dans la] Convention », requiert, par implication, qu’il y ait une enquête officielle effective. Cette enquête, à l’instar de celle requise par l’article 2, doit pouvoir mener à l’identification et à la punition des responsables (Labita, précité, § 131). 267.  Tout comme il est impératif que les autorités internes compétentes ouvrent une enquête et prennent des mesures dès que des allégations de mauvais traitements ont été portées à leur connaissance, il incombe également aux intéressés de faire preuve de diligence et d’initiative (voir, mutatis mutandis, Frandeş c. Roumanie (déc.), no 35802/05, 17 mai 2011). 268.  En l’espèce, la Cour observe que le requérant Marin Stoica a été victime de violences le 13 juin 1990. Il allègue avoir été invité par la police à récupérer ses pièces d’identité trois mois après les événements et que, dans l’intervalle, il était demeuré cloîtré chez lui, par peur d’être à nouveau
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 43
arrêté, torturé et incarcéré (paragraphe 95 ci-dessus). Elle note toutefois qu’il n’a pas porté plainte à cette occasion. 269.  Les premières démarches de celui-ci pour faire valoir sa qualité de personne lésée pendant les événements des 13 et 14 juin 1990 ont été effectuées seulement en 2001 lorsqu’il a demandé à l’État roumain de lui octroyer un dédommagement. 270.  Eu égard à l’ensemble des éléments du dossier, la Cour attache une importance particulière au fait que le requérant n’a porté à l’attention des autorités sa plainte, au sujet des violences subies le 13 juin 1990, que onze ans après ces événements. 271.  Certes, sa plainte a été jointe au dossier no 75/P/1998 ayant comme objet, entre autres, l’enquête sur les accusations de traitements inhumains (paragraphe 162 ci-dessus). Dans le cadre de ce dossier, plusieurs actes d’enquêtes, dont deux expertises médico-légales, ont été réalisés au profit du requérant. Ensuite l’affaire a été close principalement en raison de la prescription de la responsabilité pénale, en ce qui concerne les infractions de coups et blessures ou comportement abusif dénoncées par le requérant. S’agissant du chef d’accusation de mauvais traitements, la décision du 17 juin 2009 précisait que la condition posée par la loi, à savoir que les traitements inhumains visent des « personnes tombées entre les mains de l’ennemi », n’était pas remplie en l’espèce (paragraphe 191 cidessus). Il s’ensuit qu’au moment de l’introduction de la plainte du requérant, selon les règles du droit interne, le délai de prescription de la responsabilité pénale était déjà aquis pour des infractions comme celles de coups et blessures ou comportement abusif. 272.  Si elle peut accepter que, dans des situations de violation massive des droits fondamentaux, il convient de prendre en compte la vulnérabilité des victimes, notamment leur incapacité, dans certains cas, à se plaindre, par crainte de représailles, la Cour ne trouve, en l’espèce, aucun argument convaincant justifiant que le requérant soit resté passif et ait attendu onze ans avant d’adresser sa plainte aux autorités compétentes. 273.  Par conséquent, eu égard aux circonstances particulières de l’espèce, notamment la passivité du requérant pendant une période extrêmement longue, la Cour estime qu’il n’y a pas eu violation de l’article 3 de la Convention.
III.  SUR LA VIOLATION DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION ALLÉGUÉE PAR L’ASSOCIATION REQUÉRANTE
274.  L’association requérante se plaint de la durée de la procédure pénale à laquelle elle participe en tant que partie civile et demande la
44 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
réparation du préjudice causé le 14 juin 1990 par le saccage de son siège, par la destruction de ses biens et par l’agression de ses membres. 275.  Elle dénonce à cet égard une violation de l’article 6 de la Convention, dont les dispositions pertinentes en l’espèce sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (…) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…), qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
A.  Sur la recevabilité
276.  La Cour estime que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’ayant été relevé, il convient de déclarer ce grief recevable.
B.  Sur le fond
277.  La Cour note que l’association a déposé une plainte pénale formelle le 26 juillet 1990, avec constitution de partie civile pour les dégats subis par elle lors des évenements du 13 au 15 juin 1990. L’instruction de cette plainte pénale s’est faite dans le cadre de l’enquête ayant pris fin par le non- lieu du 17 juin 2009. Elle a donc duré près de dix-neuf ans. 278.  Pour ce qui est de sa compétence ratione temporis, la Cour peut connaître du grief tiré de la durée de la procédure uniquement pour la période postérieure au 20 juin 1994, date de l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie. La durée de la procédure à prendre en compte est donc de quinze ans. 279.  La Cour rappelle avoir conclu à maintes reprises, dans des affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce, à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (Frydlender c. France [GC], no 30979/96, CEDH 2000VII, et Săileanu c. Roumanie, no 46268/06, § 50, 2 février 2010). 280.  Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. 281.  Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et qu’elle n’a pas répondu à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 pour ce qui est du grief de l’association requérante.
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 45
IV.  SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION
282.  Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant Teodor Mărieş se plaint d’avoir fait l’objet de mesures secrètes de surveillance, notamment d’écoutes téléphoniques. Selon lui, ces mesures constituent un moyen de pression des autorités en rapport avec son activité de président d’une association militant pour une enquête effective au sujet du grand nombre de personnes tuées et blessées en décembre 1989. 283.  En ses parties pertinentes en l’espèce, l’article 35 § 2 de la Convention est ainsi libellé : « 2.  La Cour ne retient aucune requête individuelle introduite en application de l’article 34, lorsque (…) b)  elle est essentiellement la même qu’une requête précédemment examinée par la Cour (…), et si elle ne contient pas de faits nouveaux. (…) » 284.  La Cour rappelle que, en vérifiant si deux affaires sont essentiellement les mêmes, elle prend en compte l’identité des parties dans les deux procédures, les dispositions légales sur lesquelles celles-ci se sont fondées, la nature des griefs des parties et celle de la réparation qu’elles tentent d’obtenir (voir, mutatis mutandis, Smirnova et Smirnova c. Russie (déc.), nos 46133/99 et 48183/99, 3 octobre 2002, Folgerø et autres c. Norvège (déc.), n o 15472/02, 14 février 2006, et Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Suisse (no 2) [GC], no 32772/02, § 63, CEDH 2009-…). 285.  En l’espèce, la Cour note que le requérant a précédemment introduit une autre requête devant elle, enregistrée sous le numéro 33810/07, soulevant sous l’angle de l’article 8 un grief similaire à celui soulevé dans le cadre de la présente requête enregistrée sous le numéro 45886/07. La requête précédente, fondée sur les faits dénoncés également dans la présente affaire, a abouti à un constat de violation de l’article 8 (Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité, §§ 161-176). 286.  La Cour doit donc déterminer si, en l’espèce, le présent grief est « essentiellement le même » que celui déjà soumis dans la requête no 33810/07. 287.  Elle note que, par rapport à sa requête antérieure, le requérant n’a apporté devant la Cour, dans le cadre de son grief formulé sous l’angle de l’article 8 dans la présente requête, aucun élément qui constituerait un fait nouveau, au sens de l’article 27 § 1 b) de la Convention (voir, a contrario, Delgado c. France, no 38437/97, décision de la Commission du
46 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
9 septembre 1998, et C.G. et autres c. Bulgarie (déc.), no 1365/07, 13 mars 2007). 288.  Il s’ensuit que ce grief étant « essentiellement le même » que celui qui a été présenté antérieurement par le requérant Teodor Mărieş devant la Cour, il tombe sous le coup de l’article 35 § 2 b) de la Convention et doit en conséquence être rejeté, en application de l’article 35 §§ 2 et 4 de celle-ci.
V.  SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 34 DE LA CONVENTION
289.  Invoquant l’article 34 de la Convention, les requérants allèguent que les autorités auraient exercé sur eux des menaces et des pressions dans le but de les faire renoncer à leurs requêtes devant la Cour et qu’ils n’ont pas eu accès aux documents de l’enquête. 290.  Eu égard au constat relatif au volet procédural de l’article 2 (paragraphe 232 ci-dessus), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner davantage s’il y a eu, en l’espèce, violation de ces dispositions (Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité, § 181).
VI.  SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES
291.  Sous l’angle de l’article 5 de la Convention, le requérant Marin Stoica allègue avoir été abusivement arrêté le 13 juin 1990. Sous l’angle de la même disposition, le requérant Teodor Mărieş allègue avoir été abusivement privé de liberté du 18 juin au 30 octobre 1990. Il allègue, en outre, avoir été soumis à des mauvais traitements pendant cette même période. 292.  La Cour rappelle que la Convention est entrée en vigueur à l’égard de la Roumanie le 20 juin 1994. 293.  Il s’ensuit que ces griefs sont incompatibles ratione temporis avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 § 4.
VII.  SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
294.  Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 47
A.  La demande de satisfaction équitable de Mme Anca Mocanu
295.  La Cour rappelle d’abord sa jurisprudence bien établie selon laquelle un arrêt constatant une violation entraîne pour l’État défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci. Les États contractants parties à une affaire sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un arrêt constatant une violation. Si la nature de la violation permet une restitutio in integrum, il incombe à l’État défendeur de la réaliser. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu’imparfaitement d’effacer les conséquences de la violation, l’article 41 habilite la Cour à accorder, s’il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée (Sfrijan c. Roumanie, no 20366/04, § 44, 22 novembre 2007). Ainsi, par exemple, en cas de violation de l’article 6 de la Convention, l’application du principe restitutio in integrum implique que les requérants soient placés, le plus possible, dans une situation équivalant à celle dans laquelle ils se trouveraient s’il n’y avait pas eu manquement aux exigences de cette disposition (Sfrijan, précité, §§ 45-48). 296.  Dans la présente affaire, la Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation procédurale de l’article 2 de la Convention en raison de l’absence d’enquête effective au sujet du décès de l’époux de la requérante. Dès lors, l’État défendeur doit prendre les mesures nécessaires pour accélérer les investigations concernant le meurtre de M. Velicu-Valentin Mocanu afin de rendre une décision qui soit conforme aux exigences de la Convention (Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité, § 202). 297.  La requérante réclame 200 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi en raison de la durée excessive de l’enquête concernant le meurtre de son époux. Elle expose que, après le meurtre de son époux, alors qu’il était âgé de 22 ans et elle-même de 20, elle s’est retrouvée seule avec leurs deux enfants âgés l’un de 2 ans et l’autre de quelques mois. Elle dit que, pendant les vingt ans qui ont suivi, lors desquels elle aurait attendu l’aboutissement de l’enquête et l’établissement des responsables du meurtre de son époux, elle a dû subvenir à ses besoins et à ceux des ses enfants en travaillant comme femme de ménage et en endurant des conditions de vie particulièrement misérables. 298.  Elle demande en outre 100 000 EUR pour préjudice matériel, sans expliquer en quoi celui-ci consiste. 299.  Le Gouvernement estime que ces demandes de satisfaction équitable sont excessives et non justifiées et invite la Cour à les rejeter.
48 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
300.  La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. 301.  En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer une satisfaction équitable en raison du fait que les autorités nationales n’ont pas traité le dossier concernant le décès par balle de l’époux de la requérante avec le niveau de diligence requis par l’article 2 de la Convention. Sur la base des éléments dont elle dispose, notamment le fait que l’enquête est toujours pendante, la Cour estime que la violation de l’article 2 dans son volet procédural a causé à l’intéressée un important préjudice moral en la plaçant dans une situation de détresse et de frustration. Statuant en équité, elle alloue à ce titre 30 000 EUR à la requérante.
B.  L’association requérante
302.  L’association requérante n’a pas présenté de demande de satisfaction équitable dans le délai imparti à cette fin.
C.  Frais et dépens
303.  Les requérants n’ont pas formulé de demande de remboursement des frais et dépens.
D.  Intérêts moratoires
304.  La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR
1.  Décide, à l’unanimité, de joindre les requêtes ;
2.  Déclare, à l’unanimité, les requêtes recevables quant aux griefs tirés de l’article 2 de la Convention, pour ce qui est de la requérante Anca Mocanu, de l’article 3 de la Convention pour ce qui est du requérant Marin Stoica et de l’article 6 § 1 de la Convention pour ce qui est de l’association requérante, et irrecevables pour le surplus ;
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 49
3.  Dit, à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article 2 de la Convention sous son volet procédural pour ce qui est de la requérante Anca Mocanu ;
4.  Dit, par cinq voix contre deux, qu’il n’y a pas eu violation de l’article 3 de la Convention pour ce qui est du requérant Marin Stoica ;
5.  Dit, à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention pour ce qui est de l’association requérante ;
6.  Dit, à l’unanimité, qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 34 de la Convention ;
7.  Dit, à l’unanimité, a)  que l’État défendeur doit verser à la requérante Anca Mocanu, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 30 000 EUR (trente mille euros), à convertir en la monnaie nationale de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b)  qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ;
8.  Rejette, par cinq voix contre deux, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 novembre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé des opinions séparées suivantes : –  opinion concordante du juge Streteanu ;
50 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE
–  opinion dissidente de la juge Ziemele à laquelle se rallie le juge Šikuta.
J.C.M. S.Q.
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE 51
OPINION CONCORDANTE DU JUGE STRETEANU
J’ai voté avec la majorité pour le constat de non-violation de l’article 3 pour ce qui est du requérant Marin Stoica et je souscris aux conclusions qui figurent dans l’arrêt. Je tiens néanmoins à souligner quelques aspects auxquels j’attache une importance particulière. La Cour a statué de façon constante relativement à l’article 3 de la Convention que lorsqu’un individu affirme de manière défendable que des agents de l’État lui ont fait subir un traitement contraire à l’article 3, les autorités compétentes doivent conduire une « enquête officielle et effective », propre à permettre l’établissement des faits ainsi que l’identification et la punition des responsables (Assenov et autres c. Bulgarie, 28 octobre 1998, § 102, Recueil des arrêts et décisions 1998- VIII, Şerban c. Roumanie, no 11014/05, § 80, 10 janvier 2012). De plus, cette exigence de célérité et de diligence raisonnable dans l’obligation d’enquêter existe même si l’enquête vise des faits commis par des civils (Ebcin c. Turquie, no 19506/05, § 56, 1er février 2011). Enfin, selon la Cour, il n’est en principe pas acceptable que la conduite et l’aboutissement de tels procès se heurtent, entre autres, à la prescription pénale en raison d’atermoiements judiciaires incompatibles avec l’exigence de célérité et de diligence raisonnable, implicite dans ce contexte (Okkalı c. Turquie, no 52067/99, § 76, CEDH 2006XII, Türkmen c. Turquie, no 43124/98, 19 décembre 2006, Hüseyin Şimşek c. Turquie, no 68881/01, § 67, 20 mai 2008, et Şerban, précité, § 80). On peut donc parler d’une obligation fondamentale découlant du volet procédural de l’article 3 – une fois saisies d’une affaire relative à des traitements contraires à cette disposition, les autorités judiciaires doivent faire preuve de célérité dans la conduite de l’enquête, afin d’éviter que la responsabilité pénale s’efface en raison de la prescription. Mais dans la mesure où le requérant n’entend saisir les autorités judiciaires qu’après l’écoulement du délai de prescription, que peuvent faire les autorités pour s’acquitter de cette obligation découlant de l’article 3 ? La prescription faisant obstacle à l’exercice de l’action publique, les poursuites ne peuvent pas continuer. Par conséquent, la seule obligation incombant aux autorités dans ce cas est celle de s’assurer que la qualification donnée aux faits est correcte et qu’il y a prescription par rapport à cette qualification. C’est exactement ce que les autorités ont fait en l’espèce. Étant donné qu’en droit roumain les infractions de violence sont qualifiées par rapport à la durée des soins médicaux requis par les lésions subies, le procureur a ordonné une nouvelle expertise, en demandant aux médecins légistes d’établir si les blessures subies par le requérant avaient menacé sa vie et s’il y avait un lien
52 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE – OPINIONS SÉPARÉES
de causalité entre ce traumatisme et les affections médicales dont il souffrait à la date à laquelle cette expertise avait été ordonnée (paragraphe 172 de l’arrêt). Si l’expertise avait confirmé l’une de ces hypothèses, une qualification plus grave (lésions corporelles graves ou tentative de meurtre) aurait pu être donnée aux faits, entraînant un délai de prescription plus long. En l’occurrence, la nouvelle expertise ayant confirmé les conclusions de la première, le procureur s’est vu obligé de maintenir la qualification donnée aux faits et de prendre en considération la prescription intervenue. Une autre question pourrait éventuellement être soulevée à cet égard. Y a-t-il, dans des cas tels que celui de l’espèce, des raisons pour exclure de plano la prescription ? En d’autres termes, peut-on élargir la sphère des infractions imprescriptibles pour y inclure des faits comme ceux dont le requérant a été victime ? Quelques arrêts récents de la Cour semblent indiquer une réponse affirmative. En effet, la Cour a statué qu’en cas d’usage massif de la force meurtrière à l’encontre de la population civile lors de manifestations antigouvernementales précédant la transition d’un régime totalitaire vers un régime plus démocratique, la Cour ne peut pas accepter qu’une enquête soit effective lorsqu’elle s’achève par l’effet de la prescription de la responsabilité pénale, alors que ce sont les autorités ellesmêmes qui sont restées inactives (Association « 21 Décembre 1989 » et autres c. Roumanie, nos 33810/07 et 18817/08, § 144, 24 mai 2011). De plus, la Cour a souligné que l’amnistie et la grâce sont généralement incompatibles avec le devoir qu’ont les États d’enquêter sur des actes de torture et de lutter contre l’impunité des crimes internationaux. (Ould Dah c. France (déc.), no 13113/03, 17 mars 2009, Abdülsamet Yaman c. Turquie, no 32446/96, § 55, 2 novembre 2004). Je pense cependant que cette jurisprudence n’impose pas aux États une obligation d’exclure de plano la prescription pour des faits susceptibles de tomber sous le coup de l’article 3. À mon avis, l’arrêt rendu dans l’affaire Association « 21 Décembre 1989 » et autres c. Roumanie n’établit pas une obligation pour le législateur de rendre le meurtre imprescriptible. En accord avec sa jurisprudence antérieure, la Cour a tout simplement souligné qu’une enquête qui est conduite pendant que court le délai de prescription et qui se caractérise plutôt par la passivité des autorités ne peut pas être qualifiée d’effective. En même temps, le fait qu’une enquête aboutisse à des condamnations avant l’expiration du délai de prescription ne la rend pas nécessairement effective (Şandru et autres c. Roumanie, no 22465/03, §§ 73-80, 8 décembre 2009). Enfin, l’imprescriptibilité doit garder un caractère exceptionnel, c’est-à-dire qu’elle doit en principe être réservée aux infractions relevant du droit international pénal (génocide, crimes contre l’humanité, crimes de guerre). Par conséquent, soit un comportement est qualifié de crime international, ce
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE – OPINIONS SÉPARÉES 53
qui le rend imprescriptible, soit il reste soumis aux règles de droit commun. Il est difficile de concevoir la création d’une catégorie autonome d’infractions pénales dont la gravité se situe entre les crimes relevant du droit international et les infractions de droit commun, mais à laquelle s’appliquerait l’imprescriptibilité propre aux crimes internationaux. Une telle catégorie, qui serait identifiée uniquement par le contexte des actes incriminés (usage massif de la force meurtrière à l’encontre de la population civile lors des troubles sociaux qui caractérisent un changement de régime politique) est dépourvue de la précision exigée par le droit pénal. En dernier lieu, l’amnistie et la grâce, malgré certaines similitudes avec la prescription, ont des raisons d’être différentes de celle-ci. En effet, elles expriment la volonté de l’État de renoncer au droit de poursuivre une personne ou au droit de l’obliger à exécuter la peine infligée. Lorsque cette renonciation concerne une infraction pénale pour laquelle il y a une obligation d’enquête effective, l’amnistie ou la grâce deviennent des moyens permettant à l’État d’éluder son obligation d’enquêter. D’où l’incompatibilité des actes d’amnistie ou de grâce avec les obligations découlant de l’article 3. A la différence de l’amnistie et de la grâce, qui trouvent toujours leur source dans la volonté de l’État, la prescription n’indique pas nécessairement une intention de l’État de ne pas s’acquitter des obligations imposées par l’article 3 ou une négligence dans l’accomplissement de celles-ci. En effet, la prescription peut être due soit à la passivité des autorités, soit à la passivité de la victime qui n’entend pas saisir les autorités. Dans le premier cas, la prescription révèle en effet une méconnaissance par l’État de ses obligations, tandis que dans le deuxième cas il est difficile d’imputer une faute aux autorités. C’est la raison pour laquelle la possibilité de prescrire l’action publique concernant des comportements susceptibles de tomber sous le coup de l’article 3 n’est pas en soi incompatible avec les obligations découlant de ce texte. La Cour n’a donc aucune raison d’exclure de plano la prescription en ce qui concerne cette catégorie d’agissements, mais elle doit vérifier au cas par cas si la prescription révèle une passivité des autorités judiciaires ou si elle est imputable exclusivement au requérant.
54 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE – OPINIONS SÉPARÉES
OPINION DISSIDENTE DE LA JUGE ZIEMELE, À LAQUELLE SE RALLIE LE JUGE ŠIKUTA
(Traduction)
1.  Il convient de rappeler que la Cour a toujours dit que « [e]n cas de mauvais traitement délibéré infligé par des agents de l’État au mépris de l’article 3, (…) deux mesures s’imposent pour que la réparation soit suffisante. Premièrement, les autorités de l’État doivent mener une enquête approfondie et effective pouvant conduire à l’identification et à la punition des responsables (voir, entre autres, Krastanov, précité, § 48, Çamdereli c. Turquie, no 28433/02, §§ 28-29, 17 juillet 2008, et Vladimir Romanov, précité, §§ 79 et 81). Deuxièmement, le requérant doit le cas échéant percevoir une compensation (Vladimir Romanov, précité, § 79, et, mutatis mutandis, Aksoy, précité, § 98, et Abdülsamet Yaman c. Turquie, no 32446/96, § 53, 2 novembre 2004 (ces deux arrêts dans le contexte de l’article 13)) ou, du moins, avoir la possibilité de demander et d’obtenir une indemnité pour le préjudice que lui a causé le mauvais traitement (comparer, mutatis mutandis, Nikolova et Velitchkova, précité, § 56 (concernant une violation de l’article 2), Çamdereli, précité, § 29, et Yeter c. Turquie, no 33750/03, § 58, 13 janvier 2009). » Comme la Cour l’a expliqué : « [p]our ce qui est de l’exigence d’une enquête approfondie et effective, la Cour rappelle que, lorsqu’un individu soutient de manière défendable avoir subi, aux mains de la police ou d’autres services comparables de l’État, de graves sévices illicites et contraires à l’article 3, cette disposition, combinée avec le devoir général imposé à l’État par l’article 1 de la Convention de « reconnaître à toute personne relevant de [sa] juridiction, les droits et libertés définis (…) [dans la] Convention », requiert, par implication, qu’il y ait une enquête officielle effective. Cette enquête, à l’instar de celle résultant de l’article 2, doit pouvoir mener à l’identification et à la punition des responsables (voir, notamment, Assenov et autres, précité, § 102, Labita, précité, § 131, Çamdereli, précité, §§ 36-37, et Vladimir Romanov, précité, § 81). Pour qu’une enquête soit effective en pratique, la condition préalable est que l’État ait promulgué des dispositions de droit pénal réprimant les pratiques contraires à l’article 3 (comparer, mutatis mutandis, M.C. c. Bulgarie, no 39272/98, §§ 150, 153 et 166, CEDH 2003-XII, Nikolova et Velitchkova, précité, § 57, et Çamdereli, précité, § 38). » Le fait que pareille enquête se termine par le jeu de la prescription exigerait que la Cour procède à un examen sérieux de la compatibilité d’une telle issue avec les exigences de l’article 3. En tout état de cause, l’affaire à l’étude est d’autant plus grave que les événements des 13 et 14 juin 1990 s’inscrivent
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE – OPINIONS SÉPARÉES 55
dans le cadre du processus par lequel la Roumanie a renversé le régime totalitaire en place. Cette affaire concerne encore des événements qui se situent dans le sillage de la chute de Nicolae Ceausescu, intervenue en décembre 1989 : l’incertitude et l’agitation régnaient dans le pays ; la population continuait à s’affranchir de l’ancien pouvoir politique et les manifestations qui ont eu lieu place de l’Université témoignent de la lutte engagée pour promouvoir un nouveau régime démocratique. Il s’agit là selon moi de circonstances particulières, comme le montre à l’évidence la réaction du soi-disant gouvernement de transition, qui avait décidé de réprimer par tous les moyens des manifestations pacifiques. 2.  La chambre a considéré que si des mesures prises pour réprimer des manifestations pacifiques conduisent au décès d’un civil, comme cela a été le cas du mari de la première requérante en l’espèce, l’affaire ne devrait très probablement pas se terminer par l’effet de la prescription. Quoi qu’il en soit, la procédure interne relative à l’affaire Mocanu est toujours pendante. Il faut supposer que, même si la procédure avait dû se clore par le jeu de la prescription, la chambre n’aurait pas considéré qu’il s’agissait d’une issue compatible avec les obligations découlant de l’article 2. 3.  La chambre a également décidé que, lorsqu’un individu, tel M. Stoica, est accidentellement victime d’un recours à la force par des agents de l’État qui répriment des manifestations pacifiques, il doit suivre les voies habituelles de la procédure pénale, dont la règle de la prescription fait partie. Comme la chambre le souligne, tout en reconnaissant que les victimes de tels événements peuvent être vulnérables, ce qui peut les retarder dans leurs démarches pour déposer plainte auprès des autorités, elle ne trouve pas acceptable que M. Stoica n’ait saisi les autorités qu’en 2001 (paragraphes 270-272 de l’arrêt). La chambre ne juge pas pertinent le fait que les autorités ont elles-mêmes enregistré la plainte du requérant et l’ont jointe au dossier pénal no 75/P/1998. Elle admet que l’enquête sur les actions qui ont conduit à blesser des civils dans le cadre de la répression de manifestations pacifiques puisse se clore par la prescription, comme cela s’est apparemment produit en l’occurrence (paragraphe 271 de l’arrêt). 4.  Premièrement, je ne saurais souscrire à l’approche de la chambre, qui ne tient pas compte de toutes les mesures d’enquête prises par les autorités après le dépôt de plainte de M. Stoica en 2001. La chambre valide ainsi le comportement contradictoire et ambigu des autorités au sujet du cas particulier de M. Stoica ainsi que la totalité de l’épisode d’abus de pouvoir commis par les autorités de l’État à l’occasion de la répression des manifestations. La chambre admet également qu’une enquête ineffective puisse se terminer par l’application de la prescription, comme cela a été le cas en l’espèce avec la décision du 17 juin 2009 de la Haute Cour de
56 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE – OPINIONS SÉPARÉES
cassation et de justice (paragraphes 187-188 de l’arrêt). Cette attitude de la chambre va à l’encontre de la jurisprudence de la Cour, qui n’admet pas qu’un État justifie son inaction par l’effet de la prescription, de la grâce ou de l’amnistie, et ce d’autant plus lorsque l’État a recouru massivement à la force pour réprimer des manifestations pacifiques et démocratiques (paragraphe 261 de l’arrêt). Il est tout à fait vrai que M. Stoica a tardé à agir mais les retards et le manque d’efficacité des autorités roumaines sont bien plus graves sachant qu’elles étaient tenues par l’obligation particulière de faire la lumière sur les événements survenus au moment où le peuple roumain se battait pour obtenir un gouvernement libre et démocratique. Dans ces conditions, je me permets de dire qu’il ne s’agit plus d’une simple question de droit pénal ou d’une enquête sur un crime simple de coups et blessures, où la prescription de la responsabilité pénale peut intervenir au bout de trois ans, comme le prévoit le droit pénal interne. Bien au contraire, le sort de M. Stoica s’inscrit dans une série de violations graves des droits de l’homme. 5.  Deuxièmement, dès lors que l’on se trouve dans le contexte des graves violations des droits de l’homme qui peuvent accompagner un changement de régime politique, la Cour a souligné qu’il est particulièrement important qu’une enquête adéquate soit menée dans le but de découvrir la vérité. Or pareille enquête ne saurait s’achever par l’effet de la prescription (Association « 21 décembre 1989 » et autres c. Roumanie, nos 33810/07 et 18817/08, § 144, 24 mai 2011). Cette approche adoptée par la Cour est conforme aux Principes fondamentaux et directives concernant le droit à un recours et à réparation des victimes de violations flagrantes du droit international des droits de l’homme et de violations graves du droit international humanitaire adoptés par l’Assemblée générale des Nations unies dans sa résolution 60/147 du 16 décembre 2005. Les Nations unies ont élaboré une liste détaillée qui cerne en substance l’obligation de ne pas permettre que les violations flagrantes des droits de l’homme restent impunies. Parmi ces principes, on peut mentionner les suivants : « [e]n cas de violations flagrantes du droit international des droits de l’homme (…), les États ont l’obligation d’enquêter et, s’il existe des éléments de preuve suffisants, le devoir de traduire en justice la personne présumée responsable et de punir la personne déclarée coupable de ces violations. (…) » « Lorsqu’un traité applicable ou une autre obligation internationale le prévoit, la prescription ne s’applique pas aux violations flagrantes du droit international des droits de l’homme (…). » « La prescription prévue dans le droit interne pour d’autres types de violations qui ne constituent pas des crimes de droit international, y compris les délais applicables aux actions civiles et aux autres procédures, ne devrait pas être indûment restrictive. »
ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE – OPINIONS SÉPARÉES 57
La Cour a souscrit à une approche similaire notamment dans l’arrêt Association « 21 décembre 1989 » et autres c. Roumanie du 24 mai 2011 (précité), où les circonstances sont apparentées à celles de l’espèce. 6.  En bref, je ne saurais admettre que la chambre applique deux approches différentes s’agissant de deux personnes victimes des mêmes événements. Les autorités roumaines elles-mêmes n’ont pas refusé d’ouvrir une enquête sur les plaintes de M. Stoica, alors même qu’elles en ont été saisies en 2001. La Cour européenne des droits de l’homme n’a dès lors pas à prendre une autre décision à cet égard. Selon moi, il y a eu violation de l’article 3 à l’égard de M. Stoica.
58 ARRÊT ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE – OPINIONS SÉPARÉES

Be Sociable, Share!

One thought on “MINERIADA 13-15 IUNIE 1990 – DECIZIA CEDOMINERIADA 13-15 IUNIE 1990 – DECIZIA CEDOMINERIADE 13-15 JUIN 1990 – CEDO DÉCISION

  1. Octav Fulger says:

    Am participat la evenimentele din 13 iunie 1990.Cand am auzit ca a fost deschis acel dosar am dorit sa depun o declaratie la Parchetul General.Am fost refuzat ieri pe motiv ca program este marti si joi pana in ora 14.Daca este cineva interesat de o relatare a mea a evenimentelor din ziua de 13 06 1990 ma poate cauta la:
    Telefon :0762 183 138
    Facebook:Octav Fulger

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *