Decizia CEDO – TIMISOARADecizia CEDO – TIMISOARADecizia CEDO – TIMISOARA

7.jpg

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
CAUZA ŞANDRU ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 22465/03)
Hotărâre
Strasbourg
8 decembrie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate
suferi modificări de formă.
În cauza Şandru şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert
Myjer, Ann Power, judecători, Corneliu-Liviu Popescu, judecător ad hoc, şi Santiago Quesada,
grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 17 noiembrie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 22465/03 îndreptată împotriva României, prin care
patru resortisanţi ai acestui stat, domnii Horia Teodor Şandru şi Ştefan Răducan şi doamnele Silvia
Benea şi Daniela Grama, căsătorită Moldovan („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 22 iulie
2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(„convenţia”).
2. Domnul Răducan şi doamna Benea sunt reprezentaţi de domnul Şandru. Guvernul român
(„Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe.
3. În special, reclamanţii pretind ineficienţa anchetei penale iniţiate în urma evenimentelor
survenite în decembrie 1989 la Timişoara.
4. La 6 aprilie 2006, Curtea a declarat cererea parţial inadmisibilă şi a decis să comunice Guvernului
capetele de cerere întemeiate pe art. 2 şi art. 6 § 1. În conformitate cu art. 29 § 3 din
Convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate
împreună.
5. Având în vedere că domnul Corneliu Bîrsan, judecător ales pentru România, s-a revocat,
Guvernul l-a desemnat pe domnul Corneliu-Liviu Popescu ca judecător ad hoc (art. 27 § 2 din
Convenţie si 29 § 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamanţii s-au născut în 1941, 1959, 1928 şi, respectiv, 1974. Aceştia locuiesc în Timişoara.
7. La 16 decembrie 1989, la Timişoara au izbucnit manifestaţiile împotriva regimului comunist.
La 17 decembrie 1989, la ordinul Nicolae Ceauşescu, Preşedintele Republicii, mai mulţi
militari de rang înalt, printre care generalii Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac, au fost
trimişi la Timişoara pentru restabilirea ordinii. A urmat o represiune violentă, care a făcut numeroase
victime.
8. Primii doi reclamanţi şi soţul celei de-a treia reclamante, domnul Trofin Benea, care participau
la manifestaţii, au fost grav răniţi de gloanţe. Fratele celei de-a patra reclamante, Alexandru
Grama, a fost împuşcat şi a murit.
9. {0><}0{>Manifestaţiile au continuat până la căderea regimului comunist, la 22 decembrie
1989. Generalii menţionaţi s-au alăturat noii puteri şi au devenit în 1990 şi, respectiv, 1991 ministrul
Apărării şi ministrul Internelor.
«<0}
10. La 12 ianuarie 1990, parchetul militar a iniţiat o anchetă privind represiunea manifestaţiilor
de la Timişoara. A fost efectuată o primă deplasare la locul unde a fost împrăştiată cenuşa mai
multor persoane ucise şi s-au dispus expertize medicale ale persoanelor rănite.
11. Medicii au stabilit că primii doi reclamanţi şi soţul celei de-a treia reclamante trebuiau să
accepte o invaliditate permanentă, care a dus la incapacitate de muncă şi includere în categoria
persoanelor cu handicap. Prin urmare, fiecare a avut nevoie de mai multe luni de îngrijiri medicale.
12. În perioada ianuarie-aprilie 1990, parchetul militar a interogat mai multe zeci de martori ai
evenimentelor. Mai mulţi militari de rang înalt au fost anchetaţi, printre care şi cei doi generali
menţionaţi anterior.
13. La 29 martie 1996, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat
încetarea urmăririi penale care, în urma recursului Asociaţiei victimelor represiunii manifestaţiilor
de la Timişoara, a fost infirmată la 28 octombrie 1997 de procurorul-şef al Parchetului Militar
de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Dosarul a fost trimis Parchetului Militar Timişoara pentru
continuarea anchetei. În perioada octombrie – decembrie 1997, mai mulţi martori au fost interogaţi
din nou.
14. Prin rechizitoriul din 30 decembrie 1997, parchetul militar i-a trimis în faţa Secţiei militare
a Curţii Supreme de Justiţie pe cei 2 generali sub acuzaţia de omor şi tentativă de omor. Parchetul
militar a considerat că aceştia erau responsabili de organizarea represiunii armate în cursul
căreia 72 de persoane au fost ucise şi 253 au fost rănite de gloanţe.
15. Parchetul militar a anexat la rechizitoriu lista victimelor, printre care se numărau primii
doi reclamanţi, soţul celei de-a treia reclamante şi fratele decedat al celei de-a patra reclamante,
precizând că acestea aveau posibilitatea de a se constitui părţi civile în procedură.
1. Procedura în faţa Curţii Supreme de Justiţie.
16. Cauza a fost înscrisă pe rolul Secţiei militare a Curţii Supreme de Justiţie. La şedinţele din
6, 7 şi 8 aprilie 1998, au fost audiate mai multe victime. La şedinţele din 29 aprilie şi 11 mai
1998, au fost soluţionate probleme de procedură. La 12, 13 şi 14 mai 1998, a reînceput audierea
victimelor şi a martorilor. La 10 iunie 1998, avocaţii acuzaţilor au solicitat o amânare. La 9
noiembrie 1998, cauza a fost transferată la secţia penală a Curţii Supreme. Avocaţii acuzaţilor au
solicitat din nou o amânare. La 18 ianuarie, 8 februarie, 19 aprilie şi 17 mai 1999, au fost audiate
alte victime şi noi martori. Două sute treizeci şi patru de persoane, printre care primul reclamant,
soţul celei de-a treia reclamante şi mama celei de-a patra reclamante, s-au constituit părţi civile.
Al doilea reclamant nu s-a constituit parte civilă la procedură.
17. În cursul şedinţei din 14 iunie 1999, acuzaţii au invocat o excepţie de neconstituţionalitate
care viza dispoziţiile Codului de procedură penală care limitau la o singură cale de atac dreptul
de contestare a unei decizii pronunţate în primă instanţă de Curtea Supremă de Justiţie. Cererea
lor de trimitere a dosarului în faţa Curţii Constituţionale a fost respinsă de Curtea Supremă, care
a audiat pledoariile finale şi a trecut la deliberarea cauzei.
18. Prin hotărârea din 15 iulie 1999, pronunţată de un complet format din trei judecători, Curtea
Supremă de Justiţie a confirmat realitatea infracţiunilor reţinute de parchet împotriva acuzaţilor.
Aceasta i-a condamnat pe cei doi generali la cincisprezece ani de închisoare pentru omor şi
tentativă de omor, precum şi la plata, împreună cu Ministerul Apărării, ca parte responsabilă
civilmente, de daune-interese către părţile civile.
19. Curtea Supremă i-a acordat primului reclamant suma de cinci sute de milioane de lei vechi
româneşti (ROL) [aproximativ 30 000 euro (EUR)] cu titlu de prejudiciu material şi moral. Soţul
celei de-a treia reclamante a primit o despăgubire de două sute de milioane ROL (aproximativ
12 000 EUR), iar mama celei de-a patra reclamante a obţinut, ca urmare a decesului fiului său, o
despăgubire de două sute de milioane ROL (aproximativ 12 000 EUR).
20. Atât acuzaţii, cât şi Ministerul Apărării, au formulat recurs împotriva acestei hotărâri în
faţa completului de nouă judecători al Curţii Supreme de Justiţie.
21. La şedinţa din 7 februarie 2000, procurorul a solicitat amânarea.
22. AcuzatulAcuzatul V.A. Stănculescu nu s-a prezentat la şedinţa din 7 februarie 2000. La 20
februarie 2000, acesta şi-a schimbat avocatul. La şedinţa care a avut loc în ziua următoare, noul
avocat a solicitat amânarea pentru a putea studia dosarul. Curtea Supremă a respins această
cerere, considerând că acuzatul încearcă să prelungească în mod nejustificat examinarea dosarului
şi a considerat cauza în stare de judecată.
23. Prin hotărârea definitivă din 25 februarie 2000, Curtea Supremă a respins recursul.
24. Ministerul Apărării a plătit părţilor civile daunele-interese la plata cărora a fost obligat în
solidar cu cei doi acuzaţi.
25. La 27 martie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a respins o nouă cerere în anularea
hotărârii din 25 februarie 2000, introdusă de unul dintre condamnaţi.
2. Recursul în anulare
26. La 7 august 2001, Procurorul General al României a introdus un recurs în anulare împotriva
hotărârilor Curţii Supreme din 15 iulie 1999 şi 25 februarie 2000. Acesta susţinea că judecătorii
au încălcat drepturile de apărare ale acuzaţilor şi au aplicat legea în mod greşit. Dosarul
a fost înscris pe rolul Curţii Supreme de Justiţie (Secţiile Unite).
27. Soţul celei de-a treia reclamante şi mama celei de-a patra reclamante au decedat. Doamnele
Silvia Benea şi Daniela Grama s-au constituit părţi civile, ca şi primul reclamant.
28. La 28 ianuarie şi 24 iunie 2002, cauza a fost amânată pentru a le permite acuzaţilor să-şi
pregătească apărarea. La 18 noiembrie 2002, cauza a fost din nou amânată datorită compunerii
nelegale a completului de judecată. La 19 mai şi 20 octombrie 2003, cauza a fost din nou
amânată din cauza neregulilor în procedura de convocare a părţilor.
29. Prin hotărârea pronunţată la 22 martie 2004, Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, în
complet din şaptezeci şi cinci de judecători, a admis recursul în anulare. Aceasta a considerat că,
prin respingerea cererii de trimitere a excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi a cererii de
amânare formulate de avocatul lui V.A. Stănculescu, judecătorii au încălcat drepturile apărării.
30. De asemenea, Curtea Supremă a considerat că, în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură
penală, V.A. Stănculescu ar fi trebuit spitalizat pentru un examen medical care avea ca scop
evaluarea discernământului său la momentul faptelor de care era acuzat.
31. În consecinţă, Curtea Supremă a casat cele două hotărâri şi a trimis dosarul unui nou complet
de trei judecători pentru o nouă examinare a fondului cauzei.
3. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
32. Dosarul a fost reînscris pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (noua denumire a Curţii
Supreme de Justiţie în temeiul Legii nr. 304/2004). Domnul Şandru şi doamnele Benea şi Grama
şi-au reiterat constituirea ca parte civilă; cel de-al doilea reclamant, domnul Răducan, s-a constituit
parte civilă pentru prima oară.
33. La 6 decembrie 2004, şedinţa a fost amânată la cererea unui acuzat care dorea să îşi poată
pregăti apărarea. La 18 ianuarie 2005, Înalta Curte a trimis Curţii Constituţionale excepţia de
neconstituţionalitate ridicată anterior de către acuzaţi. Examinarea dosarului a fost suspendată în
aşteptarea deciziei Curţii Constituţionale.
34. La 7 iunie 2005, Curtea Constituţională a respins excepţia.
35. La 7 septembrie 2005, acuzaţii au solicitat o amânare pentru a-şi pregăti apărarea.
36. La 5 octombrie, 2 noiembrie şi 14 decembrie 2005, examinarea dosarului a fost amânată,
având în vedere că anumite citaţii ale părţilor civile aveau nereguli.
37. La şedinţele din 18 ianuarie, 15 februarie, 15 martie, 12 aprilie şi 24 mai 2006, Înalta
Curte a admis depoziţiile mai multor martori şi ale părţilor civile. La 26 iunie 2006, a fost
amânată examinarea dosarului din cauza neregulilor de procedură.
38. La 11 septembrie 2006, mai mulţi martori au fost audiaţi. La 12 octombrie 2009, a fost din
nou amânată examinarea din motive de ordin procedural. La şedinţele din 7 noiembrie şi 5 decembrie
2006 şi din 9 ianuarie şi 5 februarie 2007, Înalta Curte a admis depoziţiile mai multor
martori şi a examinat probele.
39. La 6 martie 2007, pledoariile finale au fost audiate şi s-a trecut la deliberarea cauzei. Pronunţarea
a fost amânată pentru 20 martie şi apoi pentru 3 aprilie 2007.
40. Prin hotărârea pronunţată la această ultimă dată, Înalta Curte i-a condamnat din nou pe cei
doi acuzaţi la cincisprezece ani de închisoare pentru omor şi tentativă de omor pentru organizarea
şi coordonarea represiunii manifestaţiilor anticomuniste de la Timişoara. De asemenea,
aceasta i-a condamnat la plata, către părţile civile, a unor sume similare celor acordate prin
hotărârea precedentă din 15 iulie 1999 şi a constatat că aceste sume au fost deja plătite de Ministerul
Apărării.
41. Constituirea ca parte civilă a domnului Răducan a fost respinsă pe motiv că a omis să se
constituie ca parte civilă la prima procedură în faţa Curţii Supreme de Justiţie.
42. La 4 aprilie şi 27 noiembrie 2007, Înalte Curte a rectificat anumite erori materiale ale
hotărârii.
43. Acuzaţii, Ministerul Apărării şi mai multe părţi civile, printre care primul reclamant, au
introdus recurs împotriva acestei hotărâri împotriva Completului de nouă judecători al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
44. La 31 martie 2008, examinarea recursului a fost amânată din cauza neregulilor în procedura
de convocare a părţilor. La 5 mai 2008, la cererea părţilor, Înalta Curte a prezentat spre discuţie
oportunitatea examinării de noi probe. La 9 iunie 2008, aceasta s-a pronunţat cu privire la
această cerere şi a amânat examinarea fondului din cauza neregulilor de procedură.
45. La 23 iunie 2008, Înalta Curte a respins cererea unei părţi civile care solicita accelerarea
procedurii şi stabilirea unei şedinţe în perioada vacanţei judecătoreşti.
46. La 15 septembrie 2008, Înalta Curte a finalizat dezbaterile şi a trecut la deliberare. Pronunţarea
a fost amânată pentru 1 octombrie şi apoi pentru 15 octombrie 2008.
47. Prin hotărârea definitivă pronunţată la această ultimă dată, recursurile au fost respinse.
După arestare, domnii Chiţac şi Stănculescu au depus mai multe cereri de suspendare a executării
pedepselor. În 2009, aceştia au fost puşi temporar în libertate pentru a beneficia de tratamente
medicale în spitale civile.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
48. La momentul faptelor, Codul de procedură penală prevedea că o hotărâre definitivă putea
fi anulată printr-un „recurs în anulare” introdus de procurorul general. Dispoziţiile privind recursul
în anulare au fost abrogate prin Legea nr. 576/2004.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN CONVENTIE
49. Reclamanţii se plâng de absenţa unei anchete efective în urma represiunii manifestaţiilor
anticomuniste de la Timişoara. Aceştia invocă art. 2 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. (…)”
A. Cu privire la admisibilitate
50. Deşi Guvernul nu a ridicat vreo excepţie de inadmisibilitate a acestui capăt de cerere, Curtea
consideră necesar să se analizeze chestiunea aplicabilităţii la faptele speţei a dispoziţiilor art.
2, a competenţei ratione temporis a Curţii în ceea ce priveşte faptele denunţate şi, în sfârşit, cea a
calităţii de victime a reclamanţilor.
1. Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2 din Convenţie sub aspect procedural
51. În primul rând, Curtea ia act de faptul că violenţele aplicate de agenţii statului se pot analiza
ca o încălcare a art. 2 din Convenţie, atunci când nu există deces al victimei, dar gradul şi
tipul forţei folosite demonstrează intenţia neechivocă de a ucide [İlhan împotriva Turciei (GC),
nr. 22277/93, pct. 76, CEDO 2000-VII, Makaratzis împotriva Greciei (GC), nr. 50385/99, pct.
49-55, CEDO 2004-XI].
52. Apoi, Curtea reaminteşte faptul că obligaţia de a proteja viaţa, impusă de art. 2 din Convenţie,
necesită implicit ca o formă de anchetă oficială adecvată şi efectivă să fie desfăşurată
atunci când folosirea forţei letale împotriva unei persoane i-a pus acesteia viaţa în pericol
(Makaratzis, citată anterior, pct. 73).
53. În speţă, Curtea ia act de faptul că fratele celei de-a patra reclamante a fost ucis de gloanţe
în timpul manifestaţiilor anticomuniste de la Timişoara şi că primii doi reclamanţi, precum şi
soţul celei de-a treia reclamante, au fost grav răniţi de gloanţe în cursul acestor evenimente. Dacă
răspunderea penală a persoanelor care au recurs la forţă nu este vizată de procedură în temeiul
Convenţiei, nu se contestă faptul că, în decembrie 1989, agenţii statului au folosit la Timişoara
arme de foc pentru reprimarea manifestaţiilor anticomuniste, omorând şaptezeci şi două de persoane
şi rănind grav alte două sute cincizeci şi trei.
54. Prin urmare, ţinând seama de folosirea considerabilă a forţei letale împotriva populaţiei
civile care manifesta în 1989 la Timişoara, Curtea consideră că art. 2, sub aspect procedural, se
aplică tuturor reclamanţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Acar şi alţii împotriva Turciei, nr.
36088/97 şi 38417/97, pct. 77-79, 24 mai 2005).
2. Competenţa ratione temporis
55. În primul rând, Curtea reaminteşte că, în decizia sa parţială privind admisibilitatea, s-a
considerat necompetentă pentru a examina capătul de cerere întemeiat pe aspectul material al art.
2 din Convenţie, având în vedere că evenimentele în cauză au avut loc în 1989, adică înainte de
intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România, la 20 iunie 1994.
56. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă actele sau omisiunile care reprezintă pretinsa
încălcare a art. 2, sub aspect procedural, se înscriu în perioada pentru care Curtea este competentă
ratione temporis.
57. Obligaţia procedurală inclusă la art. 2 este o obligaţie distinctă şi independentă de actele
privind aspectele materiale ale acestui articol [Šilih împotriva Sloveniei (GC), nr. 71463/01, pct.
159, 9 aprilie 2009, Dvořáček şi Dvořáčková împotriva Slovaciei, nr. 30754/04, pct. 53, 28 iulie
2009 şi Varnava şi alţii împotriva Turciei (GC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90,
16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 şi 16073/90, pct. 136 şi 138, 18 septembrie 2009). Totuşi,
pentru ca obligaţiile procedurale impuse de art. 2 să devină aplicabile, trebuie să se stabilească
faptul că o parte considerabilă a măsurilor procedurale au fost sau trebuiau aplicate după
ratificarea Convenţiei de către statul în cauză (Šilih, citată anterior, pct. 163).
58. În speţă, nu se contestă faptul că trimiterea acuzaţilor în faţa instanţelor, precum şi majoritatea
actelor de procedură au fost efectuate după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru
România, la 20 iunie 1994. Pe de altă parte, Curtea ia act de faptul că, la 22 martie 2004, admiţând
dreptul la recurs în anulare introdus de procurorul general, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a anulat condamnarea şi a dispus o nouă examinare a fondului cauzei.
59. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că are competenţa ratione
temporis să examineze susţinerea de încălcare a art. 2 din punct de vedere procedural. Aceasta
urmează a se limita la a stabili dacă faptele survenite după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru
România evidenţiază o încălcare a acestei dispoziţii.
3. Cu privire la calitatea de „victimă” a reclamanţilor
60. Curtea ia act de faptul că al doilea reclamant, deşi a participat la ancheta desfăşurată de
Parchetul Militar, nu s-a constituit parte civilă la procedura în faţa Curţii Supreme de Justiţie în
termenul stabilit de dreptul intern. Cu toate acestea, dacă respectiva omisiune l-a privat de posibilitatea
de a i se acorda daune-interese, aceasta nu scuteşte statul de obligaţia procedurală din
perspectiva art. 2 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Slimani împotriva Franţei, nr.
57671/00, pct. 47-48, CEDO 2004-IX (fragmente)], şi anume de a efectua o anchetă efectivă
privind folosirea forţei letale (Finucane împotriva Regatului Unit, nr. 29178/95, pct. 67, CEDO
2003-VIII).
61. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi trei reclamanţi care s-au constituit părţi civile la procedură,
Curtea ia act de faptul că, în urma pronunţării acestei instanţe, primul reclamant, soţul celei de-a
treia reclamante şi mama celei de-a patra reclamante au obţinut despăgubiri pentru daune materiale
şi morale. Totuşi, Curtea consideră că aceste sume nu îi privează pe reclamanţi de calitatea
lor de victime ale unei încălcări a Convenţiei, în sensul art. 34 din Convenţie.
62. În fapt, pe de o parte, acordarea acestor sume nu a reprezentat rezultatul unei soluţionări
amiabile a cauzei acceptate de reclamanţi [a se vedea, a contrario, Caraher împotriva Regatului
Unit (dec.), nr. 24520/94, CEDO 2000-I, şi Hay împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 41894/98,
CEDO 2000-XI] şi, pe de altă parte, calitatea de „victimă” se poate pierde doar dacă autorităţile
naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în esenţă, iar apoi au reparat încălcarea Convenţiei
[Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, pct. 44, CEDO 1999-VI].
63. În speţă, sumele în cauză nu vizau repararea neplăcerilor şi a incertitudinii care rezulta din
desfăşurarea anchetei, ci aveau ca scop despăgubirea reclamanţilor pentru pierderile materiale
suferite ca urmare a atingerii aduse integrităţii lor fizice sau celei a apropiaţilor lor şi să compenseze
prejudiciul moral, consecinţă directă a acestei atingeri. În plus, în niciun moment autorităţile
interne nu au recunoscut, în mod explicit sau în esenţă, vreo deficienţă a anchetei.
64. Prin urmare, Curtea consideră că, în ciuda daunelor-interese acordate, reclamanţii se pot
pretinde victime în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Convenţie sub aspect
procedural.
65. În sfârşit, Curtea constată că acest capăt de cere nu este în mod vădit nefondat în sensul
art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este
necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
66. Reclamanţii pretind că ancheta declanşată în urma represiunii manifestaţiilor anticomuniste
de la Timişoara nu a permis stabilirea cu promptitudine a răspunderii cu privire la decesul
fratelui doamnei Grama şi la rănirea domnilor Şandru şi Răducan şi a soţului doamnei Benea.
Procedura nu s-a desfăşurat în mod corect deoarece, din cauza poziţiei acuzaţilor în cadrul noii
puteri instaurate în România după 1989, autorităţile s-au arătat reticente cu privire la instrumentarea
cauzei.
67. Guvernul respinge acest argument. Autorităţile au desfăşurat o anchetă efectivă care a
permis stabilirea circumstanţelor represiunii violente a manifestaţiilor de la Timişoara, precum şi
identificarea şi pedepsirea principalilor responsabili, şi anume generalii Stănculescu şi Chiţac.
68. În ceea ce priveşte durata anchetei, aceasta s-a datorat complexităţii cauzei, ca şi numeroasele
obstacole procedurale, fără a depăşi totuşi o durată rezonabilă.
69. Pe de altă parte, prezenta cauză avea o miză politică şi socială considerabilă pentru societatea
română. Apoi, procedura a fost de o complexitate considerabilă deoarece a implicat mărturiile
a aproximativ o sută de persoane şi a vizat aproximativ două sute de părţi civile. Prin urmare,
dificultăţile legate de prezenţa participanţilor la proces şi de trimiterea citaţiilor către aceştia au
generat anumite întârzieri. Cu toate acestea, nu au existat perioade lungi de inactivitate din partea
autorităţilor judiciare şi, în cadrul fiecăreia dintre cele două proceduri, Curtea Supremă de Justiţie
a ţinut peste douăzeci de şedinţe de judecată şi a pronunţat mai multe încheieri.
70. În plus, vacanţele judecătoreşti anuale, în perioada iulie-august, au determinat stabilirea
unor intervale mai lungi între şedinţe, şi anume din iunie până în noiembrie 1998, din mai până
în octombrie 2003 şi din ianuarie până în septembrie 2005. În plus, din cauza complexităţii cauzei,
pronunţarea hotărârilor a fost amânată de mai multe ori.
71. În sfârşit, în ceea ce priveşte atitudinea părţilor, acuzaţii au solicitat de opt ori amânarea
şedinţelor pentru a-şi pregăti apărarea şi au ridicat o excepţie de neconstituţionalitate care a dus
la suspendarea examinării cauzei din ianuarie până în iunie 2005 în aşteptarea deciziei Curţii
Constituţionale. În ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, aceştia nu s-au prezentat la mai multe
şedinţe.
72. Curtea reaminteşte că, în cazul în care obstacole sau dificultăţi împiedică evoluţia unei
anchete într-o situaţie deosebită, înseamnă că reacţia promptă a autorităţilor este capitală pentru
păstrarea încrederii publicului şi adeziunea la statul de drept. Obligaţia statului în ceea ce
priveşte art. 2 din Convenţie nu poate fi considerată satisfăcută decât dacă mecanismele de protecţie
prevăzute în dreptul intern funcţionează efectiv, ceea ce presupune o examinare promptă a
cauzei şi fără întârzieri inutile. Orice carenţă a anchetei care îi slăbeşte capacitatea de stabilire a
circumstanţelor speţei sau de identificare a responsabililor riscă să conducă la concluzia că nu
prezintă nivelul de eficienţă necesar (Šilih, citată anterior, pct. 195 şi Varnava şi alţii, citată anterior,
pct. 191).
73. În speţă, Curtea ia act de faptul că, la scurt timp după evenimentele de la Timişoara din
1989, a fost iniţiată o anchetă din oficiu. Iniţiată în ianuarie 1990, procedura s-a încheiat la 15
octombrie 2008 cu condamnarea definitivă a responsabililor de organizarea represiunii manifestaţiilor
anticomuniste. Prin urmare, Curtea se va limita la examinarea caracterului său efectiv în
raport cu durata sa. Aceasta reaminteşte că competenţa sa ratione temporis nu îi permite să ia în
considerare faptul că perioada de paisprezece ani şi patru luni ulterioară datei de 20 iunie 1994,
data intrării în vigoare a Convenţiei pentru România.
74. Mai întâi, Curtea ia act de faptul că, în 1994, cauza era încă pendinte în faţa Parchetului
Militar, unde nu s-a instrumentat aparent nimic după aprilie 1990. Încetarea urmăririi penale pronunţată
în 1996 a fost, la rândul său, infirmată un an şi jumătate mai târziu. În această privinţă,
Curtea ia act de faptul că ancheta le-a fost încredinţată procurorilor militari care erau, ca şi acuzaţii,
militari care respectau principiul subordonării ierarhice şi erau astfel subordonaţi acuzaţilor
care, în perioada 1990-1991, au fost miniştri ai apărării şi internelor (a se vedea, mutatis mutandis,
Barbu Anghelescu/România, nr. 46430/99, pct. 67, 5 octombrie 2004, Bursuc împotriva
României, nr. 42066/98, pct. 107, 12 octombrie 2004, şi Manţog împotriva României, nr. 2893/
02, pct. 69-70, 11 octombrie 2007).
75. În ceea ce priveşte procedura care a avut loc în faţa instanţelor interne, Curtea ia act de
faptul că a început şi s-a desfăşurat până pe 9 noiembrie 1998 în faţa Secţiei militare a Curţii Supreme
de Justiţie. În plus, Curtea evidenţiază că, în ciuda numărului ridicat de şedinţe, desfăşurarea
acesteia a fost marcată de amânări repetate pentru vicii de procedură, care vizau în special
citarea părţilor şi compunerea completului de judecată, precum şi de lungi intervale între şedinţe
care nu se justificau pe deplin prin vacanţele judecătoreşti şi examinarea excepţiei de neconstituţionalitate.
76. În ceea ce priveşte atitudinea reclamanţilor, Curtea consideră că aceasta nu a contribuit
semnificativ la prelungirea duratei totale a procedurii. În fapt, persoanele în cauză nu au solicitat
niciodată amânarea, iar faptul că nu s-au prezentat la anumite şedinţe nu a împiedicat instanţele
să examineze cauza.
77. De asemenea, Curtea constată că prima procedură s-a încheiat prin hotărârea definitivă din
25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie. Întreaga procedură a fost anulată în urma intervenţiei
Procurorului general, care a introdus un recurs în anulare în favoarea condamnaţilor, soluţionarea
definitivă a cauzei fiind astfel întârziată cu peste opt ani, în timp ce fusese afectată de
inacţiunea totală a parchetului în perioada aprilie 1990 – martie 1996.
78. Deşi Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la temeinicia intervenţiei Procurorului
general şi, mai general, la modul în care instanţele naţionale au interpretat şi aplicat dreptul
intern, trebuie să se constate că inactivitatea parchetului şi anularea hotărârii menţionate anterior
au contribuit în mod decisiv la prelungirea procedurii. În această privinţă, ea aminteşte că
statul trebuie să îşi adapteze sistemul judiciar astfel încât să le permită instanţelor sale să
răspundă cerinţelor Convenţiei, în special celor consacrate de obligaţia procedurală care rezultă
de la art. 2 (Šilih, citată anterior, pct. 210).
79. În sfârşit, în cazul în care Curtea nu ignoră complexitatea de necontestat a cauzei, aceasta
consideră că miza politică şi socială invocată de Guvern nu poate justifica durata anchetei. Din
contră, importanţa sa pentru societatea română ar fi trebuit să stimuleze autorităţile interne să soluţioneze
dosarul cu promptitudine şi fără întârzieri pentru a preveni orice aparenţă de tolerare a
actelor nelegale sau înţelegeri pentru săvârşirea lor.
80. Având în vedere elementele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu au
acţionat cu diligenţa impusă în conformitate cu art. 2 din Convenţie. Prin urmare, aceasta stabileşte
că această dispoziţie a fost încălcată sub aspect procedural.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENTIE
81. Reclamanţii denunţă durata excesivă a procedurii penale. Aceştia invocă art. 6 § 1 din
Convenţie.
82. Guvernul respinge acest argument.
83. Având în vedere constatarea cu privire la art. 2 din Convenţie, Curtea consideră că nu este
necesar să se examineze dacă a fost încălcată, în speţă, această dispoziţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE
84. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul
intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea
acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
85. Domnii Şandru şi Răducan şi doamna Benea pretind, fiecare, 200 000 euro (EUR) cu titlu
de prejudiciu moral suferit ca urmare a prelungirii nejustificate a procedurii.
86. Doamna Daniela Grama pretinde 456 000 EUR cu titlu de prejudiciu material şi 1 000 000
EUR cu titlu de prejudiciu moral. Familia sa a fost privată de susţinerea morală şi materială pe
care fratele său decedat i-ar fi putut-o acorda. Cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faţa
instanţelor interne şi în faţa Curţii, aceasta pretinde 13 400 EUR, fără a oferi documente justificative
în sprijinul cererii sale.
87. Guvernul consideră că pretenţiile reclamanţilor sunt excesive şi invocă jurisprudenţa
Curţii în materie.
88. Curtea ia act de faptul că, în speţă, unicul temei de reţinut pentru acordarea unei reparaţii
echitabile constă în faptul că autorităţile naţionale nu au tratat dosarul privind vinovaţii pentru
represiunea manifestaţiilor anticomuniste de la Timişoara cu diligenţa cerută de art. 2 din Convenţie.
89. În baza elementelor de care dispune, Curtea consideră că încălcarea art. 2 sub aspect procedural
le-a cauzat persoanelor în cauză un prejudiciu moral, punându-i într-o situaţie de suferinţă
şi frustrare. Pronunţându-se în echitate, aceasta acordă fiecărui reclamant 5 000 EUR cu
acest titlu. În absenţa documentelor justificative, aceasta respinge cererea doamnei Grama cu titlu
de prejudiciu material şi cheltuieli de judecată.
90. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii
facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din
Convenţie, în ceea ce priveşte eficienţa anchetei desfăşurate de autorităţile competente;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural;
3. Hotărăşte că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din
Convenţie;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre reclamanţi, în termen de trei luni
de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie,
suma de 5 000 EUR (cinci mii euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la
rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate
fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie
majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut
marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade
şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de
cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 8 decembrie 2009, în temeiul art. 77
§ 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, este anexat la
prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Popescu.
J.C.M.
S.Q.
Opinia concordantă a judecătorului Corneliu-Liviu Popescu
1. Am votat la fel ca judecătorii aleşi în cadrul Curţii în ceea ce priveşte soluţia reţinută în
cadrul hotărârii.
Regretând caracterul imprecis al cererii şi al motivelor capetelor sale de cerere (reclamanţii nu
au fost niciodată reprezentaţi de un avocat în procedura în faţa Curţii), în raport cu situaţia de
fapt reţinută de Curte şi cu documentele furnizate la dosar de părţi, ţin să exprim, în cadrul acestei
opinii concordante, poziţia mea ca judecător ad hoc în locul judecătorului ales să reprezinte
România.
2. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, art. 2 din Convenţie le impune statelor părţi o
obligaţie procedurală pozitivă, de a desfăşura o anchetă efectivă. Consider că această obligaţie
pozitivă (de diligenţă) este mai strictă într-un caz particular, în care marja naţională de apreciere
este mai redusă, iar controlul exercitat de Curte mai puternic.
Este vorba de situaţia în care o pretinsă încălcare a art. 2 din Convenţie poate reprezenta în
acelaşi timp o infracţiune internaţională (genocid, crimă împotriva umanităţii, crimă de război),
având în vedere gravitatea extremă a acestor infracţiuni şi caracterul imprescriptibil al răspunderii
penale. Este evident faptul că competenţa privind încadrarea faptelor aparţine în special instanţelor
penale naţionale. Cu toate acestea, fără a stabili ea însăşi încadrarea penală, Curtea
poate constata existenţa unor elemente care pot justifica o astfel de încadrare din partea autorităţilor
judecătoreşti naţionale şi, prin urmare, existenţa acestei obligaţii pozitive speciale de anchetă.
La pct. 54 din hotărâre (partea „În drept”), Curtea reţine „folosirea considerabilă a forţei letale
împotriva populaţiei civile”. Este vorba aici de un vocabular specific mai degrabă dreptului
internaţional umanitar şi dreptului internaţional penal decât dreptului internaţional al drepturilor
omului. Un limbaj similar a fost deja folosit de Curte, care a vorbit, în aceeaşi hotărâre, de „conflict”,
„insurecţie armată ilegală”, „luptă”, „rezistenţă”, „armată”, „combatanţi”, „arme”, noţiuni
specifice dreptului internaţional umanitar (Issaïeva împotriva Rusiei, nr. 57950/00, pct. 54,
24 februarie 2005).
În ciuda faptului că este instanţă de drept internaţional (european) al drepturilor omului, Curtea
poate acţiona uneori (şi cu anumite particularităţi) ca instanţă de drept internaţional umanitar
şi/sau instanţă de drept internaţional penal. În interpretarea şi aplicarea Convenţiei (principala sa
sarcină), Curtea nu poate face abstracţie de celelalte norme de drept internaţional public, din care
convenţia face parte [ex. şi, mutatis mutandis, Al-Adsani împotriva Regatului Unit (GC), nr.
35763/97, CEDO 2001-XI].
Astfel, convenţia o autorizează în mod expres în acest sens prin art. 7 § 2 şi prin art. 15 § 1 şi
2. Primo, principiul legalităţii penale nu împiedică pronunţarea sentinţei şi pedepsirea unei persoane
vinovate de o acţiune sau o omisiune care, la momentul comiterii, era de natură penală
conform „principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”, ceea ce înseamnă în
special dreptul internaţional umanitar şi dreptul internaţional penal [ex. şi, mutatis mutandis,
Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (GC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, CEDO
2001-II, K.-H.W. împotriva Germaniei (GC), nr. 37201/97, CEDO 2001-II (fragmente), Korbely
împotriva Ungariei (GC), nr. 9174/02, 19 septembrie 2008, Jorgic împotriva Germaniei, nr.
74613/01, CEDO 2007-IX (fragmente)]. Secundo, măsurile derogatorii de la drepturile omului
luate în caz de „război” (conflict armat internaţional sau non-internaţional) sau în caz de alt pericol
public, care ameninţă viaţa naţiunii, nu trebuie să fie contrare celorlalte „obligaţii care rezultă
din dreptul internaţional”, şi anume dreptul internaţional umanitar (aplicabil în caz de conflict
armat) şi dreptul internaţional penal. Tertio, imposibilitatea juridică de derogare de la art. 2 nu
vizează cazul de deces care rezultă „din acte legale de război”, considerat legal prin prisma dreptul
internaţional umanitar. În interpretarea şi aplicarea acestor părţi ale Convenţiei, Curtea trebuie
să folosească, ca instanţă de drept internaţional al drepturilor omului, normele dreptului internaţional
umanitar şi/sau ale dreptului internaţional penal.
Alte texte ale Convenţiei pot impune, de asemenea, folosirea normelor juridice ale celor două
ramuri ale dreptului internaţional înrudite cu dreptul internaţional al drepturilor omului, în special
art. 5 şi 6, cu privire la aprecierea „caracterului legal”/„legalităţii” detenţiei şi/sau a instanţei
sau a procedurii judiciare penale. Cu privire la modelul de la art. 3, care include obligaţia unui
stat parte la Convenţie de a nu preda o persoană unui stat în care riscă să fie torturată (Soering
împotriva Regatului Unit nr. 14038/88, 7 iulie 1989), acelaşi raţionament este valabil pentru art.
5 şi 6, impunând astfel statelor părţi să nu transfere o persoană unui alt stat în care riscă încălcarea
dreptului la libertate şi securitate sau a dreptului la un proces echitabil. Soluţia trebuie să
fie aceeaşi pentru transferul către o instanţă penală internaţională (a se vedea, mutatis mutandis,
decizia Milosevic împotriva Ţărilor de Jos, nr. 77631/01, 19 martie 2002, în care cererea a fost
declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor interne de atac şi nu ca incompatibilă ratione
materiae cu convenţia), deoarece faptul că un stat are alte angajamente internaţionale decât convenţia
nu îl scuteşte de obligaţia de a asigura respectarea drepturilor garantate de Convenţie
oricărei persoane care intră sub jurisdicţia sa [ex. şi, mutatis mutandis, Bosphorus Hava Yolları
Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (GC), nr. 45036/98, CEDO 2005-VI].
3. Obligaţia pozitivă procedurală în temeiul art. 2 din Convenţie nu se încheie prin hotărârea
definitivă a instanţelor penale naţionale. În cazul unei condamnări, aceasta continuă sub forma
obligaţiei statului de a lua toate măsurile corespunzătoare pentru executarea hotărârii de condamnare,
atât sub aspect penal (arestare, dare în urmărire a condamnatului, cerere de extrădare
pentru executarea pedepsei etc.), cât şi civil (plata despăgubirilor părţilor civile). Bineînţeles,
condamnatul are dreptul la respectarea tuturor drepturilor sale, inclusiv cu privire la condiţiile de
detenţie corespunzătoare în caz de boală sau bătrâneţe sau să fie eliberat pe motive medicale sau
umanitare [ex. şi, mutatis mutandis, Papon împotriva Franţei (nr. 1) (dec.), nr. 64666/01, CEDO
2001-VI].
În această perspectivă, trebuie semnalate patru aspecte de fapt:
– în perioada 2000 – 2001, după hotărârea definitivă de condamnare la închisoare pronunţată
de Completul de 9 judecători al Curţii Supreme de Justiţie şi înainte de suspendarea executării
pedepsei stabilite de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie,
domnul Stănculescu nu a început să îşi execute pedeapsa; la dosar nu există nicio dovadă a unor
demersuri efectuate de autorităţile române în vederea executării condamnării sale;
– în 2001, atacând printr-un recurs în anulare hotărârea definitivă de condamnare pronunţată în
2000 de Completul de 9 judecători al Curţii Supreme de Justiţie, Procurorul general al Parchetului
de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a decis simultan suspendarea executării părţii penale a
acestei hotărâri; în temeiul legislaţiei române la momentul respectiv, suspendarea executării pedepsei
era stabilită de procurorul general (şi nu de o instanţă judecătorească), opunându-se astfel
executării unei hotărâri penale definitive de condamnare, fără niciun control din partea vreunui
instanţe. În urma acestei hotărâri a procurorului general, domnul Chiţac (care executase înainte
patru luni şi jumătate din pedeapsa sa) şi domnul Stănculescu au rămas în libertate pe durata judecării
recursului în anulare, apoi (în urma anulării de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de
Casare şi Justiţie a hotărârii definitive de condamnare) în cursul rejudecării cauzei în primă instanţă
şi în casare, până la sfârşitul lui 2008, când au fost pentru a doua oară condamnaţi definitiv
la închisoare;
– după a doua condamnare definitivă de la sfârşitul lui 2008 şi după arestarea lor în vederea
executării pedepsei, cei doi condamnaţi au fost puşi temporar în libertate din motive medicale
(ceea ce nu pune o problemă în sine în baza art. 2 din Convenţie), deciziile fiind totuşi luate de
instanţele militare (alcătuite din judecători militari, care sunt atât judecători, cât şi ofiţeri activi,
care aparţin în acelaşi timp corpului judecătorilor şi corpului ofiţerilor armatei în activitate);
– instanţele naţionale au acordat daune-interese pentru prejudiciul material şi moral părţilor
civile, cei doi condamnaţi şi Ministerul Apărării Naţionale fiind obligaţi să le plătească în solidar;
despăgubirile au fost acordate doar de Ministerul Apărării Naţionale şi nu există nicio probă la
dosar privind o acţiune în regres a Ministerului Apărării Naţionale sau a Ministerului Finanţelor
Publice împotriva condamnaţilor.
4. Despăgubirea de reparaţie echitabilă acordată de Curte părţilor lezate în temeiul art. 41 din
Convenţie ţine seama doar de constatarea încălcării art. 2 sub aspect procedural (deoarece latura
sa materială nu ţine de competenţa ratione temporis a Curţii, aspect reţinut în hotărârea privind
admisibilitatea).
Valoarea sa corespunde practicii Curţii în materie.
Regret, totuşi, faptul că practica Curţii în materie nu este orientată către sume mult mai mari,
având în vedere sentimentele de neputinţă şi disperare ale victimelor (supravieţuitori mutilaţi sau
urmaşi ai unor rude decedate), cauzate de atitudinea autorităţilor judecătoreşti naţionale.Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
CAUZA ŞANDRU ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 22465/03)
Hotărâre
Strasbourg
8 decembrie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate
suferi modificări de formă.
În cauza Şandru şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert
Myjer, Ann Power, judecători, Corneliu-Liviu Popescu, judecător ad hoc, şi Santiago Quesada,
grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 17 noiembrie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 22465/03 îndreptată împotriva României, prin care
patru resortisanţi ai acestui stat, domnii Horia Teodor Şandru şi Ştefan Răducan şi doamnele Silvia
Benea şi Daniela Grama, căsătorită Moldovan („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 22 iulie
2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(„convenţia”).
2. Domnul Răducan şi doamna Benea sunt reprezentaţi de domnul Şandru. Guvernul român
(„Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe.
3. În special, reclamanţii pretind ineficienţa anchetei penale iniţiate în urma evenimentelor
survenite în decembrie 1989 la Timişoara.
4. La 6 aprilie 2006, Curtea a declarat cererea parţial inadmisibilă şi a decis să comunice Guvernului
capetele de cerere întemeiate pe art. 2 şi art. 6 § 1. În conformitate cu art. 29 § 3 din
Convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate
împreună.
5. Având în vedere că domnul Corneliu Bîrsan, judecător ales pentru România, s-a revocat,
Guvernul l-a desemnat pe domnul Corneliu-Liviu Popescu ca judecător ad hoc (art. 27 § 2 din
Convenţie si 29 § 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamanţii s-au născut în 1941, 1959, 1928 şi, respectiv, 1974. Aceştia locuiesc în Timişoara.
7. La 16 decembrie 1989, la Timişoara au izbucnit manifestaţiile împotriva regimului comunist.
La 17 decembrie 1989, la ordinul Nicolae Ceauşescu, Preşedintele Republicii, mai mulţi
militari de rang înalt, printre care generalii Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac, au fost
trimişi la Timişoara pentru restabilirea ordinii. A urmat o represiune violentă, care a făcut numeroase
victime.
8. Primii doi reclamanţi şi soţul celei de-a treia reclamante, domnul Trofin Benea, care participau
la manifestaţii, au fost grav răniţi de gloanţe. Fratele celei de-a patra reclamante, Alexandru
Grama, a fost împuşcat şi a murit.
9. {0><}0{>Manifestaţiile au continuat până la căderea regimului comunist, la 22 decembrie
1989. Generalii menţionaţi s-au alăturat noii puteri şi au devenit în 1990 şi, respectiv, 1991 ministrul
Apărării şi ministrul Internelor.
«<0} 10. La 12 ianuarie 1990, parchetul militar a iniţiat o anchetă privind represiunea manifestaţiilor de la Timişoara. A fost efectuată o primă deplasare la locul unde a fost împrăştiată cenuşa mai multor persoane ucise şi s-au dispus expertize medicale ale persoanelor rănite. 11. Medicii au stabilit că primii doi reclamanţi şi soţul celei de-a treia reclamante trebuiau să accepte o invaliditate permanentă, care a dus la incapacitate de muncă şi includere în categoria persoanelor cu handicap. Prin urmare, fiecare a avut nevoie de mai multe luni de îngrijiri medicale. 12. În perioada ianuarie-aprilie 1990, parchetul militar a interogat mai multe zeci de martori ai evenimentelor. Mai mulţi militari de rang înalt au fost anchetaţi, printre care şi cei doi generali menţionaţi anterior. 13. La 29 martie 1996, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat încetarea urmăririi penale care, în urma recursului Asociaţiei victimelor represiunii manifestaţiilor de la Timişoara, a fost infirmată la 28 octombrie 1997 de procurorul-şef al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Dosarul a fost trimis Parchetului Militar Timişoara pentru continuarea anchetei. În perioada octombrie - decembrie 1997, mai mulţi martori au fost interogaţi din nou. 14. Prin rechizitoriul din 30 decembrie 1997, parchetul militar i-a trimis în faţa Secţiei militare a Curţii Supreme de Justiţie pe cei 2 generali sub acuzaţia de omor şi tentativă de omor. Parchetul militar a considerat că aceştia erau responsabili de organizarea represiunii armate în cursul căreia 72 de persoane au fost ucise şi 253 au fost rănite de gloanţe. 15. Parchetul militar a anexat la rechizitoriu lista victimelor, printre care se numărau primii doi reclamanţi, soţul celei de-a treia reclamante şi fratele decedat al celei de-a patra reclamante, precizând că acestea aveau posibilitatea de a se constitui părţi civile în procedură. 1. Procedura în faţa Curţii Supreme de Justiţie. 16. Cauza a fost înscrisă pe rolul Secţiei militare a Curţii Supreme de Justiţie. La şedinţele din 6, 7 şi 8 aprilie 1998, au fost audiate mai multe victime. La şedinţele din 29 aprilie şi 11 mai 1998, au fost soluţionate probleme de procedură. La 12, 13 şi 14 mai 1998, a reînceput audierea victimelor şi a martorilor. La 10 iunie 1998, avocaţii acuzaţilor au solicitat o amânare. La 9 noiembrie 1998, cauza a fost transferată la secţia penală a Curţii Supreme. Avocaţii acuzaţilor au solicitat din nou o amânare. La 18 ianuarie, 8 februarie, 19 aprilie şi 17 mai 1999, au fost audiate alte victime şi noi martori. Două sute treizeci şi patru de persoane, printre care primul reclamant, soţul celei de-a treia reclamante şi mama celei de-a patra reclamante, s-au constituit părţi civile. Al doilea reclamant nu s-a constituit parte civilă la procedură. 17. În cursul şedinţei din 14 iunie 1999, acuzaţii au invocat o excepţie de neconstituţionalitate care viza dispoziţiile Codului de procedură penală care limitau la o singură cale de atac dreptul de contestare a unei decizii pronunţate în primă instanţă de Curtea Supremă de Justiţie. Cererea lor de trimitere a dosarului în faţa Curţii Constituţionale a fost respinsă de Curtea Supremă, care a audiat pledoariile finale şi a trecut la deliberarea cauzei. 18. Prin hotărârea din 15 iulie 1999, pronunţată de un complet format din trei judecători, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat realitatea infracţiunilor reţinute de parchet împotriva acuzaţilor. Aceasta i-a condamnat pe cei doi generali la cincisprezece ani de închisoare pentru omor şi tentativă de omor, precum şi la plata, împreună cu Ministerul Apărării, ca parte responsabilă civilmente, de daune-interese către părţile civile. 19. Curtea Supremă i-a acordat primului reclamant suma de cinci sute de milioane de lei vechi româneşti (ROL) [aproximativ 30 000 euro (EUR)] cu titlu de prejudiciu material şi moral. Soţul celei de-a treia reclamante a primit o despăgubire de două sute de milioane ROL (aproximativ 12 000 EUR), iar mama celei de-a patra reclamante a obţinut, ca urmare a decesului fiului său, o despăgubire de două sute de milioane ROL (aproximativ 12 000 EUR). 20. Atât acuzaţii, cât şi Ministerul Apărării, au formulat recurs împotriva acestei hotărâri în faţa completului de nouă judecători al Curţii Supreme de Justiţie. 21. La şedinţa din 7 februarie 2000, procurorul a solicitat amânarea. 22. AcuzatulAcuzatul V.A. Stănculescu nu s-a prezentat la şedinţa din 7 februarie 2000. La 20 februarie 2000, acesta şi-a schimbat avocatul. La şedinţa care a avut loc în ziua următoare, noul avocat a solicitat amânarea pentru a putea studia dosarul. Curtea Supremă a respins această cerere, considerând că acuzatul încearcă să prelungească în mod nejustificat examinarea dosarului şi a considerat cauza în stare de judecată. 23. Prin hotărârea definitivă din 25 februarie 2000, Curtea Supremă a respins recursul. 24. Ministerul Apărării a plătit părţilor civile daunele-interese la plata cărora a fost obligat în solidar cu cei doi acuzaţi. 25. La 27 martie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a respins o nouă cerere în anularea hotărârii din 25 februarie 2000, introdusă de unul dintre condamnaţi. 2. Recursul în anulare 26. La 7 august 2001, Procurorul General al României a introdus un recurs în anulare împotriva hotărârilor Curţii Supreme din 15 iulie 1999 şi 25 februarie 2000. Acesta susţinea că judecătorii au încălcat drepturile de apărare ale acuzaţilor şi au aplicat legea în mod greşit. Dosarul a fost înscris pe rolul Curţii Supreme de Justiţie (Secţiile Unite). 27. Soţul celei de-a treia reclamante şi mama celei de-a patra reclamante au decedat. Doamnele Silvia Benea şi Daniela Grama s-au constituit părţi civile, ca şi primul reclamant. 28. La 28 ianuarie şi 24 iunie 2002, cauza a fost amânată pentru a le permite acuzaţilor să-şi pregătească apărarea. La 18 noiembrie 2002, cauza a fost din nou amânată datorită compunerii nelegale a completului de judecată. La 19 mai şi 20 octombrie 2003, cauza a fost din nou amânată din cauza neregulilor în procedura de convocare a părţilor. 29. Prin hotărârea pronunţată la 22 martie 2004, Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, în complet din şaptezeci şi cinci de judecători, a admis recursul în anulare. Aceasta a considerat că, prin respingerea cererii de trimitere a excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi a cererii de amânare formulate de avocatul lui V.A. Stănculescu, judecătorii au încălcat drepturile apărării. 30. De asemenea, Curtea Supremă a considerat că, în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură penală, V.A. Stănculescu ar fi trebuit spitalizat pentru un examen medical care avea ca scop evaluarea discernământului său la momentul faptelor de care era acuzat. 31. În consecinţă, Curtea Supremă a casat cele două hotărâri şi a trimis dosarul unui nou complet de trei judecători pentru o nouă examinare a fondului cauzei. 3. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 32. Dosarul a fost reînscris pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (noua denumire a Curţii Supreme de Justiţie în temeiul Legii nr. 304/2004). Domnul Şandru şi doamnele Benea şi Grama şi-au reiterat constituirea ca parte civilă; cel de-al doilea reclamant, domnul Răducan, s-a constituit parte civilă pentru prima oară. 33. La 6 decembrie 2004, şedinţa a fost amânată la cererea unui acuzat care dorea să îşi poată pregăti apărarea. La 18 ianuarie 2005, Înalta Curte a trimis Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate ridicată anterior de către acuzaţi. Examinarea dosarului a fost suspendată în aşteptarea deciziei Curţii Constituţionale. 34. La 7 iunie 2005, Curtea Constituţională a respins excepţia. 35. La 7 septembrie 2005, acuzaţii au solicitat o amânare pentru a-şi pregăti apărarea. 36. La 5 octombrie, 2 noiembrie şi 14 decembrie 2005, examinarea dosarului a fost amânată, având în vedere că anumite citaţii ale părţilor civile aveau nereguli. 37. La şedinţele din 18 ianuarie, 15 februarie, 15 martie, 12 aprilie şi 24 mai 2006, Înalta Curte a admis depoziţiile mai multor martori şi ale părţilor civile. La 26 iunie 2006, a fost amânată examinarea dosarului din cauza neregulilor de procedură. 38. La 11 septembrie 2006, mai mulţi martori au fost audiaţi. La 12 octombrie 2009, a fost din nou amânată examinarea din motive de ordin procedural. La şedinţele din 7 noiembrie şi 5 decembrie 2006 şi din 9 ianuarie şi 5 februarie 2007, Înalta Curte a admis depoziţiile mai multor martori şi a examinat probele. 39. La 6 martie 2007, pledoariile finale au fost audiate şi s-a trecut la deliberarea cauzei. Pronunţarea a fost amânată pentru 20 martie şi apoi pentru 3 aprilie 2007. 40. Prin hotărârea pronunţată la această ultimă dată, Înalta Curte i-a condamnat din nou pe cei doi acuzaţi la cincisprezece ani de închisoare pentru omor şi tentativă de omor pentru organizarea şi coordonarea represiunii manifestaţiilor anticomuniste de la Timişoara. De asemenea, aceasta i-a condamnat la plata, către părţile civile, a unor sume similare celor acordate prin hotărârea precedentă din 15 iulie 1999 şi a constatat că aceste sume au fost deja plătite de Ministerul Apărării. 41. Constituirea ca parte civilă a domnului Răducan a fost respinsă pe motiv că a omis să se constituie ca parte civilă la prima procedură în faţa Curţii Supreme de Justiţie. 42. La 4 aprilie şi 27 noiembrie 2007, Înalte Curte a rectificat anumite erori materiale ale hotărârii. 43. Acuzaţii, Ministerul Apărării şi mai multe părţi civile, printre care primul reclamant, au introdus recurs împotriva acestei hotărâri împotriva Completului de nouă judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 44. La 31 martie 2008, examinarea recursului a fost amânată din cauza neregulilor în procedura de convocare a părţilor. La 5 mai 2008, la cererea părţilor, Înalta Curte a prezentat spre discuţie oportunitatea examinării de noi probe. La 9 iunie 2008, aceasta s-a pronunţat cu privire la această cerere şi a amânat examinarea fondului din cauza neregulilor de procedură. 45. La 23 iunie 2008, Înalta Curte a respins cererea unei părţi civile care solicita accelerarea procedurii şi stabilirea unei şedinţe în perioada vacanţei judecătoreşti. 46. La 15 septembrie 2008, Înalta Curte a finalizat dezbaterile şi a trecut la deliberare. Pronunţarea a fost amânată pentru 1 octombrie şi apoi pentru 15 octombrie 2008. 47. Prin hotărârea definitivă pronunţată la această ultimă dată, recursurile au fost respinse. După arestare, domnii Chiţac şi Stănculescu au depus mai multe cereri de suspendare a executării pedepselor. În 2009, aceştia au fost puşi temporar în libertate pentru a beneficia de tratamente medicale în spitale civile. II. DREPTUL INTERN RELEVANT 48. La momentul faptelor, Codul de procedură penală prevedea că o hotărâre definitivă putea fi anulată printr-un „recurs în anulare” introdus de procurorul general. Dispoziţiile privind recursul în anulare au fost abrogate prin Legea nr. 576/2004. ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN CONVENTIE 49. Reclamanţii se plâng de absenţa unei anchete efective în urma represiunii manifestaţiilor anticomuniste de la Timişoara. Aceştia invocă art. 2 din Convenţie, formulat după cum urmează: „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. (...)” A. Cu privire la admisibilitate 50. Deşi Guvernul nu a ridicat vreo excepţie de inadmisibilitate a acestui capăt de cerere, Curtea consideră necesar să se analizeze chestiunea aplicabilităţii la faptele speţei a dispoziţiilor art. 2, a competenţei ratione temporis a Curţii în ceea ce priveşte faptele denunţate şi, în sfârşit, cea a calităţii de victime a reclamanţilor. 1. Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2 din Convenţie sub aspect procedural 51. În primul rând, Curtea ia act de faptul că violenţele aplicate de agenţii statului se pot analiza ca o încălcare a art. 2 din Convenţie, atunci când nu există deces al victimei, dar gradul şi tipul forţei folosite demonstrează intenţia neechivocă de a ucide [İlhan împotriva Turciei (GC), nr. 22277/93, pct. 76, CEDO 2000-VII, Makaratzis împotriva Greciei (GC), nr. 50385/99, pct. 49-55, CEDO 2004-XI]. 52. Apoi, Curtea reaminteşte faptul că obligaţia de a proteja viaţa, impusă de art. 2 din Convenţie, necesită implicit ca o formă de anchetă oficială adecvată şi efectivă să fie desfăşurată atunci când folosirea forţei letale împotriva unei persoane i-a pus acesteia viaţa în pericol (Makaratzis, citată anterior, pct. 73). 53. În speţă, Curtea ia act de faptul că fratele celei de-a patra reclamante a fost ucis de gloanţe în timpul manifestaţiilor anticomuniste de la Timişoara şi că primii doi reclamanţi, precum şi soţul celei de-a treia reclamante, au fost grav răniţi de gloanţe în cursul acestor evenimente. Dacă răspunderea penală a persoanelor care au recurs la forţă nu este vizată de procedură în temeiul Convenţiei, nu se contestă faptul că, în decembrie 1989, agenţii statului au folosit la Timişoara arme de foc pentru reprimarea manifestaţiilor anticomuniste, omorând şaptezeci şi două de persoane şi rănind grav alte două sute cincizeci şi trei. 54. Prin urmare, ţinând seama de folosirea considerabilă a forţei letale împotriva populaţiei civile care manifesta în 1989 la Timişoara, Curtea consideră că art. 2, sub aspect procedural, se aplică tuturor reclamanţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Acar şi alţii împotriva Turciei, nr. 36088/97 şi 38417/97, pct. 77-79, 24 mai 2005). 2. Competenţa ratione temporis 55. În primul rând, Curtea reaminteşte că, în decizia sa parţială privind admisibilitatea, s-a considerat necompetentă pentru a examina capătul de cerere întemeiat pe aspectul material al art. 2 din Convenţie, având în vedere că evenimentele în cauză au avut loc în 1989, adică înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România, la 20 iunie 1994. 56. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă actele sau omisiunile care reprezintă pretinsa încălcare a art. 2, sub aspect procedural, se înscriu în perioada pentru care Curtea este competentă ratione temporis. 57. Obligaţia procedurală inclusă la art. 2 este o obligaţie distinctă şi independentă de actele privind aspectele materiale ale acestui articol [Šilih împotriva Sloveniei (GC), nr. 71463/01, pct. 159, 9 aprilie 2009, Dvořáček şi Dvořáčková împotriva Slovaciei, nr. 30754/04, pct. 53, 28 iulie 2009 şi Varnava şi alţii împotriva Turciei (GC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 şi 16073/90, pct. 136 şi 138, 18 septembrie 2009). Totuşi, pentru ca obligaţiile procedurale impuse de art. 2 să devină aplicabile, trebuie să se stabilească faptul că o parte considerabilă a măsurilor procedurale au fost sau trebuiau aplicate după ratificarea Convenţiei de către statul în cauză (Šilih, citată anterior, pct. 163). 58. În speţă, nu se contestă faptul că trimiterea acuzaţilor în faţa instanţelor, precum şi majoritatea actelor de procedură au fost efectuate după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România, la 20 iunie 1994. Pe de altă parte, Curtea ia act de faptul că, la 22 martie 2004, admiţând dreptul la recurs în anulare introdus de procurorul general, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat condamnarea şi a dispus o nouă examinare a fondului cauzei. 59. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că are competenţa ratione temporis să examineze susţinerea de încălcare a art. 2 din punct de vedere procedural. Aceasta urmează a se limita la a stabili dacă faptele survenite după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România evidenţiază o încălcare a acestei dispoziţii. 3. Cu privire la calitatea de „victimă” a reclamanţilor 60. Curtea ia act de faptul că al doilea reclamant, deşi a participat la ancheta desfăşurată de Parchetul Militar, nu s-a constituit parte civilă la procedura în faţa Curţii Supreme de Justiţie în termenul stabilit de dreptul intern. Cu toate acestea, dacă respectiva omisiune l-a privat de posibilitatea de a i se acorda daune-interese, aceasta nu scuteşte statul de obligaţia procedurală din perspectiva art. 2 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Slimani împotriva Franţei, nr. 57671/00, pct. 47-48, CEDO 2004-IX (fragmente)], şi anume de a efectua o anchetă efectivă privind folosirea forţei letale (Finucane împotriva Regatului Unit, nr. 29178/95, pct. 67, CEDO 2003-VIII). 61. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi trei reclamanţi care s-au constituit părţi civile la procedură, Curtea ia act de faptul că, în urma pronunţării acestei instanţe, primul reclamant, soţul celei de-a treia reclamante şi mama celei de-a patra reclamante au obţinut despăgubiri pentru daune materiale şi morale. Totuşi, Curtea consideră că aceste sume nu îi privează pe reclamanţi de calitatea lor de victime ale unei încălcări a Convenţiei, în sensul art. 34 din Convenţie. 62. În fapt, pe de o parte, acordarea acestor sume nu a reprezentat rezultatul unei soluţionări amiabile a cauzei acceptate de reclamanţi [a se vedea, a contrario, Caraher împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 24520/94, CEDO 2000-I, şi Hay împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 41894/98, CEDO 2000-XI] şi, pe de altă parte, calitatea de „victimă” se poate pierde doar dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în esenţă, iar apoi au reparat încălcarea Convenţiei [Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, pct. 44, CEDO 1999-VI]. 63. În speţă, sumele în cauză nu vizau repararea neplăcerilor şi a incertitudinii care rezulta din desfăşurarea anchetei, ci aveau ca scop despăgubirea reclamanţilor pentru pierderile materiale suferite ca urmare a atingerii aduse integrităţii lor fizice sau celei a apropiaţilor lor şi să compenseze prejudiciul moral, consecinţă directă a acestei atingeri. În plus, în niciun moment autorităţile interne nu au recunoscut, în mod explicit sau în esenţă, vreo deficienţă a anchetei. 64. Prin urmare, Curtea consideră că, în ciuda daunelor-interese acordate, reclamanţii se pot pretinde victime în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Convenţie sub aspect procedural. 65. În sfârşit, Curtea constată că acest capăt de cere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 66. Reclamanţii pretind că ancheta declanşată în urma represiunii manifestaţiilor anticomuniste de la Timişoara nu a permis stabilirea cu promptitudine a răspunderii cu privire la decesul fratelui doamnei Grama şi la rănirea domnilor Şandru şi Răducan şi a soţului doamnei Benea. Procedura nu s-a desfăşurat în mod corect deoarece, din cauza poziţiei acuzaţilor în cadrul noii puteri instaurate în România după 1989, autorităţile s-au arătat reticente cu privire la instrumentarea cauzei. 67. Guvernul respinge acest argument. Autorităţile au desfăşurat o anchetă efectivă care a permis stabilirea circumstanţelor represiunii violente a manifestaţiilor de la Timişoara, precum şi identificarea şi pedepsirea principalilor responsabili, şi anume generalii Stănculescu şi Chiţac. 68. În ceea ce priveşte durata anchetei, aceasta s-a datorat complexităţii cauzei, ca şi numeroasele obstacole procedurale, fără a depăşi totuşi o durată rezonabilă. 69. Pe de altă parte, prezenta cauză avea o miză politică şi socială considerabilă pentru societatea română. Apoi, procedura a fost de o complexitate considerabilă deoarece a implicat mărturiile a aproximativ o sută de persoane şi a vizat aproximativ două sute de părţi civile. Prin urmare, dificultăţile legate de prezenţa participanţilor la proces şi de trimiterea citaţiilor către aceştia au generat anumite întârzieri. Cu toate acestea, nu au existat perioade lungi de inactivitate din partea autorităţilor judiciare şi, în cadrul fiecăreia dintre cele două proceduri, Curtea Supremă de Justiţie a ţinut peste douăzeci de şedinţe de judecată şi a pronunţat mai multe încheieri. 70. În plus, vacanţele judecătoreşti anuale, în perioada iulie-august, au determinat stabilirea unor intervale mai lungi între şedinţe, şi anume din iunie până în noiembrie 1998, din mai până în octombrie 2003 şi din ianuarie până în septembrie 2005. În plus, din cauza complexităţii cauzei, pronunţarea hotărârilor a fost amânată de mai multe ori. 71. În sfârşit, în ceea ce priveşte atitudinea părţilor, acuzaţii au solicitat de opt ori amânarea şedinţelor pentru a-şi pregăti apărarea şi au ridicat o excepţie de neconstituţionalitate care a dus la suspendarea examinării cauzei din ianuarie până în iunie 2005 în aşteptarea deciziei Curţii Constituţionale. În ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, aceştia nu s-au prezentat la mai multe şedinţe. 72. Curtea reaminteşte că, în cazul în care obstacole sau dificultăţi împiedică evoluţia unei anchete într-o situaţie deosebită, înseamnă că reacţia promptă a autorităţilor este capitală pentru păstrarea încrederii publicului şi adeziunea la statul de drept. Obligaţia statului în ceea ce priveşte art. 2 din Convenţie nu poate fi considerată satisfăcută decât dacă mecanismele de protecţie prevăzute în dreptul intern funcţionează efectiv, ceea ce presupune o examinare promptă a cauzei şi fără întârzieri inutile. Orice carenţă a anchetei care îi slăbeşte capacitatea de stabilire a circumstanţelor speţei sau de identificare a responsabililor riscă să conducă la concluzia că nu prezintă nivelul de eficienţă necesar (Šilih, citată anterior, pct. 195 şi Varnava şi alţii, citată anterior, pct. 191). 73. În speţă, Curtea ia act de faptul că, la scurt timp după evenimentele de la Timişoara din 1989, a fost iniţiată o anchetă din oficiu. Iniţiată în ianuarie 1990, procedura s-a încheiat la 15 octombrie 2008 cu condamnarea definitivă a responsabililor de organizarea represiunii manifestaţiilor anticomuniste. Prin urmare, Curtea se va limita la examinarea caracterului său efectiv în raport cu durata sa. Aceasta reaminteşte că competenţa sa ratione temporis nu îi permite să ia în considerare faptul că perioada de paisprezece ani şi patru luni ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei pentru România. 74. Mai întâi, Curtea ia act de faptul că, în 1994, cauza era încă pendinte în faţa Parchetului Militar, unde nu s-a instrumentat aparent nimic după aprilie 1990. Încetarea urmăririi penale pronunţată în 1996 a fost, la rândul său, infirmată un an şi jumătate mai târziu. În această privinţă, Curtea ia act de faptul că ancheta le-a fost încredinţată procurorilor militari care erau, ca şi acuzaţii, militari care respectau principiul subordonării ierarhice şi erau astfel subordonaţi acuzaţilor care, în perioada 1990-1991, au fost miniştri ai apărării şi internelor (a se vedea, mutatis mutandis, Barbu Anghelescu/România, nr. 46430/99, pct. 67, 5 octombrie 2004, Bursuc împotriva României, nr. 42066/98, pct. 107, 12 octombrie 2004, şi Manţog împotriva României, nr. 2893/ 02, pct. 69-70, 11 octombrie 2007). 75. În ceea ce priveşte procedura care a avut loc în faţa instanţelor interne, Curtea ia act de faptul că a început şi s-a desfăşurat până pe 9 noiembrie 1998 în faţa Secţiei militare a Curţii Supreme de Justiţie. În plus, Curtea evidenţiază că, în ciuda numărului ridicat de şedinţe, desfăşurarea acesteia a fost marcată de amânări repetate pentru vicii de procedură, care vizau în special citarea părţilor şi compunerea completului de judecată, precum şi de lungi intervale între şedinţe care nu se justificau pe deplin prin vacanţele judecătoreşti şi examinarea excepţiei de neconstituţionalitate. 76. În ceea ce priveşte atitudinea reclamanţilor, Curtea consideră că aceasta nu a contribuit semnificativ la prelungirea duratei totale a procedurii. În fapt, persoanele în cauză nu au solicitat niciodată amânarea, iar faptul că nu s-au prezentat la anumite şedinţe nu a împiedicat instanţele să examineze cauza. 77. De asemenea, Curtea constată că prima procedură s-a încheiat prin hotărârea definitivă din 25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie. Întreaga procedură a fost anulată în urma intervenţiei Procurorului general, care a introdus un recurs în anulare în favoarea condamnaţilor, soluţionarea definitivă a cauzei fiind astfel întârziată cu peste opt ani, în timp ce fusese afectată de inacţiunea totală a parchetului în perioada aprilie 1990 - martie 1996. 78. Deşi Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la temeinicia intervenţiei Procurorului general şi, mai general, la modul în care instanţele naţionale au interpretat şi aplicat dreptul intern, trebuie să se constate că inactivitatea parchetului şi anularea hotărârii menţionate anterior au contribuit în mod decisiv la prelungirea procedurii. În această privinţă, ea aminteşte că statul trebuie să îşi adapteze sistemul judiciar astfel încât să le permită instanţelor sale să răspundă cerinţelor Convenţiei, în special celor consacrate de obligaţia procedurală care rezultă de la art. 2 (Šilih, citată anterior, pct. 210). 79. În sfârşit, în cazul în care Curtea nu ignoră complexitatea de necontestat a cauzei, aceasta consideră că miza politică şi socială invocată de Guvern nu poate justifica durata anchetei. Din contră, importanţa sa pentru societatea română ar fi trebuit să stimuleze autorităţile interne să soluţioneze dosarul cu promptitudine şi fără întârzieri pentru a preveni orice aparenţă de tolerare a actelor nelegale sau înţelegeri pentru săvârşirea lor. 80. Având în vedere elementele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu au acţionat cu diligenţa impusă în conformitate cu art. 2 din Convenţie. Prin urmare, aceasta stabileşte că această dispoziţie a fost încălcată sub aspect procedural. II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENTIE 81. Reclamanţii denunţă durata excesivă a procedurii penale. Aceştia invocă art. 6 § 1 din Convenţie. 82. Guvernul respinge acest argument. 83. Având în vedere constatarea cu privire la art. 2 din Convenţie, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă a fost încălcată, în speţă, această dispoziţie. III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE 84. Art. 41 din Convenţie prevede: „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.” 85. Domnii Şandru şi Răducan şi doamna Benea pretind, fiecare, 200 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a prelungirii nejustificate a procedurii. 86. Doamna Daniela Grama pretinde 456 000 EUR cu titlu de prejudiciu material şi 1 000 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Familia sa a fost privată de susţinerea morală şi materială pe care fratele său decedat i-ar fi putut-o acorda. Cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, aceasta pretinde 13 400 EUR, fără a oferi documente justificative în sprijinul cererii sale. 87. Guvernul consideră că pretenţiile reclamanţilor sunt excesive şi invocă jurisprudenţa Curţii în materie. 88. Curtea ia act de faptul că, în speţă, unicul temei de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că autorităţile naţionale nu au tratat dosarul privind vinovaţii pentru represiunea manifestaţiilor anticomuniste de la Timişoara cu diligenţa cerută de art. 2 din Convenţie. 89. În baza elementelor de care dispune, Curtea consideră că încălcarea art. 2 sub aspect procedural le-a cauzat persoanelor în cauză un prejudiciu moral, punându-i într-o situaţie de suferinţă şi frustrare. Pronunţându-se în echitate, aceasta acordă fiecărui reclamant 5 000 EUR cu acest titlu. În absenţa documentelor justificative, aceasta respinge cererea doamnei Grama cu titlu de prejudiciu material şi cheltuieli de judecată. 90. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Convenţie, în ceea ce priveşte eficienţa anchetei desfăşurate de autorităţile competente; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural; 3. Hotărăşte că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie; 4. Hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre reclamanţi, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 5 000 EUR (cinci mii euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 8 decembrie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Preşedinte În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, este anexat la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Popescu. J.C.M. S.Q. Opinia concordantă a judecătorului Corneliu-Liviu Popescu 1. Am votat la fel ca judecătorii aleşi în cadrul Curţii în ceea ce priveşte soluţia reţinută în cadrul hotărârii. Regretând caracterul imprecis al cererii şi al motivelor capetelor sale de cerere (reclamanţii nu au fost niciodată reprezentaţi de un avocat în procedura în faţa Curţii), în raport cu situaţia de fapt reţinută de Curte şi cu documentele furnizate la dosar de părţi, ţin să exprim, în cadrul acestei opinii concordante, poziţia mea ca judecător ad hoc în locul judecătorului ales să reprezinte România. 2. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, art. 2 din Convenţie le impune statelor părţi o obligaţie procedurală pozitivă, de a desfăşura o anchetă efectivă. Consider că această obligaţie pozitivă (de diligenţă) este mai strictă într-un caz particular, în care marja naţională de apreciere este mai redusă, iar controlul exercitat de Curte mai puternic. Este vorba de situaţia în care o pretinsă încălcare a art. 2 din Convenţie poate reprezenta în acelaşi timp o infracţiune internaţională (genocid, crimă împotriva umanităţii, crimă de război), având în vedere gravitatea extremă a acestor infracţiuni şi caracterul imprescriptibil al răspunderii penale. Este evident faptul că competenţa privind încadrarea faptelor aparţine în special instanţelor penale naţionale. Cu toate acestea, fără a stabili ea însăşi încadrarea penală, Curtea poate constata existenţa unor elemente care pot justifica o astfel de încadrare din partea autorităţilor judecătoreşti naţionale şi, prin urmare, existenţa acestei obligaţii pozitive speciale de anchetă. La pct. 54 din hotărâre (partea „În drept”), Curtea reţine „folosirea considerabilă a forţei letale împotriva populaţiei civile”. Este vorba aici de un vocabular specific mai degrabă dreptului internaţional umanitar şi dreptului internaţional penal decât dreptului internaţional al drepturilor omului. Un limbaj similar a fost deja folosit de Curte, care a vorbit, în aceeaşi hotărâre, de „conflict”, „insurecţie armată ilegală”, „luptă”, „rezistenţă”, „armată”, „combatanţi”, „arme”, noţiuni specifice dreptului internaţional umanitar (Issaïeva împotriva Rusiei, nr. 57950/00, pct. 54, 24 februarie 2005). În ciuda faptului că este instanţă de drept internaţional (european) al drepturilor omului, Curtea poate acţiona uneori (şi cu anumite particularităţi) ca instanţă de drept internaţional umanitar şi/sau instanţă de drept internaţional penal. În interpretarea şi aplicarea Convenţiei (principala sa sarcină), Curtea nu poate face abstracţie de celelalte norme de drept internaţional public, din care convenţia face parte [ex. şi, mutatis mutandis, Al-Adsani împotriva Regatului Unit (GC), nr. 35763/97, CEDO 2001-XI]. Astfel, convenţia o autorizează în mod expres în acest sens prin art. 7 § 2 şi prin art. 15 § 1 şi 2. Primo, principiul legalităţii penale nu împiedică pronunţarea sentinţei şi pedepsirea unei persoane vinovate de o acţiune sau o omisiune care, la momentul comiterii, era de natură penală conform „principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”, ceea ce înseamnă în special dreptul internaţional umanitar şi dreptul internaţional penal [ex. şi, mutatis mutandis, Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (GC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, CEDO 2001-II, K.-H.W. împotriva Germaniei (GC), nr. 37201/97, CEDO 2001-II (fragmente), Korbely împotriva Ungariei (GC), nr. 9174/02, 19 septembrie 2008, Jorgic împotriva Germaniei, nr. 74613/01, CEDO 2007-IX (fragmente)]. Secundo, măsurile derogatorii de la drepturile omului luate în caz de „război” (conflict armat internaţional sau non-internaţional) sau în caz de alt pericol public, care ameninţă viaţa naţiunii, nu trebuie să fie contrare celorlalte „obligaţii care rezultă din dreptul internaţional”, şi anume dreptul internaţional umanitar (aplicabil în caz de conflict armat) şi dreptul internaţional penal. Tertio, imposibilitatea juridică de derogare de la art. 2 nu vizează cazul de deces care rezultă „din acte legale de război”, considerat legal prin prisma dreptul internaţional umanitar. În interpretarea şi aplicarea acestor părţi ale Convenţiei, Curtea trebuie să folosească, ca instanţă de drept internaţional al drepturilor omului, normele dreptului internaţional umanitar şi/sau ale dreptului internaţional penal. Alte texte ale Convenţiei pot impune, de asemenea, folosirea normelor juridice ale celor două ramuri ale dreptului internaţional înrudite cu dreptul internaţional al drepturilor omului, în special art. 5 şi 6, cu privire la aprecierea „caracterului legal”/„legalităţii” detenţiei şi/sau a instanţei sau a procedurii judiciare penale. Cu privire la modelul de la art. 3, care include obligaţia unui stat parte la Convenţie de a nu preda o persoană unui stat în care riscă să fie torturată (Soering împotriva Regatului Unit nr. 14038/88, 7 iulie 1989), acelaşi raţionament este valabil pentru art. 5 şi 6, impunând astfel statelor părţi să nu transfere o persoană unui alt stat în care riscă încălcarea dreptului la libertate şi securitate sau a dreptului la un proces echitabil. Soluţia trebuie să fie aceeaşi pentru transferul către o instanţă penală internaţională (a se vedea, mutatis mutandis, decizia Milosevic împotriva Ţărilor de Jos, nr. 77631/01, 19 martie 2002, în care cererea a fost declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor interne de atac şi nu ca incompatibilă ratione materiae cu convenţia), deoarece faptul că un stat are alte angajamente internaţionale decât convenţia nu îl scuteşte de obligaţia de a asigura respectarea drepturilor garantate de Convenţie oricărei persoane care intră sub jurisdicţia sa [ex. şi, mutatis mutandis, Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (GC), nr. 45036/98, CEDO 2005-VI]. 3. Obligaţia pozitivă procedurală în temeiul art. 2 din Convenţie nu se încheie prin hotărârea definitivă a instanţelor penale naţionale. În cazul unei condamnări, aceasta continuă sub forma obligaţiei statului de a lua toate măsurile corespunzătoare pentru executarea hotărârii de condamnare, atât sub aspect penal (arestare, dare în urmărire a condamnatului, cerere de extrădare pentru executarea pedepsei etc.), cât şi civil (plata despăgubirilor părţilor civile). Bineînţeles, condamnatul are dreptul la respectarea tuturor drepturilor sale, inclusiv cu privire la condiţiile de detenţie corespunzătoare în caz de boală sau bătrâneţe sau să fie eliberat pe motive medicale sau umanitare [ex. şi, mutatis mutandis, Papon împotriva Franţei (nr. 1) (dec.), nr. 64666/01, CEDO 2001-VI]. În această perspectivă, trebuie semnalate patru aspecte de fapt: - în perioada 2000 – 2001, după hotărârea definitivă de condamnare la închisoare pronunţată de Completul de 9 judecători al Curţii Supreme de Justiţie şi înainte de suspendarea executării pedepsei stabilite de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, domnul Stănculescu nu a început să îşi execute pedeapsa; la dosar nu există nicio dovadă a unor demersuri efectuate de autorităţile române în vederea executării condamnării sale; - în 2001, atacând printr-un recurs în anulare hotărârea definitivă de condamnare pronunţată în 2000 de Completul de 9 judecători al Curţii Supreme de Justiţie, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a decis simultan suspendarea executării părţii penale a acestei hotărâri; în temeiul legislaţiei române la momentul respectiv, suspendarea executării pedepsei era stabilită de procurorul general (şi nu de o instanţă judecătorească), opunându-se astfel executării unei hotărâri penale definitive de condamnare, fără niciun control din partea vreunui instanţe. În urma acestei hotărâri a procurorului general, domnul Chiţac (care executase înainte patru luni şi jumătate din pedeapsa sa) şi domnul Stănculescu au rămas în libertate pe durata judecării recursului în anulare, apoi (în urma anulării de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casare şi Justiţie a hotărârii definitive de condamnare) în cursul rejudecării cauzei în primă instanţă şi în casare, până la sfârşitul lui 2008, când au fost pentru a doua oară condamnaţi definitiv la închisoare; - după a doua condamnare definitivă de la sfârşitul lui 2008 şi după arestarea lor în vederea executării pedepsei, cei doi condamnaţi au fost puşi temporar în libertate din motive medicale (ceea ce nu pune o problemă în sine în baza art. 2 din Convenţie), deciziile fiind totuşi luate de instanţele militare (alcătuite din judecători militari, care sunt atât judecători, cât şi ofiţeri activi, care aparţin în acelaşi timp corpului judecătorilor şi corpului ofiţerilor armatei în activitate); - instanţele naţionale au acordat daune-interese pentru prejudiciul material şi moral părţilor civile, cei doi condamnaţi şi Ministerul Apărării Naţionale fiind obligaţi să le plătească în solidar; despăgubirile au fost acordate doar de Ministerul Apărării Naţionale şi nu există nicio probă la dosar privind o acţiune în regres a Ministerului Apărării Naţionale sau a Ministerului Finanţelor Publice împotriva condamnaţilor. 4. Despăgubirea de reparaţie echitabilă acordată de Curte părţilor lezate în temeiul art. 41 din Convenţie ţine seama doar de constatarea încălcării art. 2 sub aspect procedural (deoarece latura sa materială nu ţine de competenţa ratione temporis a Curţii, aspect reţinut în hotărârea privind admisibilitatea). Valoarea sa corespunde practicii Curţii în materie. Regret, totuşi, faptul că practica Curţii în materie nu este orientată către sume mult mai mari, având în vedere sentimentele de neputinţă şi disperare ale victimelor (supravieţuitori mutilaţi sau urmaşi ai unor rude decedate), cauzate de atitudinea autorităţilor judecătoreşti naţionale.Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
CAUZA ŞANDRU ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 22465/03)
Hotărâre
Strasbourg
8 decembrie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate
suferi modificări de formă.
În cauza Şandru şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert
Myjer, Ann Power, judecători, Corneliu-Liviu Popescu, judecător ad hoc, şi Santiago Quesada,
grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 17 noiembrie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 22465/03 îndreptată împotriva României, prin care
patru resortisanţi ai acestui stat, domnii Horia Teodor Şandru şi Ştefan Răducan şi doamnele Silvia
Benea şi Daniela Grama, căsătorită Moldovan („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 22 iulie
2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(„convenţia”).
2. Domnul Răducan şi doamna Benea sunt reprezentaţi de domnul Şandru. Guvernul român
(„Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe.
3. În special, reclamanţii pretind ineficienţa anchetei penale iniţiate în urma evenimentelor
survenite în decembrie 1989 la Timişoara.
4. La 6 aprilie 2006, Curtea a declarat cererea parţial inadmisibilă şi a decis să comunice Guvernului
capetele de cerere întemeiate pe art. 2 şi art. 6 § 1. În conformitate cu art. 29 § 3 din
Convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate
împreună.
5. Având în vedere că domnul Corneliu Bîrsan, judecător ales pentru România, s-a revocat,
Guvernul l-a desemnat pe domnul Corneliu-Liviu Popescu ca judecător ad hoc (art. 27 § 2 din
Convenţie si 29 § 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamanţii s-au născut în 1941, 1959, 1928 şi, respectiv, 1974. Aceştia locuiesc în Timişoara.
7. La 16 decembrie 1989, la Timişoara au izbucnit manifestaţiile împotriva regimului comunist.
La 17 decembrie 1989, la ordinul Nicolae Ceauşescu, Preşedintele Republicii, mai mulţi
militari de rang înalt, printre care generalii Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac, au fost
trimişi la Timişoara pentru restabilirea ordinii. A urmat o represiune violentă, care a făcut numeroase
victime.
8. Primii doi reclamanţi şi soţul celei de-a treia reclamante, domnul Trofin Benea, care participau
la manifestaţii, au fost grav răniţi de gloanţe. Fratele celei de-a patra reclamante, Alexandru
Grama, a fost împuşcat şi a murit.
9. {0><}0{>Manifestaţiile au continuat până la căderea regimului comunist, la 22 decembrie
1989. Generalii menţionaţi s-au alăturat noii puteri şi au devenit în 1990 şi, respectiv, 1991 ministrul
Apărării şi ministrul Internelor.
«<0} 10. La 12 ianuarie 1990, parchetul militar a iniţiat o anchetă privind represiunea manifestaţiilor de la Timişoara. A fost efectuată o primă deplasare la locul unde a fost împrăştiată cenuşa mai multor persoane ucise şi s-au dispus expertize medicale ale persoanelor rănite. 11. Medicii au stabilit că primii doi reclamanţi şi soţul celei de-a treia reclamante trebuiau să accepte o invaliditate permanentă, care a dus la incapacitate de muncă şi includere în categoria persoanelor cu handicap. Prin urmare, fiecare a avut nevoie de mai multe luni de îngrijiri medicale. 12. În perioada ianuarie-aprilie 1990, parchetul militar a interogat mai multe zeci de martori ai evenimentelor. Mai mulţi militari de rang înalt au fost anchetaţi, printre care şi cei doi generali menţionaţi anterior. 13. La 29 martie 1996, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat încetarea urmăririi penale care, în urma recursului Asociaţiei victimelor represiunii manifestaţiilor de la Timişoara, a fost infirmată la 28 octombrie 1997 de procurorul-şef al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Dosarul a fost trimis Parchetului Militar Timişoara pentru continuarea anchetei. În perioada octombrie - decembrie 1997, mai mulţi martori au fost interogaţi din nou. 14. Prin rechizitoriul din 30 decembrie 1997, parchetul militar i-a trimis în faţa Secţiei militare a Curţii Supreme de Justiţie pe cei 2 generali sub acuzaţia de omor şi tentativă de omor. Parchetul militar a considerat că aceştia erau responsabili de organizarea represiunii armate în cursul căreia 72 de persoane au fost ucise şi 253 au fost rănite de gloanţe. 15. Parchetul militar a anexat la rechizitoriu lista victimelor, printre care se numărau primii doi reclamanţi, soţul celei de-a treia reclamante şi fratele decedat al celei de-a patra reclamante, precizând că acestea aveau posibilitatea de a se constitui părţi civile în procedură. 1. Procedura în faţa Curţii Supreme de Justiţie. 16. Cauza a fost înscrisă pe rolul Secţiei militare a Curţii Supreme de Justiţie. La şedinţele din 6, 7 şi 8 aprilie 1998, au fost audiate mai multe victime. La şedinţele din 29 aprilie şi 11 mai 1998, au fost soluţionate probleme de procedură. La 12, 13 şi 14 mai 1998, a reînceput audierea victimelor şi a martorilor. La 10 iunie 1998, avocaţii acuzaţilor au solicitat o amânare. La 9 noiembrie 1998, cauza a fost transferată la secţia penală a Curţii Supreme. Avocaţii acuzaţilor au solicitat din nou o amânare. La 18 ianuarie, 8 februarie, 19 aprilie şi 17 mai 1999, au fost audiate alte victime şi noi martori. Două sute treizeci şi patru de persoane, printre care primul reclamant, soţul celei de-a treia reclamante şi mama celei de-a patra reclamante, s-au constituit părţi civile. Al doilea reclamant nu s-a constituit parte civilă la procedură. 17. În cursul şedinţei din 14 iunie 1999, acuzaţii au invocat o excepţie de neconstituţionalitate care viza dispoziţiile Codului de procedură penală care limitau la o singură cale de atac dreptul de contestare a unei decizii pronunţate în primă instanţă de Curtea Supremă de Justiţie. Cererea lor de trimitere a dosarului în faţa Curţii Constituţionale a fost respinsă de Curtea Supremă, care a audiat pledoariile finale şi a trecut la deliberarea cauzei. 18. Prin hotărârea din 15 iulie 1999, pronunţată de un complet format din trei judecători, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat realitatea infracţiunilor reţinute de parchet împotriva acuzaţilor. Aceasta i-a condamnat pe cei doi generali la cincisprezece ani de închisoare pentru omor şi tentativă de omor, precum şi la plata, împreună cu Ministerul Apărării, ca parte responsabilă civilmente, de daune-interese către părţile civile. 19. Curtea Supremă i-a acordat primului reclamant suma de cinci sute de milioane de lei vechi româneşti (ROL) [aproximativ 30 000 euro (EUR)] cu titlu de prejudiciu material şi moral. Soţul celei de-a treia reclamante a primit o despăgubire de două sute de milioane ROL (aproximativ 12 000 EUR), iar mama celei de-a patra reclamante a obţinut, ca urmare a decesului fiului său, o despăgubire de două sute de milioane ROL (aproximativ 12 000 EUR). 20. Atât acuzaţii, cât şi Ministerul Apărării, au formulat recurs împotriva acestei hotărâri în faţa completului de nouă judecători al Curţii Supreme de Justiţie. 21. La şedinţa din 7 februarie 2000, procurorul a solicitat amânarea. 22. AcuzatulAcuzatul V.A. Stănculescu nu s-a prezentat la şedinţa din 7 februarie 2000. La 20 februarie 2000, acesta şi-a schimbat avocatul. La şedinţa care a avut loc în ziua următoare, noul avocat a solicitat amânarea pentru a putea studia dosarul. Curtea Supremă a respins această cerere, considerând că acuzatul încearcă să prelungească în mod nejustificat examinarea dosarului şi a considerat cauza în stare de judecată. 23. Prin hotărârea definitivă din 25 februarie 2000, Curtea Supremă a respins recursul. 24. Ministerul Apărării a plătit părţilor civile daunele-interese la plata cărora a fost obligat în solidar cu cei doi acuzaţi. 25. La 27 martie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a respins o nouă cerere în anularea hotărârii din 25 februarie 2000, introdusă de unul dintre condamnaţi. 2. Recursul în anulare 26. La 7 august 2001, Procurorul General al României a introdus un recurs în anulare împotriva hotărârilor Curţii Supreme din 15 iulie 1999 şi 25 februarie 2000. Acesta susţinea că judecătorii au încălcat drepturile de apărare ale acuzaţilor şi au aplicat legea în mod greşit. Dosarul a fost înscris pe rolul Curţii Supreme de Justiţie (Secţiile Unite). 27. Soţul celei de-a treia reclamante şi mama celei de-a patra reclamante au decedat. Doamnele Silvia Benea şi Daniela Grama s-au constituit părţi civile, ca şi primul reclamant. 28. La 28 ianuarie şi 24 iunie 2002, cauza a fost amânată pentru a le permite acuzaţilor să-şi pregătească apărarea. La 18 noiembrie 2002, cauza a fost din nou amânată datorită compunerii nelegale a completului de judecată. La 19 mai şi 20 octombrie 2003, cauza a fost din nou amânată din cauza neregulilor în procedura de convocare a părţilor. 29. Prin hotărârea pronunţată la 22 martie 2004, Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, în complet din şaptezeci şi cinci de judecători, a admis recursul în anulare. Aceasta a considerat că, prin respingerea cererii de trimitere a excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi a cererii de amânare formulate de avocatul lui V.A. Stănculescu, judecătorii au încălcat drepturile apărării. 30. De asemenea, Curtea Supremă a considerat că, în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură penală, V.A. Stănculescu ar fi trebuit spitalizat pentru un examen medical care avea ca scop evaluarea discernământului său la momentul faptelor de care era acuzat. 31. În consecinţă, Curtea Supremă a casat cele două hotărâri şi a trimis dosarul unui nou complet de trei judecători pentru o nouă examinare a fondului cauzei. 3. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 32. Dosarul a fost reînscris pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (noua denumire a Curţii Supreme de Justiţie în temeiul Legii nr. 304/2004). Domnul Şandru şi doamnele Benea şi Grama şi-au reiterat constituirea ca parte civilă; cel de-al doilea reclamant, domnul Răducan, s-a constituit parte civilă pentru prima oară. 33. La 6 decembrie 2004, şedinţa a fost amânată la cererea unui acuzat care dorea să îşi poată pregăti apărarea. La 18 ianuarie 2005, Înalta Curte a trimis Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate ridicată anterior de către acuzaţi. Examinarea dosarului a fost suspendată în aşteptarea deciziei Curţii Constituţionale. 34. La 7 iunie 2005, Curtea Constituţională a respins excepţia. 35. La 7 septembrie 2005, acuzaţii au solicitat o amânare pentru a-şi pregăti apărarea. 36. La 5 octombrie, 2 noiembrie şi 14 decembrie 2005, examinarea dosarului a fost amânată, având în vedere că anumite citaţii ale părţilor civile aveau nereguli. 37. La şedinţele din 18 ianuarie, 15 februarie, 15 martie, 12 aprilie şi 24 mai 2006, Înalta Curte a admis depoziţiile mai multor martori şi ale părţilor civile. La 26 iunie 2006, a fost amânată examinarea dosarului din cauza neregulilor de procedură. 38. La 11 septembrie 2006, mai mulţi martori au fost audiaţi. La 12 octombrie 2009, a fost din nou amânată examinarea din motive de ordin procedural. La şedinţele din 7 noiembrie şi 5 decembrie 2006 şi din 9 ianuarie şi 5 februarie 2007, Înalta Curte a admis depoziţiile mai multor martori şi a examinat probele. 39. La 6 martie 2007, pledoariile finale au fost audiate şi s-a trecut la deliberarea cauzei. Pronunţarea a fost amânată pentru 20 martie şi apoi pentru 3 aprilie 2007. 40. Prin hotărârea pronunţată la această ultimă dată, Înalta Curte i-a condamnat din nou pe cei doi acuzaţi la cincisprezece ani de închisoare pentru omor şi tentativă de omor pentru organizarea şi coordonarea represiunii manifestaţiilor anticomuniste de la Timişoara. De asemenea, aceasta i-a condamnat la plata, către părţile civile, a unor sume similare celor acordate prin hotărârea precedentă din 15 iulie 1999 şi a constatat că aceste sume au fost deja plătite de Ministerul Apărării. 41. Constituirea ca parte civilă a domnului Răducan a fost respinsă pe motiv că a omis să se constituie ca parte civilă la prima procedură în faţa Curţii Supreme de Justiţie. 42. La 4 aprilie şi 27 noiembrie 2007, Înalte Curte a rectificat anumite erori materiale ale hotărârii. 43. Acuzaţii, Ministerul Apărării şi mai multe părţi civile, printre care primul reclamant, au introdus recurs împotriva acestei hotărâri împotriva Completului de nouă judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 44. La 31 martie 2008, examinarea recursului a fost amânată din cauza neregulilor în procedura de convocare a părţilor. La 5 mai 2008, la cererea părţilor, Înalta Curte a prezentat spre discuţie oportunitatea examinării de noi probe. La 9 iunie 2008, aceasta s-a pronunţat cu privire la această cerere şi a amânat examinarea fondului din cauza neregulilor de procedură. 45. La 23 iunie 2008, Înalta Curte a respins cererea unei părţi civile care solicita accelerarea procedurii şi stabilirea unei şedinţe în perioada vacanţei judecătoreşti. 46. La 15 septembrie 2008, Înalta Curte a finalizat dezbaterile şi a trecut la deliberare. Pronunţarea a fost amânată pentru 1 octombrie şi apoi pentru 15 octombrie 2008. 47. Prin hotărârea definitivă pronunţată la această ultimă dată, recursurile au fost respinse. După arestare, domnii Chiţac şi Stănculescu au depus mai multe cereri de suspendare a executării pedepselor. În 2009, aceştia au fost puşi temporar în libertate pentru a beneficia de tratamente medicale în spitale civile. II. DREPTUL INTERN RELEVANT 48. La momentul faptelor, Codul de procedură penală prevedea că o hotărâre definitivă putea fi anulată printr-un „recurs în anulare” introdus de procurorul general. Dispoziţiile privind recursul în anulare au fost abrogate prin Legea nr. 576/2004. ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN CONVENTIE 49. Reclamanţii se plâng de absenţa unei anchete efective în urma represiunii manifestaţiilor anticomuniste de la Timişoara. Aceştia invocă art. 2 din Convenţie, formulat după cum urmează: „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. (...)” A. Cu privire la admisibilitate 50. Deşi Guvernul nu a ridicat vreo excepţie de inadmisibilitate a acestui capăt de cerere, Curtea consideră necesar să se analizeze chestiunea aplicabilităţii la faptele speţei a dispoziţiilor art. 2, a competenţei ratione temporis a Curţii în ceea ce priveşte faptele denunţate şi, în sfârşit, cea a calităţii de victime a reclamanţilor. 1. Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2 din Convenţie sub aspect procedural 51. În primul rând, Curtea ia act de faptul că violenţele aplicate de agenţii statului se pot analiza ca o încălcare a art. 2 din Convenţie, atunci când nu există deces al victimei, dar gradul şi tipul forţei folosite demonstrează intenţia neechivocă de a ucide [İlhan împotriva Turciei (GC), nr. 22277/93, pct. 76, CEDO 2000-VII, Makaratzis împotriva Greciei (GC), nr. 50385/99, pct. 49-55, CEDO 2004-XI]. 52. Apoi, Curtea reaminteşte faptul că obligaţia de a proteja viaţa, impusă de art. 2 din Convenţie, necesită implicit ca o formă de anchetă oficială adecvată şi efectivă să fie desfăşurată atunci când folosirea forţei letale împotriva unei persoane i-a pus acesteia viaţa în pericol (Makaratzis, citată anterior, pct. 73). 53. În speţă, Curtea ia act de faptul că fratele celei de-a patra reclamante a fost ucis de gloanţe în timpul manifestaţiilor anticomuniste de la Timişoara şi că primii doi reclamanţi, precum şi soţul celei de-a treia reclamante, au fost grav răniţi de gloanţe în cursul acestor evenimente. Dacă răspunderea penală a persoanelor care au recurs la forţă nu este vizată de procedură în temeiul Convenţiei, nu se contestă faptul că, în decembrie 1989, agenţii statului au folosit la Timişoara arme de foc pentru reprimarea manifestaţiilor anticomuniste, omorând şaptezeci şi două de persoane şi rănind grav alte două sute cincizeci şi trei. 54. Prin urmare, ţinând seama de folosirea considerabilă a forţei letale împotriva populaţiei civile care manifesta în 1989 la Timişoara, Curtea consideră că art. 2, sub aspect procedural, se aplică tuturor reclamanţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Acar şi alţii împotriva Turciei, nr. 36088/97 şi 38417/97, pct. 77-79, 24 mai 2005). 2. Competenţa ratione temporis 55. În primul rând, Curtea reaminteşte că, în decizia sa parţială privind admisibilitatea, s-a considerat necompetentă pentru a examina capătul de cerere întemeiat pe aspectul material al art. 2 din Convenţie, având în vedere că evenimentele în cauză au avut loc în 1989, adică înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România, la 20 iunie 1994. 56. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă actele sau omisiunile care reprezintă pretinsa încălcare a art. 2, sub aspect procedural, se înscriu în perioada pentru care Curtea este competentă ratione temporis. 57. Obligaţia procedurală inclusă la art. 2 este o obligaţie distinctă şi independentă de actele privind aspectele materiale ale acestui articol [Šilih împotriva Sloveniei (GC), nr. 71463/01, pct. 159, 9 aprilie 2009, Dvořáček şi Dvořáčková împotriva Slovaciei, nr. 30754/04, pct. 53, 28 iulie 2009 şi Varnava şi alţii împotriva Turciei (GC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 şi 16073/90, pct. 136 şi 138, 18 septembrie 2009). Totuşi, pentru ca obligaţiile procedurale impuse de art. 2 să devină aplicabile, trebuie să se stabilească faptul că o parte considerabilă a măsurilor procedurale au fost sau trebuiau aplicate după ratificarea Convenţiei de către statul în cauză (Šilih, citată anterior, pct. 163). 58. În speţă, nu se contestă faptul că trimiterea acuzaţilor în faţa instanţelor, precum şi majoritatea actelor de procedură au fost efectuate după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România, la 20 iunie 1994. Pe de altă parte, Curtea ia act de faptul că, la 22 martie 2004, admiţând dreptul la recurs în anulare introdus de procurorul general, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat condamnarea şi a dispus o nouă examinare a fondului cauzei. 59. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că are competenţa ratione temporis să examineze susţinerea de încălcare a art. 2 din punct de vedere procedural. Aceasta urmează a se limita la a stabili dacă faptele survenite după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România evidenţiază o încălcare a acestei dispoziţii. 3. Cu privire la calitatea de „victimă” a reclamanţilor 60. Curtea ia act de faptul că al doilea reclamant, deşi a participat la ancheta desfăşurată de Parchetul Militar, nu s-a constituit parte civilă la procedura în faţa Curţii Supreme de Justiţie în termenul stabilit de dreptul intern. Cu toate acestea, dacă respectiva omisiune l-a privat de posibilitatea de a i se acorda daune-interese, aceasta nu scuteşte statul de obligaţia procedurală din perspectiva art. 2 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Slimani împotriva Franţei, nr. 57671/00, pct. 47-48, CEDO 2004-IX (fragmente)], şi anume de a efectua o anchetă efectivă privind folosirea forţei letale (Finucane împotriva Regatului Unit, nr. 29178/95, pct. 67, CEDO 2003-VIII). 61. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi trei reclamanţi care s-au constituit părţi civile la procedură, Curtea ia act de faptul că, în urma pronunţării acestei instanţe, primul reclamant, soţul celei de-a treia reclamante şi mama celei de-a patra reclamante au obţinut despăgubiri pentru daune materiale şi morale. Totuşi, Curtea consideră că aceste sume nu îi privează pe reclamanţi de calitatea lor de victime ale unei încălcări a Convenţiei, în sensul art. 34 din Convenţie. 62. În fapt, pe de o parte, acordarea acestor sume nu a reprezentat rezultatul unei soluţionări amiabile a cauzei acceptate de reclamanţi [a se vedea, a contrario, Caraher împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 24520/94, CEDO 2000-I, şi Hay împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 41894/98, CEDO 2000-XI] şi, pe de altă parte, calitatea de „victimă” se poate pierde doar dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în esenţă, iar apoi au reparat încălcarea Convenţiei [Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, pct. 44, CEDO 1999-VI]. 63. În speţă, sumele în cauză nu vizau repararea neplăcerilor şi a incertitudinii care rezulta din desfăşurarea anchetei, ci aveau ca scop despăgubirea reclamanţilor pentru pierderile materiale suferite ca urmare a atingerii aduse integrităţii lor fizice sau celei a apropiaţilor lor şi să compenseze prejudiciul moral, consecinţă directă a acestei atingeri. În plus, în niciun moment autorităţile interne nu au recunoscut, în mod explicit sau în esenţă, vreo deficienţă a anchetei. 64. Prin urmare, Curtea consideră că, în ciuda daunelor-interese acordate, reclamanţii se pot pretinde victime în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Convenţie sub aspect procedural. 65. În sfârşit, Curtea constată că acest capăt de cere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 66. Reclamanţii pretind că ancheta declanşată în urma represiunii manifestaţiilor anticomuniste de la Timişoara nu a permis stabilirea cu promptitudine a răspunderii cu privire la decesul fratelui doamnei Grama şi la rănirea domnilor Şandru şi Răducan şi a soţului doamnei Benea. Procedura nu s-a desfăşurat în mod corect deoarece, din cauza poziţiei acuzaţilor în cadrul noii puteri instaurate în România după 1989, autorităţile s-au arătat reticente cu privire la instrumentarea cauzei. 67. Guvernul respinge acest argument. Autorităţile au desfăşurat o anchetă efectivă care a permis stabilirea circumstanţelor represiunii violente a manifestaţiilor de la Timişoara, precum şi identificarea şi pedepsirea principalilor responsabili, şi anume generalii Stănculescu şi Chiţac. 68. În ceea ce priveşte durata anchetei, aceasta s-a datorat complexităţii cauzei, ca şi numeroasele obstacole procedurale, fără a depăşi totuşi o durată rezonabilă. 69. Pe de altă parte, prezenta cauză avea o miză politică şi socială considerabilă pentru societatea română. Apoi, procedura a fost de o complexitate considerabilă deoarece a implicat mărturiile a aproximativ o sută de persoane şi a vizat aproximativ două sute de părţi civile. Prin urmare, dificultăţile legate de prezenţa participanţilor la proces şi de trimiterea citaţiilor către aceştia au generat anumite întârzieri. Cu toate acestea, nu au existat perioade lungi de inactivitate din partea autorităţilor judiciare şi, în cadrul fiecăreia dintre cele două proceduri, Curtea Supremă de Justiţie a ţinut peste douăzeci de şedinţe de judecată şi a pronunţat mai multe încheieri. 70. În plus, vacanţele judecătoreşti anuale, în perioada iulie-august, au determinat stabilirea unor intervale mai lungi între şedinţe, şi anume din iunie până în noiembrie 1998, din mai până în octombrie 2003 şi din ianuarie până în septembrie 2005. În plus, din cauza complexităţii cauzei, pronunţarea hotărârilor a fost amânată de mai multe ori. 71. În sfârşit, în ceea ce priveşte atitudinea părţilor, acuzaţii au solicitat de opt ori amânarea şedinţelor pentru a-şi pregăti apărarea şi au ridicat o excepţie de neconstituţionalitate care a dus la suspendarea examinării cauzei din ianuarie până în iunie 2005 în aşteptarea deciziei Curţii Constituţionale. În ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, aceştia nu s-au prezentat la mai multe şedinţe. 72. Curtea reaminteşte că, în cazul în care obstacole sau dificultăţi împiedică evoluţia unei anchete într-o situaţie deosebită, înseamnă că reacţia promptă a autorităţilor este capitală pentru păstrarea încrederii publicului şi adeziunea la statul de drept. Obligaţia statului în ceea ce priveşte art. 2 din Convenţie nu poate fi considerată satisfăcută decât dacă mecanismele de protecţie prevăzute în dreptul intern funcţionează efectiv, ceea ce presupune o examinare promptă a cauzei şi fără întârzieri inutile. Orice carenţă a anchetei care îi slăbeşte capacitatea de stabilire a circumstanţelor speţei sau de identificare a responsabililor riscă să conducă la concluzia că nu prezintă nivelul de eficienţă necesar (Šilih, citată anterior, pct. 195 şi Varnava şi alţii, citată anterior, pct. 191). 73. În speţă, Curtea ia act de faptul că, la scurt timp după evenimentele de la Timişoara din 1989, a fost iniţiată o anchetă din oficiu. Iniţiată în ianuarie 1990, procedura s-a încheiat la 15 octombrie 2008 cu condamnarea definitivă a responsabililor de organizarea represiunii manifestaţiilor anticomuniste. Prin urmare, Curtea se va limita la examinarea caracterului său efectiv în raport cu durata sa. Aceasta reaminteşte că competenţa sa ratione temporis nu îi permite să ia în considerare faptul că perioada de paisprezece ani şi patru luni ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei pentru România. 74. Mai întâi, Curtea ia act de faptul că, în 1994, cauza era încă pendinte în faţa Parchetului Militar, unde nu s-a instrumentat aparent nimic după aprilie 1990. Încetarea urmăririi penale pronunţată în 1996 a fost, la rândul său, infirmată un an şi jumătate mai târziu. În această privinţă, Curtea ia act de faptul că ancheta le-a fost încredinţată procurorilor militari care erau, ca şi acuzaţii, militari care respectau principiul subordonării ierarhice şi erau astfel subordonaţi acuzaţilor care, în perioada 1990-1991, au fost miniştri ai apărării şi internelor (a se vedea, mutatis mutandis, Barbu Anghelescu/România, nr. 46430/99, pct. 67, 5 octombrie 2004, Bursuc împotriva României, nr. 42066/98, pct. 107, 12 octombrie 2004, şi Manţog împotriva României, nr. 2893/ 02, pct. 69-70, 11 octombrie 2007). 75. În ceea ce priveşte procedura care a avut loc în faţa instanţelor interne, Curtea ia act de faptul că a început şi s-a desfăşurat până pe 9 noiembrie 1998 în faţa Secţiei militare a Curţii Supreme de Justiţie. În plus, Curtea evidenţiază că, în ciuda numărului ridicat de şedinţe, desfăşurarea acesteia a fost marcată de amânări repetate pentru vicii de procedură, care vizau în special citarea părţilor şi compunerea completului de judecată, precum şi de lungi intervale între şedinţe care nu se justificau pe deplin prin vacanţele judecătoreşti şi examinarea excepţiei de neconstituţionalitate. 76. În ceea ce priveşte atitudinea reclamanţilor, Curtea consideră că aceasta nu a contribuit semnificativ la prelungirea duratei totale a procedurii. În fapt, persoanele în cauză nu au solicitat niciodată amânarea, iar faptul că nu s-au prezentat la anumite şedinţe nu a împiedicat instanţele să examineze cauza. 77. De asemenea, Curtea constată că prima procedură s-a încheiat prin hotărârea definitivă din 25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie. Întreaga procedură a fost anulată în urma intervenţiei Procurorului general, care a introdus un recurs în anulare în favoarea condamnaţilor, soluţionarea definitivă a cauzei fiind astfel întârziată cu peste opt ani, în timp ce fusese afectată de inacţiunea totală a parchetului în perioada aprilie 1990 - martie 1996. 78. Deşi Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la temeinicia intervenţiei Procurorului general şi, mai general, la modul în care instanţele naţionale au interpretat şi aplicat dreptul intern, trebuie să se constate că inactivitatea parchetului şi anularea hotărârii menţionate anterior au contribuit în mod decisiv la prelungirea procedurii. În această privinţă, ea aminteşte că statul trebuie să îşi adapteze sistemul judiciar astfel încât să le permită instanţelor sale să răspundă cerinţelor Convenţiei, în special celor consacrate de obligaţia procedurală care rezultă de la art. 2 (Šilih, citată anterior, pct. 210). 79. În sfârşit, în cazul în care Curtea nu ignoră complexitatea de necontestat a cauzei, aceasta consideră că miza politică şi socială invocată de Guvern nu poate justifica durata anchetei. Din contră, importanţa sa pentru societatea română ar fi trebuit să stimuleze autorităţile interne să soluţioneze dosarul cu promptitudine şi fără întârzieri pentru a preveni orice aparenţă de tolerare a actelor nelegale sau înţelegeri pentru săvârşirea lor. 80. Având în vedere elementele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu au acţionat cu diligenţa impusă în conformitate cu art. 2 din Convenţie. Prin urmare, aceasta stabileşte că această dispoziţie a fost încălcată sub aspect procedural. II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENTIE 81. Reclamanţii denunţă durata excesivă a procedurii penale. Aceştia invocă art. 6 § 1 din Convenţie. 82. Guvernul respinge acest argument. 83. Având în vedere constatarea cu privire la art. 2 din Convenţie, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă a fost încălcată, în speţă, această dispoziţie. III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE 84. Art. 41 din Convenţie prevede: „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.” 85. Domnii Şandru şi Răducan şi doamna Benea pretind, fiecare, 200 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a prelungirii nejustificate a procedurii. 86. Doamna Daniela Grama pretinde 456 000 EUR cu titlu de prejudiciu material şi 1 000 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Familia sa a fost privată de susţinerea morală şi materială pe care fratele său decedat i-ar fi putut-o acorda. Cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, aceasta pretinde 13 400 EUR, fără a oferi documente justificative în sprijinul cererii sale. 87. Guvernul consideră că pretenţiile reclamanţilor sunt excesive şi invocă jurisprudenţa Curţii în materie. 88. Curtea ia act de faptul că, în speţă, unicul temei de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că autorităţile naţionale nu au tratat dosarul privind vinovaţii pentru represiunea manifestaţiilor anticomuniste de la Timişoara cu diligenţa cerută de art. 2 din Convenţie. 89. În baza elementelor de care dispune, Curtea consideră că încălcarea art. 2 sub aspect procedural le-a cauzat persoanelor în cauză un prejudiciu moral, punându-i într-o situaţie de suferinţă şi frustrare. Pronunţându-se în echitate, aceasta acordă fiecărui reclamant 5 000 EUR cu acest titlu. În absenţa documentelor justificative, aceasta respinge cererea doamnei Grama cu titlu de prejudiciu material şi cheltuieli de judecată. 90. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Convenţie, în ceea ce priveşte eficienţa anchetei desfăşurate de autorităţile competente; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural; 3. Hotărăşte că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie; 4. Hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre reclamanţi, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 5 000 EUR (cinci mii euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 8 decembrie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Preşedinte În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, este anexat la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Popescu. J.C.M. S.Q. Opinia concordantă a judecătorului Corneliu-Liviu Popescu 1. Am votat la fel ca judecătorii aleşi în cadrul Curţii în ceea ce priveşte soluţia reţinută în cadrul hotărârii. Regretând caracterul imprecis al cererii şi al motivelor capetelor sale de cerere (reclamanţii nu au fost niciodată reprezentaţi de un avocat în procedura în faţa Curţii), în raport cu situaţia de fapt reţinută de Curte şi cu documentele furnizate la dosar de părţi, ţin să exprim, în cadrul acestei opinii concordante, poziţia mea ca judecător ad hoc în locul judecătorului ales să reprezinte România. 2. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, art. 2 din Convenţie le impune statelor părţi o obligaţie procedurală pozitivă, de a desfăşura o anchetă efectivă. Consider că această obligaţie pozitivă (de diligenţă) este mai strictă într-un caz particular, în care marja naţională de apreciere este mai redusă, iar controlul exercitat de Curte mai puternic. Este vorba de situaţia în care o pretinsă încălcare a art. 2 din Convenţie poate reprezenta în acelaşi timp o infracţiune internaţională (genocid, crimă împotriva umanităţii, crimă de război), având în vedere gravitatea extremă a acestor infracţiuni şi caracterul imprescriptibil al răspunderii penale. Este evident faptul că competenţa privind încadrarea faptelor aparţine în special instanţelor penale naţionale. Cu toate acestea, fără a stabili ea însăşi încadrarea penală, Curtea poate constata existenţa unor elemente care pot justifica o astfel de încadrare din partea autorităţilor judecătoreşti naţionale şi, prin urmare, existenţa acestei obligaţii pozitive speciale de anchetă. La pct. 54 din hotărâre (partea „În drept”), Curtea reţine „folosirea considerabilă a forţei letale împotriva populaţiei civile”. Este vorba aici de un vocabular specific mai degrabă dreptului internaţional umanitar şi dreptului internaţional penal decât dreptului internaţional al drepturilor omului. Un limbaj similar a fost deja folosit de Curte, care a vorbit, în aceeaşi hotărâre, de „conflict”, „insurecţie armată ilegală”, „luptă”, „rezistenţă”, „armată”, „combatanţi”, „arme”, noţiuni specifice dreptului internaţional umanitar (Issaïeva împotriva Rusiei, nr. 57950/00, pct. 54, 24 februarie 2005). În ciuda faptului că este instanţă de drept internaţional (european) al drepturilor omului, Curtea poate acţiona uneori (şi cu anumite particularităţi) ca instanţă de drept internaţional umanitar şi/sau instanţă de drept internaţional penal. În interpretarea şi aplicarea Convenţiei (principala sa sarcină), Curtea nu poate face abstracţie de celelalte norme de drept internaţional public, din care convenţia face parte [ex. şi, mutatis mutandis, Al-Adsani împotriva Regatului Unit (GC), nr. 35763/97, CEDO 2001-XI]. Astfel, convenţia o autorizează în mod expres în acest sens prin art. 7 § 2 şi prin art. 15 § 1 şi 2. Primo, principiul legalităţii penale nu împiedică pronunţarea sentinţei şi pedepsirea unei persoane vinovate de o acţiune sau o omisiune care, la momentul comiterii, era de natură penală conform „principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”, ceea ce înseamnă în special dreptul internaţional umanitar şi dreptul internaţional penal [ex. şi, mutatis mutandis, Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (GC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, CEDO 2001-II, K.-H.W. împotriva Germaniei (GC), nr. 37201/97, CEDO 2001-II (fragmente), Korbely împotriva Ungariei (GC), nr. 9174/02, 19 septembrie 2008, Jorgic împotriva Germaniei, nr. 74613/01, CEDO 2007-IX (fragmente)]. Secundo, măsurile derogatorii de la drepturile omului luate în caz de „război” (conflict armat internaţional sau non-internaţional) sau în caz de alt pericol public, care ameninţă viaţa naţiunii, nu trebuie să fie contrare celorlalte „obligaţii care rezultă din dreptul internaţional”, şi anume dreptul internaţional umanitar (aplicabil în caz de conflict armat) şi dreptul internaţional penal. Tertio, imposibilitatea juridică de derogare de la art. 2 nu vizează cazul de deces care rezultă „din acte legale de război”, considerat legal prin prisma dreptul internaţional umanitar. În interpretarea şi aplicarea acestor părţi ale Convenţiei, Curtea trebuie să folosească, ca instanţă de drept internaţional al drepturilor omului, normele dreptului internaţional umanitar şi/sau ale dreptului internaţional penal. Alte texte ale Convenţiei pot impune, de asemenea, folosirea normelor juridice ale celor două ramuri ale dreptului internaţional înrudite cu dreptul internaţional al drepturilor omului, în special art. 5 şi 6, cu privire la aprecierea „caracterului legal”/„legalităţii” detenţiei şi/sau a instanţei sau a procedurii judiciare penale. Cu privire la modelul de la art. 3, care include obligaţia unui stat parte la Convenţie de a nu preda o persoană unui stat în care riscă să fie torturată (Soering împotriva Regatului Unit nr. 14038/88, 7 iulie 1989), acelaşi raţionament este valabil pentru art. 5 şi 6, impunând astfel statelor părţi să nu transfere o persoană unui alt stat în care riscă încălcarea dreptului la libertate şi securitate sau a dreptului la un proces echitabil. Soluţia trebuie să fie aceeaşi pentru transferul către o instanţă penală internaţională (a se vedea, mutatis mutandis, decizia Milosevic împotriva Ţărilor de Jos, nr. 77631/01, 19 martie 2002, în care cererea a fost declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor interne de atac şi nu ca incompatibilă ratione materiae cu convenţia), deoarece faptul că un stat are alte angajamente internaţionale decât convenţia nu îl scuteşte de obligaţia de a asigura respectarea drepturilor garantate de Convenţie oricărei persoane care intră sub jurisdicţia sa [ex. şi, mutatis mutandis, Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (GC), nr. 45036/98, CEDO 2005-VI]. 3. Obligaţia pozitivă procedurală în temeiul art. 2 din Convenţie nu se încheie prin hotărârea definitivă a instanţelor penale naţionale. În cazul unei condamnări, aceasta continuă sub forma obligaţiei statului de a lua toate măsurile corespunzătoare pentru executarea hotărârii de condamnare, atât sub aspect penal (arestare, dare în urmărire a condamnatului, cerere de extrădare pentru executarea pedepsei etc.), cât şi civil (plata despăgubirilor părţilor civile). Bineînţeles, condamnatul are dreptul la respectarea tuturor drepturilor sale, inclusiv cu privire la condiţiile de detenţie corespunzătoare în caz de boală sau bătrâneţe sau să fie eliberat pe motive medicale sau umanitare [ex. şi, mutatis mutandis, Papon împotriva Franţei (nr. 1) (dec.), nr. 64666/01, CEDO 2001-VI]. În această perspectivă, trebuie semnalate patru aspecte de fapt: - în perioada 2000 – 2001, după hotărârea definitivă de condamnare la închisoare pronunţată de Completul de 9 judecători al Curţii Supreme de Justiţie şi înainte de suspendarea executării pedepsei stabilite de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, domnul Stănculescu nu a început să îşi execute pedeapsa; la dosar nu există nicio dovadă a unor demersuri efectuate de autorităţile române în vederea executării condamnării sale; - în 2001, atacând printr-un recurs în anulare hotărârea definitivă de condamnare pronunţată în 2000 de Completul de 9 judecători al Curţii Supreme de Justiţie, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a decis simultan suspendarea executării părţii penale a acestei hotărâri; în temeiul legislaţiei române la momentul respectiv, suspendarea executării pedepsei era stabilită de procurorul general (şi nu de o instanţă judecătorească), opunându-se astfel executării unei hotărâri penale definitive de condamnare, fără niciun control din partea vreunui instanţe. În urma acestei hotărâri a procurorului general, domnul Chiţac (care executase înainte patru luni şi jumătate din pedeapsa sa) şi domnul Stănculescu au rămas în libertate pe durata judecării recursului în anulare, apoi (în urma anulării de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casare şi Justiţie a hotărârii definitive de condamnare) în cursul rejudecării cauzei în primă instanţă şi în casare, până la sfârşitul lui 2008, când au fost pentru a doua oară condamnaţi definitiv la închisoare; - după a doua condamnare definitivă de la sfârşitul lui 2008 şi după arestarea lor în vederea executării pedepsei, cei doi condamnaţi au fost puşi temporar în libertate din motive medicale (ceea ce nu pune o problemă în sine în baza art. 2 din Convenţie), deciziile fiind totuşi luate de instanţele militare (alcătuite din judecători militari, care sunt atât judecători, cât şi ofiţeri activi, care aparţin în acelaşi timp corpului judecătorilor şi corpului ofiţerilor armatei în activitate); - instanţele naţionale au acordat daune-interese pentru prejudiciul material şi moral părţilor civile, cei doi condamnaţi şi Ministerul Apărării Naţionale fiind obligaţi să le plătească în solidar; despăgubirile au fost acordate doar de Ministerul Apărării Naţionale şi nu există nicio probă la dosar privind o acţiune în regres a Ministerului Apărării Naţionale sau a Ministerului Finanţelor Publice împotriva condamnaţilor. 4. Despăgubirea de reparaţie echitabilă acordată de Curte părţilor lezate în temeiul art. 41 din Convenţie ţine seama doar de constatarea încălcării art. 2 sub aspect procedural (deoarece latura sa materială nu ţine de competenţa ratione temporis a Curţii, aspect reţinut în hotărârea privind admisibilitatea). Valoarea sa corespunde practicii Curţii în materie. Regret, totuşi, faptul că practica Curţii în materie nu este orientată către sume mult mai mari, având în vedere sentimentele de neputinţă şi disperare ale victimelor (supravieţuitori mutilaţi sau urmaşi ai unor rude decedate), cauzate de atitudinea autorităţilor judecătoreşti naţionale.

Be Sociable, Share!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *