Justiția – transparența sistemului judiciar din România și raportul dintre Justiție si celelalte instituții ale Statului

8.jpg
 Introducere

“Asociația pentru Monitorizarea Justiției” s-a născut ca urmare firească a nevoii de concetrare și analiză a unui sistem care are un rol hotărâtor în viața socială și politică a României, dar care reușește să scape înțelesului multora, pe de o parte, datorită caracterului extrem de tehnic al subiectelor, pe de altă parte, datorită birocrației excesive și, de cele mai multe ori, intenționat creată, pentru a nu mai fi observat acul în carul cu fân.“Asociația pentru Monitorizarea Justiției” (AMJ) este un demers comun a mai multor avocați si persoane din societatea civilă care iși propun să transparentizeze și să critice într-un mod constructiv sistemul judiciar din România, și să supună atenției opiniei publice și societății civile în general, mecanisme absconse și tehnici legislative și judiciare discutabile sub aspectul corectitudinii. Încercăm astfel să trimitem impulsuri spre o societate civilă imobilă, a cărei pasivitate stimulează fenomenul corupției și să o determinăm să reacționeze atunci când cele mai elementare valori ale unei societăți democratice sunt amenințate, așa cum se întamplă în prezent. Chemăm societatea civilă să reacționeze împotriva unui sistem închistat, corupt, birocratic și obedient și sperăm ca demersului nostru să se alăture cât mai mulți nemulțumiți, pentru că doar prin critică se poate naște ceva mai bun. Deoarece AMJ nu există decât din anul 2010, în elaborarea acestui raport am folosit atât constatările făcute în urma demersurilor asociației, cât și corespondența și relatările membrilor săi și ale terților, care au avut dorința să aducă la cunoștință AMJ experiențele pe care le-au avut în raporturile cu Justiția, înțeleasă ca Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, instanțe de judecată, parchete, politie judiciară, servicii de siguranță și informații, în măsura în care acestea din urmă sunt implicate vizibil sau nu în procesul de justiție, ca și cu administrația centrală sau locală în ce privește raporturile cu justiția. Am monitorizat aceste instituții din perspectiva respectării drepturilor si libertăților fundamentale și a obligațiilor asumate de România prin tratatele internaționale și convențiilor la care este parte. Raportul este redactat la persoana I plural, pentru ușurința lecturării.

I. Accesul la informațiile publice

Potrivit art.1 din legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public: “Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituția României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul României”.  Am formulat cereri de informații publice în legatură cu modul de repartizare a dosarelor, modalitatea de stabilire a componenței completelor de judecată, motivele de schimbare a componenței completelor de judecată, hotărârile judecătorești pronunțate, declarațiile pe care magistrații sunt obligați sa le dea in temeiul legii 303/2004, date și informații publice din dosarul profesional în legatură cu magistrații, cereri de comunicare a stadiului unor dosare penale, informații în legatură cu dosare penale

Metodologia proiectului

Modalitatea de transmitere a solicitărilor a fost diferită, în funcție de fiecare adresant, de necesitatea răspunsului, de viteza de reacție a adresantului unei anumit tip de cereri. S-au făcut cereri în scris și verbal, cele în scris fiind comunicate direct la registratură, prin poștă, prin fax sau prin email. În cazul în care nu se primea nici un răspuns în termenul legal sau răspunsul era incomplet sau neconcludent, se revenea solicitându-se un răspuns complet sau noi precizări. S-au formulat cereri mai ales instanțelor si parchetelor din București și Brașov, ca și Înaltei Curți de Casație și Justiție.  La București cererile au fost adresate cu precadere Curții de Apel București, Tribunalului București, Judecatoriei sectorului 1, la Brașov  – Judecătoriei Brașov, Tribunalului Brașov și Curții de Apel Brașov.

Reacția adresanților

Din reacția adresanților, din răspunsurile sau lipsa răspunsurilor, am putut trage următoarele concluzii în ce privește poziționarea instituțiilor judiciare si conexe față de legea informațiilor publice: a) Instituțiile judiciare din România sunt neobișnuite cu solicitările de informații publice; b) Există o practică neunitară atât între diferitele instituții, cât și în interiorul aceleiași instituții, chiar și din partea aceleiași persoane, în funcție de informația care se solicită; c) Există o vădită opoziție și reacție de respingere cu privire la orice solicitare care are legatură cu instituția, prin răspunsuri încercându-se a se da cât mai puține informații, cât mai trunchiate și mai fără legătură cu întrebarea, încercându-se a se preveni folosirea informațiilor; d) Răspunsurile diferă calitativ și cantitativ în funcție de identitatea persoanei care solicită informația – mass-media, justițiabil, avocat, altă instituție; e) Se încearcă gasirea de texte legale, derogatorii, care să conducă la refuzul furnizării de informații publice; f) În ce privește corecta aplicare a legii 544/2001, nu există nici un fel de mecanism de control administrativ, atât Ministerul Justiției, cât și Consiliul Superior al Magistraturii sau instanțele superioare declinându-și orice competență și autoritate de control și gestionare, și refuzând orice implicare, fie și prin obținerea în nume propriu de la autoritățile subordonate administrativ.

Tipurile de răspuns primite:

S-au primit următoarele tipuri de răspuns:
a) Refuz, afirmându-se concis că informația solicitată nu este publică, fără dezvoltarea răspunsului b) Refuz, afirmându-se că informația nu ar fi publică c) Informații incomplete, fără a se justifica de ce se răspunde doar la o parte din întrebări d) Informații incomplete, justificate de caracterul nepublic al unor informații
Lipsă de omogenitate în răspunsuri privind aceleași tipuri de întrebări:
Când au fost solicitate hotărâri judecătorești în care solicitantul nu era parte, instanțele de judecată au avut urmatoarele tipuri de răspunsuri:
a) Au fost refuzate informațiile, invocându-se faptul că solicitantul nu este parte în dosar; b) Au fost comunicate informațiile după ce au fost anonimizate numele părților
Singura instanță care a fost constantă în a comunica, fără discriminare, hotărârile solicitate, a fost Curtea de Apel București. Tribunalul București a avut o conduită lipsită de constanță, alternând răspunsurile favorabile cu cele defavorabile, acestea din urmă fiind preponderente. În acest caz, cu toate că semnatar al răspunsurilor era aceeași persoană, Vicepresedintele Laura Andrei, din conținutul lor rezultau poziționări diferite cu privire la aplicarea sau nu a legii 544/2001 hotărârilor judecătorești. Judecătoria Sectorului 1 a refuzat în mod constant să furnizeze hotărârile solicitate, considerând că nu sunt informații publice. Consiliul Superior al Magistraturii și-a declinat competența, afirmând că poate să furnizeze informații publice doar cu privire la propriile acte și activități.
Când au fost solicitate decizii ale Colegiilor de conducere ale instanțelor, acestea au refuzat, in mod invariabil, invocând faptul că acestea nu ar fi publice.

Tipuri de informații și răspunsuri

Când au fost solicitate informații în legătură cu repartizarea aleatorie a dosarelor sau cu modalitatea de numire sau schimbare a componenței completelor de judecată sau cu deciziile Colegiilor de conducere ale instanțelor, au fost refuzate informațiile solicitate, fără nici o excepție, considerându-se astfel de informații ca nefiind publice. Cu privire la declarațiile pe care magistrații sunt obligați potrivit legii 303/2004 să le dea (de avere, de interese și potrivit art.5 alin.3) și care nu se regăsesc pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii, în urma demersurilor făcute pe lângă Consiliul Superior al Magistraturii, acesta a comunicat în copie aceste declarații, recunoscând ca ele nu sunt încărcate pe site, deoarece nu ar mai fi necesare sau din cauza numarului foarte mare de declarații. Dosarele profesionale ale magistraților sunt un subiect extrem de sensibil, datele și informațiile din aceste dosare fiind considerate strict confidențiale, fără a se face nicio distincție în ce privește categoria de înscrisuri care se regăsesc în acesta. Reticența CSM în a comunica date și informații care se regăsesc in dosarul profesional s-a manifestat și în legatură cu documente cum ar fi CV-ul magistraților. În același timp, nu există nici o reglementare care să interzică comunicarea datelor din dosarul profesional, nicio reglementare legală, cu excepția datelor personale (adresa de domiciliu, CNP), care însă pot fi ușor anonimizate. Printr-o astfel de practică anumite incompatibilități sau probleme profesionale ale magistraților sunt mascate, cu acceptul tacit al CSM, astfel încât pentru justițiabili, cu foarte puținele excepții ale celor care obțin astfel de date și informații din alte surse sau pe alte căi, procesul decizional este foarte puțin predictibil și, în același timp, magistrații pot fi foarte ușor ținta presiunilor și influențelor de orice natură. În acest registru, am identificat magistrați care, anterior intrării în magistratură au fost consilieri juridici la primării, în cadrul unităților participasera la procesul decizional prevăzut în baza legii 112/1995, după care judecau procese în care tocmai acest proces decizional era atacat. Dosarele de cercetare penală, atât în faza procedurilor premergătoare, cât și după începerea urmăririi penale sunt considerate de către organele de cercetare penală și de parchete ca nefiind accesibile decât acestora, părțile, indiferent de calitatea lor, neputând să își consulte propriul dosar până când acesta este trimis în judecată. În mod paradoxal, alte persoane, care nu au calitate nici de magistrați, nici de agenți de poliție judiciară, cum ar fi experții, pot să consulte dosarul, iar informații din dosare sunt comunicate în mod intenționat către presă, opinia publică fiind astfel manipulată în sensul dorit. Cu toate că, în mai multe cauze, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat asupra dreptului persoanelor cercetate de a consulta dosarul penal, în orice moment și în orice stadiu, organele de cercetare penală ignoră în mod voit și sistematic, dezvoltând chiar strategii în scopul încălcării dreptului la apărare al persoanelor cercetate, cu menținerea aparenței de legalitate. Astfel, inculpați au fost audiați la ore foarte înaintate sau au fost aduși spre audiere într-un termen foarte scurt, pentru a nu da posibilitatea avocaților aleși de a fi prezenți la audiere și a forța astfel persoanele cercetate să apeleze la serviciile avocaților din oficiu, agreați de magistrați/polițiști. Aparent, dreptul la apărare nu este încălcat, însă, principial, da.

III. Repartizarea aleatorie a cauzelor

Potrivit dispozitiilor legii 303/2004, instanțele sunt datoare să aibă un mecanism transparent de repartizare aleatorie a cauzelor la momentul înregistrării acestora la fiecare instanță.În acest scop, Ministerul Justiției a achiziționat servicii informatice de la firme private care s-au concretizat într-un program numit “ecris” implementat la nivel național și care este o bază de date informatică ce permite atât stocarea, cât și operarea datelor introduse de către personalul auxiliar din cadrul instanțelor de judecată. Cu toate că aceste sistem a fost conceput special tocmai pentru transparentizarea procesului de repartizare a cauzelor și pentru a nu mai exista posibilitatea determinării completului care judecă un anumit dosar ca urmare a unor fapte de corupție, fie datorită unor vicii ale sistemului, care permite manipularea sa, fie datorită refuzului de a-l pune în aplicare, scopul care a fost urmărit, practic nu a fost atins. În primul rând, modalitatea de repartizare a dosarelor, atât a celor depuse direct de către justițiabili, cât și cele venite în căi de atac sau casare, nu este absolut deloc transparentă.Instanțele nu permit justițiabilului să fie martor la introducerea dosarului în sistem și la completarea câmpurilor pe care acest program le are, întreaga procedură fiind manuală, astfel încât, există cel puțin suspiciunea de manipulare a programului informatic, întărită de faptul că justițiabilului nu i se comunica de la data înregistrării cererii a completului căruia i-a fost repartizat dosarul, acesta fiindu-i făcut cunoscut ulterior, prin citație. Nu există nici o explicație logică sau procedurală pentru care completul și termenul de judecată să nu fie cunoscute de la data introducerii cererii, când se presupune că toate câmpurile programului ecris au fost completate. În al doilea rând, cu toate că, potrivit principiului continuității, completul determinat prin intermediul programului ecris ar trebui să se mențină până la pronunțare, iar art.98 din legea 303/2004 prevede că schimbarea completului de judecată pe parcursul procesului se poate face doar în cazuri excepționale și motivate, cum ar fi boală, concediu, avansare în profesie, completele de judecată se schimbă chiar de mai multe ori pe parcursul procesului, fără ca decizia de schimbare să fie transparentă și adusă la cunoștința justițiabililor. Se ajunge astfel la situația ca dosarul să fie judecat de alte persoane decât cele care se presupune că ar fi fost determinate aleatoriu la data introducerii cererii. Schimbarea componenței completelor de judecată nu se face prin rerepartizare aleatorie de către programul informatic, ci prin decizia Colegiului de Conducere al instantelor de judecată. La baza deciziei Colegiului de Conducere sunt considerente care nu sunt publice și care nu pot crea, astfel, garanția independenței și imparțialității actului de justiție.

IV. Raporturile justițiabililor cu Minsterul Justiției

Practic, între Ministerul Justiției și justițiabili nu există nici un raport. Sesizările Ministerului Jusției sunt redirecționate sau respinse, fără analiza fondului petiției, răspunzându-se că Ministerul nu are competențe proprii de supraveghere a instanțelor si parchetelor și că ar însemna o imixtiune nelegală în treburile Justiției. În același timp, cu toate că Ministrul Justiției este membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii, el nu preia sesizările pentru a le transmite mai departe, în această calitate, Inspecției Judiciare și nici nu solicită explicații de la Consiliu. În același timp, Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției sau prin aparat au făcut propuneri legislative și declarații publice cu privire la aspecte care țin de administrarea Justiției, fiind acuzat de CSM și de magistrați de imixtiune și de încercări de limitare a independeței Justiției.

V. Raporturile justițiabililor cu Consiliul Superior al Magistraturii

Sesizările justițiabililor sunt preluate și transmise exclusiv către Serviciul de Inspecție Judiciară, chiar dacă destinatarul este nominalizat și este o altă persoană din cadrul CSM. Serviciul de Inspecție Judiciară este format din judecători, respectiv procurori. Sesizările înaintate Serviciului de Inspecție Judiciară sunt “analizate”, în cadrul unei proceduri netransparente și necontradictorii, hotărându-se dacă este cazul sau nu să dea curs sesizării iar aceasta să fie transmisă Comisiei de Disciplină. Justițiabilii care fac plangerile nu sunt audiați și nu pot proba altfel decât cu înscrisurile depuse odată cu plângerea, cele susținute în memorii. În foarte puținele cazuri în care Serviciul sesizează Comisia de Disciplină, aceasta, de asemenea în cadrul unei proceduri netransparente, analizează sesizarile, acestea fiind, în proportie 99,5%, respinse) fără ascultarea petenților, fără a exista posibilitatea susținerii și probării susținerilor, din Comisie făcînd parte doar judecători, respectiv procurori. Conform Raportului CSM pe anul 2010, din 2973 de petiții cu care a fost sesizat Serviciul de Inspecție Judiciara pentru judecători din cadrul CSM, au fost înaintate Comisiei de disciplină din cadrul CSM un numar de 246, (adica 8,2%), dintre acestea fiind admise un numar de 15, adică 0,5%. Din analiza sancțiunilor aplicate de către CSM, rezultă ca acestea s-au dispus cu precădere în cazul unor sesizări din oficiu, ca urmare a unor scandaluri publice.

VI. Raporturile justițiabililor cu Instanțele de Judecată

Există două tipuri de raporturi cu instanțele de judecată: cele rezultînd din activitatea jurisdicțională a instanțelor de judecată și cele rezultînd din activitatea administrativă a instanțelor de judecată.

VI. 1 Activitatea jurisdicțională

În ultimul timp se poate observa o nemultumire generalizat cu privire la justitie. Nemultumirea priveste atat rezultatul actului de justitie, cat si modaliatea in care se infaptuieste justitia. Procese lungi, hotarari contradictorii in diferitele grade jurisdictionale, magistrati controversati, atat din punct de vedere profesional, cat si al pozitiei in societate, cercetari penale nefinalizate in cazul unor dosare de coruptie sau care au centru persoane publice, masuri privative de libertate revocate de catre instante dupa ce cazul este intens mediatizat. O sensibiliate generala la nivel jurisdictional si administrativ-jurisdictional in relatiile cu mass-media. La nivelul societatii civile se contesta din ce in ce mai mult solutiile date de catre instante, pentru ca efectul generalizat sa fie o contestare a insasi imaginii de justitie si a reprezentantilor acesteia. Ca raspuns la aceasta situatie, reprezentantii Consiliului Superior al Magistraturii au sustinut ca proiectia mass-media a acestei nemultumiri sunt doar incercari de a aduce atingere independentei magistratilor, iar in anumite situatii punctuale, Plenul CSM a adoptat hotarari de aparare a reputatiei unor magistrati. Nu s-a facut nici o incercare de imbunatatire a sistemului judiciar, cel putin din punct de vedere administrativ, cum ar fi inregistrarea sedintelor de judecata prin mijloace proprii, la instantele unde deja exista aceasta posibilitate, pentru a se putea verifica sustinerile justitiabililor si avocatilor, au existat proteste sustinute si luari de pozitii ale reprezentantilor asociatilor de magistrati si ai CSM prin care se respingeau modificarile legislative privind raspunderea magistratilor si cresterea rolului Ministerului Justitiei in cercetarea disciplinara, in continuare sesizarile Inspectiei Judiciare au fost respinse intr-o proportie covarsitoare, atat cand se invocau nereguli administrative, cat si atunci cand era in discutie comportamente abuzive sau lipsa de profesionalism. In putinele cazuri in care neregulile au fost constatate si de catre Inspectia Judiciara, magistratul nu a fost sanctionat considerandu-se abaterea prea mica. Concluzia este ca, in raport cu justitiabilii, Consiliul Superior al Magistraturii s-a dovedit ineficient, fie invocandu-se lipsa parghiilor decizionale sau sanctionatorii, fie prin respingerea sesizarilor, fara a se da posibiliatea petentilor sa isi probeze sustinerile. O alta cauza de nemultumire intalnita in petitii este deprofesionalizarea magistratilor si cresterea incidentei sindromului de putere in randul acestora. Justitiabilul are din ce in ce mai putin senzatia ca Judecatorul incearca sa afle adevarul, sau sa faca dreptate, sentimentul fiind de totala nesiguranta in ce priveste rezultatul final si lipsa de consistenta a actului de justitie. Din ce in ce mai multe persoane termina judecata cu convingerea ferma ca au fost nedrepatiti, ca magistratul nu a inteles si nu a vrut sa inteleaga speta, ca magistratii sunt deschisi unor compromisuri de natura sa altereze actul de justitie. Cea mai contestata instanta este de departe Inalta Curte de Casatie si Justitie, pe de o parte datorita unor scandaluri de coruptie care au implicat mai multi judecatori de la Inalta Curte, pe de alta parte, din cauza modalitatii de promovare si selectie clientelar.
Justiția și actul de justiție sunt ținute în mod deliberat într-o penumbră totală prin mecanisme bine puse la punct, astfel încât justițiabilul, societatea civilă, mass media și opinia publică să aibă cât mai puține informații cu privire la judecători și conducerea administrativă a instanțelor. Sub pretextul și lozinca independenței Justiției, se trec sub tăcere sau se refuză informații care ar trebui să fie publice și care au o importanță covârșitoare cu privire la judecata propriu-zisă, cum ar fi modul de repartizare a dosarelor, mecanismul de alcătuire a completelor de judecată, modul de funcționare al platformei ecris, dosarul profesional al magistraților.

VI.2 Activitatea administrativă

Practic nu există nici un raport între conducerea administrativă a instanțelor si justițiabili. În cea mai mare parte a instanțelor, programul de audiență care permitea justițiabilului să discute direct cu președintele sau vicepreședintele instaței sau secției a fost anulat, iar departamentul de relații cu publicul nu face decât să preia petițiile și să dea răspuns în scris, răspunsurile fiind cel mai adesea târzii, incomplete, de refuz sau de declinare de competență. Cu aceeași problemă se confruntă și mass media care, în ciuda faptului că ar trebui să primească raspunsuri pe loc, verbal sau în scris, la solicitările de informații publice, de cele mai multe ori sunt ignorați sau răspunsurile sunt incomplete. Cu toate că prin Legea 247/2005 a devenit obligatorie înregistrarea ședințelor de judecată, acest lucru se realizează doar în ședințele de penal, Guvernul prorogand succesiv prin Ordonante de urgenta termenul in care sistemul de inregistrare trebuia implementat, sub pretextul că nu ar exista suficienți bani la buget pentru achiziționarea echipamentului necesar. Cu toate acestea, în majoritatea sălilor din instanțele superioare, și o parte din Judecătorii și Tribunale, echipamentul de înregistrare este pe poziție, nefiind însă pus în funcțiune. De asemenea, unele săli de judecată sunt monitorizate audio și video prin echipament propriu, fără însă ca înregistrările să fie puse și la dispoziția părților din dosare.
Același lucru se întâmplă și cu restul spațiilor din interiorul instanțelor, acestea fiind monitorizate audio și video permanent, înregistrăriile nefiind publice, neputând fi consultate sau administrate de justițiabili în cazul unor reclamații cu privire la fapte care s-au derulat în incinta acestor spații, nu există nici o informare publică cu privire la înregistrarile făcute, ele derulîndu-se fara acceptul sau încunoștințarea în nici un fel a persoanelor din afara instituției care sunt înregistrate. Instanțele de judecată sunt permanent păzite de către Jandarmi, în baza unui Protocol încheiat între Minsterul Justiției și Jandarmeria Română. Teoretic, scopul pentru care jandarmeria se afla în instanțe este acela de a proteja ordinea și liniștea publică. Se poate constata însă că jandarmii sunt folosiți de instanțe, inclusiv personalul auxiliar al acestora ca angajați interni, portari, paznici, făcând diferite activități printre care ordonarea cozilor de justițiabili, blocarea accesului acestora în spațiile publice ale instituției, copierea de dosare și transportul dosarelor dintr-o sală în alta, aplicarea, împotriva justițiabililor a forței, la ordinul grefierilor sau magistraților când aceștia nu mai doresc să fie deranjați sau doresc să intre în pauza de masă, etc.
Dosarele de instanță nu sunt considerate a fi publice, cu privire la hotărârile pronunțate în acestea, așa cum am arătat mai sus, părerile fiind împărțite. Cu toate acestea, este paradoxal faptul că la dosare, implicit la toate informațiile și documentele aflate în acestea au acces persoane care nu sunt nici părți în dosare, și nici membri ai completului de judecată. În categoria celor care au acces la dosare fără a avea un drept în acest sens, intră, așa cum am arătat mai sus, jandarmii și comercianții care prestează servicii de fotocopiere în incinta instanțelor, cărora dosare le sunt încredințate în mod discreționar, nepăzit, nesupravegheat și pe perioadă nedeterminată.

VII. Raporturile justițiabililor cu Parchetele și cu organele de cercetare penală

Parchetele, procurorii și organele de cercetare penală au cea mai slabă comunicare, atât cu justițiabilii, cât și cu mass media. Unei persoane cercetate nu i se permite accesul la dosar până la momentul la care este trimisă în judecată, încălcându-se astfel dreptul său la apărare. Cu toate că, în mai multe rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România deoarece a fost încălcat dreptul la apărare și a obligat Statul la plata de daune morale, nu numai ca această procedură cutumiară nu a fost schimbată, ba chiar Ministerul Justiției a inițiat acte normative prin care să limiteze și mai mult accesul persoanelor cercetate la dosarele de cercetare. Se observă creșterea îngrijorătoare a cercetărilor făcute exclusiv sau preponderent pe baza înregistrărilor ambientale sau interceptărilor telefonice, în condițiile în care, în acest moment, nu există încă în România un cadrul legal care să permită culegerea de informații și date prin aceste procedee. Este un alt motiv pentru care România a fost condamnată în mai multe rânduri de catre CEDO, considerându-se că “legislatia referitoare la strangerea si arhivarea datelor nu continea garantiile necesare dreptului la viata privata a indivizilor ; nu se indica indeajuns de clar extinderea si modalitatile exercitarii puterii de apreciere de catre autoritati, in domeniul respectiv. Ori, in ciuda, in special a unei Rezolutii interimare ³ a Comitetului de Ministrii a Consiliului Europei 4, Rezolutie care chema la remedierea urgenta si in intregime a acestor carente, executarea acestei decizii este inca in curs si astazi. In plus, cum de asemeni Curtea a constatat in 2007, in ciuda amendamentelor facute in 2003 si 2006 Codului de Procedura Penala, masurile de supraveghere in cazurile de atingere presupusa a sigurantei nationale, astazi inca pot fi ordonate conform procedurii prevazute de catre Legea nr.51/1991, care nu a fost abrogata”.

VIII.Raporturile magistrataților cu Statul și unitățile acestuia

În România, salariile judecătorilor sunt plătite de la bugetul de Stat, prin intermediul Ministerul Justiției, ca ordonantor de credite principal și al Înalte Curți de Casație și Justiție, în calitate de ordonator de credite secundar. În ultimii ani se poate observa o tensiune crescută derivînd din aceste raporturi, magistrații solicitând drepturi salariale pe care Ministerul Justiției și Guvernul nu le recunosc, consecința fiind o luptă publică sau surdă între puterea judecătorească și puterea executivă. Folosindu-se de poziția pe care o au, magistrații au pronunțat mii de decizii prin care și-au acordat unii altora drepturile salariale pe care le solicitau și care nu le erau recunoscute, iar Executivul a adoptat acte normative de suspendare a plaților acestor drepturi salariale și a promovat recursuri în interesul legii prin care plata acestora să fie blocată. În paralel, informal, Executivul a oferit magistraților garanția plății drepturilor salariale pretinse în schimbul refuzului din partea acestora de acordare de drepturi bănești unor altor categorii sociale, cum ar fi cele din cadrul litigiilor de dreptul muncii în care este Statul parte, despăgubirile solicitate de proprietarii deposedați abuziv de către regimul comunist, drepturile solicitate de foștii deținuți politici. În consecință, se poate observa unificarea practicii instanțelor în sensul respingerii solicitărilor materiale, în care Statul sau instituții ale Statului au calitatea de debitor, și promovarea mai multor recursuri în interesul legii care au același scop – obligarea instanțelor în mod formal la pronunțarea unor astfel de hotărâri.

Be Sociable, Share!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *